"La mulți ani!", spune japonezul, ridică în cinstea celor prezenți un păhăruț de horincă și-l dă pe gât. Apoi întreabă, cu un zâmbet abia schițat: "Câți moroșeni sunt în sală?", și este primul cu mâna pe sus. Lansarea celui mai nou album de fotografie semnat Miya Kosei, cel de-al nouălea dedicat Maramureșului, a avut loc pe 10 noiembrie la Ceainăria Cărturești, acolo unde japonezul a fost înconjurat de câțiva dintre numeroșii săi prieteni pe care și i-a făcut de-a lungul anilor în România. Mai precis, sunt 50 de ani de când Kosei, autointitulat "romaniac", colindă țara de două, trei ori pe an, cu busola orientată spre nord, spre Maramureș, locul său de suflet. Un motiv întemeiat pentru a fi numit "ambasador al Maramureșului" chiar de ambasadorul Japoniei la București, care, prezent la lansare, a dezvăluit interesul real al familiei imperiale pentru zonele tradiționale ale României. "Ce țară frumoasă avem!", spune o doamnă, ca pentru sine, în timp ce răsfoiește paginile albumului. Într-o perioadă în care tot mai mulți români se întorc acasă cu cărți, albume, expoziții de fotografie despre țările îndepărtate pe care le-au străbătut, un japonez ne arată cum a fost odată un ținut legendar de-al nostru. Pentru că fotografiile lui Miya Kosei prezintă, din păcate, un Maramureș aproape dispărut.
"Fotografia este o specie a iubirii"
"Maramureșul meu", precedentul album al lui Miya Kosei, apărut în urmă cu doi ani, aduce în prim-plan compoziția și sobrietatea fotografiilor în alb și negru. Noul album propune o explozie de culori, în care verdele ierbii, roșul din hainele moroșenilor, albastrul cerului te aduc mai aproape de viața de zi cu zi a acestora. Lucrul la acest album a durat opt luni, cu scanarea filmelor făcută la Budapesta, hârtie adusă de la Viena și tiparul făcut la Cluj, la Editura "Idea", care pentru japonez are numai cuvinte de laudă. Fotografiile sunt realizate în anii '70, '80 și '90, în tot Maramureșul, însă multe dintre ele într-un sat drag japonezului, Poienile Izei. "De-a lungul bazinului râului Iza apare un luminiș în pădure și acolo este o altă lume, de o frumusețe spectaculoasă, iar oamenii ce trăiesc acolo își adoră tradițiile și valorile. Satul este izolat, la 12-13 kilometri de șoseaua principală, kilometri pe care i-am străbătut pe jos sau cu câte o mașină de ocazie. Când am ajuns prima oară acolo, se făcuse deja întuneric, nu cunoșteam pe nimeni, nu știam la cine să merg. Am intrat într-o curte unde era lumină și de unde venea un miros înțepător. Se făcea țuică la cazan, iar în jurul cazanului erau milițianul și directorul școlii din sat, care se cinsteau de zor. M-au luat lângă ei, ne-am împrietenit imediat, am vorbit și am băut țuică până dimineața, când m-am culcat în casa directorului. Avea un băiețel care acum a ajuns un om foarte deștept, este profesor universitar la Dublin".
O sută șaptezeci de călătorii în România
Miya Kosei a cunoscut pe drumurile sale de țară sute și sute de oameni, s-a împrietenit și a fost îndrăgit de țărani, de preoți, de învățători, de țigani, de oameni de vază de la oraș. Imaginile sale, chiar dacă latura lor documentară are o valoare de necontestat, nu sunt cele ale unui fotoreporter. Și nicidecum cele ale unui turist, oricât de entuziast ar fi acela. Fotografia cu o țărancă ce îmbrățișează, cu ochii închiși, o oaie neagră, în blana căreia se prinsese zăpadă, la fel ca în hainele femeii, spune multe despre Miya Kosei. Sunt fotografiile unui om de-al locului, așa cum a devenit el de-a lungul celor 170 de călătorii în România. Un străin dintr-o țară îndepărtată, care s-a afundat în cultura moroșenilor, a dormit în fân, a băut horincă cot la cot cu ei, a mâncat cu poftă sarmale, a petrecut nopți întregi încercând să traducă țâpuriturile oamenilor de la joc. Sunt puține portrete în album. Și mai puține peisaje. Fotografiile se concentrează pe viața comunității, ritualuri, trecerea anotimpurilor, obiceiurile zilnice ale oamenilor. "Fotografia este o specie a iubirii, la nivelul memoriei, al imaginației, trebuie să ai o mare admirație pentru ceea ce fotografiezi. Fac fotografii în România de 50 de ani, sunt foarte atras de frumusețea naturală și de frumusețea din sufletele oamenilor. Oamenii din România dau mereu o compoziție de o formă minunată. Ei nu-și dau seama de prezența mea și nici de cât de fotogenici sunt. Îmi plac expresiile de pe chipurile lor. Gesturile lor sunt firești. Modul lor autentic de a gândi îmi mișcă sufletul. Când fac o fotografie despre oameni, mă îndrăgostesc de ei la prima vedere, fie că este vorba de copii, de fete la vârsta măritișului sau de bărbați în toată firea. Pur și simplu îi iubesc, ajung să mă uit la ei ca la mine însumi și apoi apăs declanșatorul aparatului. Toate lucrurile formează un singur corp. Pot spune fără ezitare că fotografiile reprezintă sentimente de afecțiune. Iată, de pildă, fotografia de pe coperta noului album, făcută cu mai bine de 25 de ani în urmă. Fetița cu basma pe cap ce păstorește câteva oi pe coama unui deal. Striga la ele cu o voce adorabilă: «Hai la mama!». Am întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va crește, va fi mare și mi-a spus că vrea să fie un arbore mare, pe ramurile căruia să se odihnească și să cânte păsărelele. De fiecare dată când privesc această fotografie, simt o emoție puternică, și de fiecare dată, mă străbate o senzație nouă. Emoțiile n-au limite. Fata a crescut și eu mă întreb pe unde umblă spiritul ei de atunci, al copilei ce voia să devină un copac. De câte ori mă gândesc la sufletul ei, prins cu tandrețe pe film, cu oile strălucind în culori platinate în lumina iernii timpurii, resimt o vagă tristețe. Sunt ușor rănit de acest conflict între frumusețe și tristețe. Timpul nu se mai întoarce niciodată."
