CARMEN MOVILEANU (TVR 2) - "Nu m-am simțit niciodată vedetă! Mi-am păstrat statutul de slujbaș serios"

- A intrat în viețile noastre în 1990, imediat după Revoluție, în calitate de crainică a unicului post de televiziune de atunci, Televiziunea Română. Prelua ștafeta de la nume ilustre, precum Sanda Țăranu și Cristiana Bota, și a făcut-o - nu doar cu siguranță profesională, ci și cu un zâmbet minunat, omenesc, care fusese interzis până atunci pe micul ecran. Un zâmbet dătător de speranță, care ne încălzea sufletul. Și pe care Carmen Movileanu și-l păstrează și astăzi, în rolul ei de producător de emisiuni, la TVR 2 -

Capcana japoneză

- Apariția dvs. la TVR, într-o perioadă când era unica televiziune din țară, v-a făcut rapid cu­noscută și îndrăgită. Atât de rapid, încât publicul n-a apucat să vă afle și povestea vieții, mai ales că anii care au urmat revoluției erau, ei în­șiși, plini de povești. Așadar, cum a început a­ven­tura dvs. pe micul ecran?

- N-o să crezi, dar totul a pornit de la... limba japoneză. Citisem două romane ale lui Yasunari Kawabata, singurele tra­du­se până atunci în română, și m-am îndră­gostit iremediabil de cultura asta. În pagi­nile respective, mi se dezvăluise o lume total di­ferită de aceea în care crescusem eu și asta mi-a luat mințile. Nu mai vedeam și nu mă mai interesa nimic altceva decât cultura și limba japoneză, pe care mi-am propus s-o învăț. În clasa a XI-a, chiar am mers la Universitate și am cerut voie profe­sorului de japoneză să mă primească și pe mine la cursul dumnealui. Și m-a primit și m-a pus la trea­bă. Aveam caiete peste caiete (de scriere, de gra­ma­tică etc.), manuale, stu­diam cu cea mai mare serio­zitate și n-am lipsit de la nici o oră. Apoi, după Ba­ca­lau­reat, am dat examen la facultate, tot la japo­neză, desigur, ca să-mi continui visul. Atât doar că am picat. Cu o notă foarte mare, dar am picat. Pe vremea aia, la japoneză se dădea examen doar o dată la patru ani și nu erau decât patru locuri. Mă rog, n-a fost să fie! Însă consider, totuși, că anii aceia n-au fost pierduți: contactul cu cultura japo­neză, în mod cert, mi-a înnobilat spi­ritul. Apoi, ca să nu stau pe bară, am decis c-ar fi cazul să mă angajez undeva. Și s-a întâmplat să aflu de la o prietenă că se fă­ceau angajări în Televi­ziu­ne. Așa am ajuns la poarta din strada Pangrati, unde se afișaseră lis­tele cu posturile disponibile. Se cău­tau și redac­tori, dar mi s-a părut că ar fi fost o în­drăzneală prea mare să țintesc un astfel de post, când eu nu eram nici măcar studentă. Așa că am depus o cerere pentru monteur film, deși nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna asta. După câtva timp, am primit un telefon de la o doam­nă cu o voce foarte gravă, care m-a invitat la Te­leviziune. Eram zece candidate și toate la fel de ig­norante. Doamna cu voce gravă, Gabi Chiria­ces­cu, ne-a luat pe toate și ne-a îndesat prin diverse cabine de mon­taj, ca să vadă care e mai mintoasă, care ar putea să deprindă meseria mai ușor și mai repede. Eu am ajuns la etajul 7, în cabina în care se monta un material cu Carmen Dumitrescu, marele reporter TV al anilor de atunci. Când am intrat pe ușă și am vă­zut-o pe Carmen, pe care o știam de la tele­vi­zor, aproa­pe că nici n-am mai respirat. Dar ea m-a che­mat și mi-a zis: "Stai aici, să vedem dacă înțelegi ce se-ntâmplă". Vreo trei ore nu m-am dezlipit de lângă ea și de lângă monteuza Paula Bâlă. Iar când am plecat, eram deja "pierdută": mă vrăjise toată munca aceea, care cerea atât de multă atenție și migală. Vreme de mai multe luni, am stat în cabinele de montaj de la social și de la actualități, am dat o serie de examene și, finalmente, am fost an­gajată. Spun sincer, am iubit profesia asta din adân­cul inimii, pentru că în ea stă viața tele­vi­ziunii: dintr-un material foarte bine filmat poți să faci o porcărie de material finit, iar dintr-un ma­terial ratat ca filmare, poți să fii deștept și să scoți o ches­tie extraordinară!

D-na avocat de pe sticlă

- Și japoneza?

