Bunica Floarea

Claudiu Tarziu
ARDERI

Cineva, cândva, m-a rugat să-i spun o po­ves­te cu îngeri. Dinaintea ochilor mi-a apărut mâna dreaptă a bunicii mele, Floarea. O mână de înger pus la plug, ca să-i hrănească pe păcătoși.
Altcineva mi-a cerut să descriu sfin­țenia. Și nimic nu se potrivea mai mult decât chipul bunicii, subțiat de posturi, străbătut de lacrimi pentru alții și luminat de candelă, pe jumătate, ca luna în Primul Pătrar. Pentru mine e lucru lămurit până azi.
Altcândva, oarecine m-a întrebat: dacă ță­ra­nul român calcă a împărat, prin ce se distinge fe­meia lui? Iar răspunsul mi-a fost repede: ea păs­trează cheile Raiului. Dovadă este bunica.
Așa încât nu-i de mirare că eu am cu­noscut raiul încă din viața aceasta. Într-un sat deluros, mărginit de pădure, în­tre două ape. Românești. A fost oarecând, în copilăria mea. Între timp, acel rai a dis­părut. Mai toți locuitorii lui s-au dus să-l ca­ute în altă parte, ori s-au mutat în cel veșnic. Astăzi, bu­nica din par­tea mamei a trecut, și ea, din rai în Rai. Prea s-a rugat pentru asta. S-a deschis o ușă în pământ, undeva în spa­tele bisericii de piatră, veche de cinci se­cole, și gata. Floarea a pășit, cu alai flori-surori, și ne-aș­teaptă dincolo.
Dorul de bunica se cuibărise în mine demult, de când a căzut la pat - să tot fie vreo zece ani -, chiar dacă o vedeam la răs­timpuri. De raiul Româneștilor, încă mai de mult. Mi-l ostoiesc cu icoanele pe care le-am ascuns, ca un fur, în coșul piep­tului. Scot câteodată una, pe-nserat. În ea pâl­pâie mai multă viață decât în restul vieții me­le. Și mă închin ei.
Toate poartă chipul bunicii, deși fie­care spu­ne altă poveste. Una este despre prima mea iu­bire. O alta, despre cum un înger m-a salvat de la înec. Alta, despre toate legendele satului aflate într-o noapte de iarnă, la dezghiocat porumb. Alta, des­pre cum ne-a fost furat Crăciunul, acum 27 de ani. Alta, despre întâia întâlnire cu ade­vă­rul. Aveam vreo cinci ani, cred. "Ce este ade­vă­rul, bunico?". "Adevărul este în lingurița de ar­gint, pe care o ține pă­rin­tele în mână, în fața al­tarului".
Toate aceste icoane și încă altele, despre care nu vă vorbesc acum, vindecă. Mie mi-au vin­de­cat frica. Frica a devenit un cuvânt cu alte în­țelesuri: Floarea, Ro­mânești, Icoane, Crăciun, Ade­văr... Ele m-au învățat că frica vine din dra­gostea îndreptată spre suprafața realității. Lasă dragostea în firescul ei, spre înlăuntrul lu­crurilor, și tot ce iubiți va deveni ne­mu­ritor!
Este primul miracol făcut de bunica. Îl măr­tu­risesc abia acum, când ea și-a câș­tigat Raiul. Cum suntem însă în preaj­ma Crăciunului, poate că această minune va deschide drum și altora.