Centrul lumii
Miya Kosei a ajuns pentru prima oară în România la mijlocul anilor '60, în cursul unei călătorii epice între Rusia și Europa Occidentală. Spune că a întâlnit oameni de treabă în întreaga lume, însă de români s-a îndrăgostit, de felul lor de a fi. Atunci, prima oară, avea de gând doar să stea o zi-două la București, apoi să meargă mai departe. A rămas două luni prin țară, pe la oamenii cunoscuți prin tren, pe ulițe, care nu-l mai lăsau să plece. Toți îi ziceau că ar trebui să ajungă în Maramureș, iar când a ajuns acolo, a avut o senzație de "déja vu", a fost uluit de asemănarea cu zona rurală a Japoniei în care a copilărit, după ce un bombardament a distrus casa familiei din Tokyo. Sate la poale de munte, crescători de animale, oameni ce vorbesc tare, strigă, țin la tradițiile lor, toate acestea îi erau cunoscute. Pentru Kosei, Maramureșul a devenit centrul lumii, locul în care se întoarce, negreșit, an de an. La 79 de ani, japonezul continuă să-i străbată dealurile și ulițele, atât de schimbate.
"Cine vrea să știe ce va veni trebuie să știe ce-a fost!"
A început să facă fotografii la 14 ani, cu un aparat atât de mic, încât îi încăpea în palmă, aparat pe care și l-a cumpărat din banii strânși ca distribuitor de ziare. În tinerețe, Miya a fost un om al literelor, redactor la ziar, scriitor și cititor vorace, dependent de un vestit cartier al anticariatelor din Tokyo. Lucrurile s-au schimbat drastic, atunci când un prieten al său, student, i-a oferit un bilet dus până la Moscova, sfătuindu-l să-și scoată nasul din cărți și să cunoască viața cu propriii ochi. Aparatul de fotografiat a devenit un tovarăș de drum nelipsit al noii sale vieți, cea de călător. "Mi-am amintit de ceea ce-mi povestise mama. Când era mică, a făcut o boacănă și, atunci când bunicul a vrut să o înhațe, s-a ascuns într-un mic spațiu de sub podea. Bunicul o căuta și striga: «Unde te-ai ascuns?». Iar ea tăcea chitic acolo, privind uluită la grădina din fața casei, care arăta cu totul altfel decât știa ea. Avea să mai revină deseori în acel loc secret, pentru că acolo i s-a deschis o lume nouă, cu noi dimensiuni. Mai târziu, mama avea să facă fotografii, să scrie poeme în proză, iar acestea au fost influențate de acea întâmplare, de acea schimbare de perspectivă. Eu, la rândul meu, încerc să fotografiez lucrurile esențiale. Care sunt invizibile! Poți vedea ceva cu adevărat numai cu inima. Vizibilul este numai un moment, invizibilul este etern. Știam asta din Noul Testament, citisem și în scrierile lui Antoine de Saint-Exupéry, însă am simțit și am învățat pe propria piele în Maramureș. Mi-a plăcut toată viața să aflu lucruri noi, să învăț, iar Maramureșul mi-a oferit enorm în acest sens. Am primit în dar o generoasă porție de spiritualitate de la acei oameni. Am cunoscut un mod de viață autentic și sentimente venite din inimă. Mi-ar plăcea ca cei ce deschid albumul să înțeleagă mesajele pe care le transmit oamenii fotografiați, pentru că purtarea și expresiile lor conțin ceva foarte profund. De aceea le spun tinerilor: «Cine vrea să știe ce va veni trebuie să știe ce-a fost!». Lucrurile din vechime și tradițiile rămân mereu noi și nu vor fi depășite niciodată."