- Am ascuns-o adânc, în suflet, și m-am orientat către... Drept. Pur și simplu, nu am vrut să-i deza­măgesc pe colegii din redacție, care mă învestiseră cu foarte multă încredere. Începuseră să mă folo­seas­că nu doar la montajul de film: corectam texte, mergeam la filmări pe teren, citeam texte pentru Te­leenciclopedie... To­ma Popescu, rea­liza­torul Te­leen­ci­clo­pediei, a consta­tat că-i plăcea vocea mea. Așa că, într-o zi, m-a pus să citesc același text pe ca­re-l citise deja Sanda Țăranu. Ca pro­bă. După ce am înregistrat, Toma a spus că e foarte bine și m-a și pus să mon­tez și filmul cu vocea mea. Numai că, în epoca aceea, o voce nouă la Teleenci­clo­pedie nu era ceva ușor de obținut. Am avut însă noroc: redactorul-șef, Sorin Pamfil, un alt om minunat, a decis că da, Toma avea dreptate să-mi folo­sească vocea și mi-a dat OK-ul. Vezi? De-asta zic că trebuia să le de­mons­trez că pot mai mult. Nu mi-a fost deloc ușor să-mi văd și de serviciu, să și studiez, dar m-am ambiționat și am terminat fa­cul­­tatea într-o manieră onorantă. Doar practica nu s-a lipit de mine. Sau, dacă vrei, mă lipisem prea tare de te­leviziune ca să mai renunț la ea.

- După care ați trecut, cu un succes uriaș, din spatele ecranului, în fața lui... Cum s-a în­tâmplat?

- Într-o zi, în 1990, puneam "țara la cale" cu Cor­nelia Rădulescu, realizatoarea Teleen­ci­clo­pediei, care-i urmase lui Toma Popescu, când apare Sanda Ță­ranu, care-mi spu­ne: "În studioul 5 au venit tot felul de tinere domnișoare, care dau probe pen­tru rolul de crai­nică. De ce nu ești și tu acolo, Car­men?". Eram ca picată din lu­nă. Stăteam înfofolită în cabina de montaj și lucram. Era ianuarie, geamurile sparte de la Revoluție nu fuseseră încă înlocuite, iar înă­un­tru, ca și afară, gerul mușca dușmănos. Peste tot erau cioburi și soldați, iar mirosul de praf de pușcă ne îmbibase plămânii... Mai mult, mie ideea mi s-a părut com­plet aiurea, pen­tru că eu ve­deam în crainice niște doamne in­te­­ligente, rafinate și aproape intangibile, o postură la care nu îndrăz­nisem să visez. Dar, îm­pinsă de la spa­te, am coborât în studioul 5, am dat probele și așa am ajuns crainică pe micul ecran. Pe sticlă, cum se spune acum.

- După 1989, crainicele, alături de actori și de cântăreți, deveniseră vedetele incontestabile ale societății românești care își căuta salvarea în te­levizor. Cum ați trăit momentele acelea?

- Deși știam că oamenii mă iubeau, pentru că primeam saci și saci de scrisori, și chiar și pe stradă eram abordată cu prietenie, nu m-am simțit nicio clipă vedetă și nu am dat importanță celor care au vrut să mă trateze ca pe o vedetă. Mi-am păstrat statutul de slujbaș serios la Televiziune, un slujbaș care prețuiește limba română și telespectatorul. În plus, trebuie să recunosc că mă bucuram de un statut aparte față de restul crainicelor, pentru că venisem din interiorul instituției, și în momentul când am apărut pe televizor eram deja parte din echipă. Și chiar și din punct de vedere tehnic, mie mi-a fost mai simplu: știam tot ce se petrecea în spatele camerelor. Sin­gura dife­ren­ță pentru mine a fost că s-a pus lumina pe fața mea și că a trebuit să-mi folosesc și zâmbetul, in­terzis pâ­nă atunci. Zâmbetul omenesc, nu cel de "scenă".

Vedete, dar nu de hârtie!

- TVR era unica televiziune din acei ani. Nu s-au produs scindări după Revoluție? Ce fel de atmosferă dom­nea?

- Una de echipă. Chiar dacă, la nivel uman, mai exis­­tau și disensiuni, că nu toată lumea poate să se înțeleagă cu toată lumea, orice dispu­te se evaporau în momentul în care ne apucam de treabă. În numele calității, se trecea peste orice conflict. Fiindcă as­ta era ceea ce conta fi­nal­mente: ca­lita­tea pro­dusului, calitatea a ceea ce ve­dea tele­spec­tatorul. Și mai e ceva - ma­rele meu of! Pe vremea aceea, era de neconceput ca la toate emisiunile să fie o mână de in­vitați, mereu aceiași, așa cum se în­tâmplă acum. Ches­tia asta eu n-am s-o înțe­leg nicio­dată! Tele­spectatorul își do­reș­te varie­tate, iar țara asta - slavă Dom­­nului! - are încă mulți oameni ta­len­tați, capabili, inteligenți, voci mi­nunate, care chiar au ce să spună. Avem de unde alege! Pe de altă parte, zic iar "slavă Domnului!", că la noi, în TVR, încă nu s-a ajuns, ca în televiziunile comerciale, să fie pro­movate ca vedete, persoane care nu au nimic impor­tant de spus, nu s-a ajuns să se promoveze non-va­loarea și subur­ba­nul. Am di­vagat pu­țin, dar nu fără temei. Până prin 1995-1996, în TVR, subiectul principal al tuturor emisiunilor era valoarea. Iar căutarea valorii nu s-a încheiat, în TVR, nici azi. Doar noi, cei "vechi", pare să ne fi pierdut luciul de altădată, parcă nu mai suntem la fel de valoroși. Pe de altă parte, nici nu mai sun­tem la fel de prețuiți ca în perioada de la care am pornit discuția. Mi-ar plăcea ca tinerii care aspiră azi la statutul de vedetă sau chiar care se pretind deja vedete, să înțeleagă ce înseamnă, în realitate, vedeta, să înțeleagă că vedeta are rolul de exponent, de model, iar modelul, prin definiție, trebuie să fie pozitiv.

- Aș vrea să integrăm în dialogul nostru și zâmbetul, marca dvs. de pe micul ecran. Se vedea și se simțea de la o poștă că este sincer, iar nu "fă­cut". De la cine l-ați moștenit?

- Cred că de la părinții mei. Mama, care azi are 84 de ani, niciodată nu a salutat sau nu a în­tâmpinat pe cineva fără să-i zâmbească. Suferințele ei au fost suferințele ei și nu și le-a afișat niciodată, pentru că nu a vrut să împovăreze pe nimeni. Și chiar și la vârsta asta, surâde la fel de seducător, e senină și la fel de frumoasă ca întotdeauna. Tata, la rândul lui, a fost un tip extraordinar de carismatic și blând. Când ne dojenea, pe mine și pe fratele meu, că eram copii și făceam și noi tot felul de năzbâtii, niciodată nu se uita la noi cu răutate. Iar supărările, la noi în casă, nu țineau. Cine greșea își cerea iertare și zâm­betul reapărea pe chipurile tuturor. Și să-ți mai spun ceva: eu, până în 1989, și la serviciu eram încon­jurată de oameni zâmbitori. Atunci, vremurile erau grele într-un fel, azi sunt grele într-un alt fel, dar viața, în general, nici atunci și nici acum nu e ușoară pentru slujbașul de rând. Diferența e că, pe vre­mea aia, oamenii erau solidari și știau să se bucure unii de alții. Azi, și pe stra­dă, și la muncă, ori nu ești salutat deloc, ori ești salutat din vârful buzelor și cu ochii în telefon. Nu primești un zâmbet, decât dacă prezinți vreun interes con­cret. Laitmotivul pre­zentului este "Eu ce am de câștigat din afacerea asta?". E trist!

- Cei zece ani în care ați fost crainică v-au schimbat în vreun fel?

- M-au schimbat foarte mult, în sensul că mi-au dat mult mai multă încredere în mine. De fapt, nu anii mi-au dat încredere în mine, ci oamenii cu care am lucrat, astfel că, în momentul în care s-a ter­minat cu crăinicia și am revenit în redacție, ca realizator de emisiuni, am înțeles că am capacitatea să formez, la rândul meu, oameni și echipe. Ceea ce am și făcut. Iar azi, satisfacția mea cea mai mare este să aud persoane pe care eu le-am format în televiziune spunând "Asta știu de la Movileanu!" sau "Așa m-a învățat Movileanu!". În plus, în anii de când sunt producător, am mai deprins ceva prețios: cum să învăț de la cei mai tineri decât mine. Poți să înveți nu numai din ceea ce spun ei, ci și din ceea ce întreabă ei. În profesia asta, dar cred că și în viață, în general, e esențial ca, la nivel rațional, să te păstrezi în pas cu timpul. Nostalgiile să le de­dici doar sufletului.

Când s-a sfârșit lumea

- Dar de ce s-a terminat cu crăinicia? Arătați splendid, oamenii vă iubeau, n-ați comis nicio gafă...

- Răspunsul e trist. Am venit într-o zi la servi­ciu, m-am machiat, m-am dus în studioul de emisie și acolo am constatat că, pe desfășurătorul zilei, nu mai figura niciun anunț de crainică. Am crezut că era o eroare, așa că am sunat la Stoica Meteleanu, "tă­ticul" crainicelor, și-am întrebat unde sunt anun­țurile. Iar el mi-a răspuns: "Am văzut și eu că lip­sesc, am sunat la Programe și mi s-a spus că, de azi, crainicele nu mai există pentru Televiziunea Ro­­mână". Director de Programe era pe atunci Titus Munteanu, care avea o viziune foarte modernă, cu privire la derularea lor. Și el a decis că, de vreme ce la marile televiziuni ale lumii nu prea mai exis­tau crainice, nici la noi nu mai trebuiau să existe. Așa, de pe o zi pe alta, literalmente, au dispărut crai­ni­cele, iar locul nostru a fost luat de spoturile de promovare. Apoi, pentru că niciuna dintre noi nu era vreo proastă, am fost redistribuite: Mirela Ata­nasiu a mers la Film, eu cu Iuliana Marciuc și cu Despina Moiceanu am venit la Divertisment... De lucru aveam, dar, totuși, ruperea asta atât de bru­tală și de neașteptată ne-a indus o mare sufe­rință tutu­ror.

Viața, de la fereastră

- În ultimii ani, de când lucrați ca producător, ați primit oferte și de la tele­viziunile co­merciale. De ce le-ați refuzat și ați ră­mas în TVR?

- Da, au fost foarte multe propuneri, și pentru sume mai mult decât tentante, dar niciodată n-am putut să spun "da" pentru că, pur și simplu, aici am simțit că e locul meu. Sună poate patetic, dar asta e rea­litatea. Ar fi fost o măgărie din partea mea să accept să merg la o altă televiziune, care mă voia în ograda ei pentru profesio­na­lismul meu, dar care nu con­tribuise cu ni­mic la formarea mea ca pro­fesio­nist. Și am de gând să rămân în continuare aici, cât se va considera că mai am ceva de spus în meseria asta, cât timp voi mai fi folosită și cât voi simți că munca mea le e utilă te­le­spec­tatorilor. Deocamdată sunt fericită, pen­tru că știu că "Ieri-Azi-Mâine", emi­siu­nea pe care o pro­duc pe TVR 2 e foar­te iubită de public, dar și de personalitățile pe ca­re le invităm în platou, ca­re întot­dea­una ne răs­pund cu mare bucurie și cărora parcă nu le mai vine să plece de la noi. Chiar am convin­ge­rea că producția as­ta va rămâne în memoria co­lectivă. După care, peste doi ani, mă voi retrage la pen­sie. Cred că asta e atitudinea cea mai dem­nă pe care o pot adopta.

- În final aș vrea să vă întreb cum arată zilele dvs., dincolo de micul ecran?

- Ei, aici m-ai atins în punctul sensibil! Ăsta e singurul capitol din existența mea la care am să-mi fac foarte multe re­pro­șuri. Am acordat mult prea puțin timp fa­miliei mele. Am stat prea puțin alături de fiica mea, Maria, mai ales în perioada în care ea ar fi avut cel mai mult nevoie de mi­ne. Dacă n-ar fi fost părinții mei, care să se ocupe de ea, nu știu cum m-aș fi descurcat. Iar azi, stau mult prea puțin cu ne­potul meu, Bog­dan. Sunt atâtea momente im­por­tante pe care, din nou, le pierd. Le-am pierdut o dată cu Ma­ria, iar acum le pierd și cu Bogdan. Pentru că eu ajung în redacție dimineața, la 10, și mă întorc aca­să în cel mai bun caz pe la 10 noaptea! Așa că, în afară de timp pentru familie, aș vrea să am mai mult timp și pen­tru teatru, pentru cinema, pentru operă și ope­re­tă, pentru citit, pentru prieteni, pentru o plimbare prin parc... Uite, a mai trecut încă o toam­nă, dar eu n-am văzut-o decât pe fugă și atunci din spatele fe­restrei de la birou. Mi-e dor să mă bucur de culorile copacilor, mi-e dor să merg pe jos și să pășesc printre frunzele ruginii căzute pe tro­tuare, mi-e dor să simt parfumul florilor de toamnă, mi-e dor până și de aerul de-afară. Îmi dau seama de asta noaptea, când ies din clădirea televiziunii: colegii se plâng de frig, dar eu inspir aerul cu nesaț, pentru că e rece, într-adevăr, dar e proaspăt față de cel stătut, din birou. Mă consolez cu ideea că, peste doi ani, după ce o să ies la pensie, o să am mai mult timp pentru toate astea și, mai ales, pentru Maria, pentru Bog­dan și pentru mama mea! Nu pot să schimb trecu­tul, dar pot să gândesc altfel viitorul, nu?