Zvonuri din zăpezile de-altădată - Crăciun cu bunici

Dia Radu
ANCHETĂ "FORMULA AS"

Matei Florian
Ograda cu stele


Multă vreme am crezut că ograda era ceva ce eu nu puteam avea. Pentru că ograda nu e la bloc. Pentru că eu locuiam la bloc. Pentru că atunci când mi-am întrebat părinții, noi de ce nu avem o ogradă, ei au râs și au ridicat din umeri. Și m-am re­semnat. N-aveam o ogradă.
Noroc cu bunicii. Din poe­zii am aflat că nu există bunici fără ogradă. Ei aveau cu sigu­ranță una. Nu ești bunic dacă n-ai ogradă. Așa spuneau toate versurile pe care le în­vă­țam la grădiniță. Așa că i-am rugat să-mi arate ograda lor. Ei n-au râs, n-au ridicat din umeri. Doar au tăcut, doar au oftat. Și mi-au povestit ceva ce nu învățasem în nici o poezie. Cum e să fii pe munte. Acolo, în apartamentul lor mic, tot de la bloc, bunica i-a zâmbit bunicului cum n-am mai văzut-o s-o facă vreodată, el m-a luat pe genunchi și, cu vocea lui șoptită și adâncă, a început să vorbească despre un Crăciun cum nu s-a mai po­menit. Se făcea că erau la poalele unui munte uriaș, care se numea Făgăraș. Și au început să urce, dis-de-dimineață, prin­tr-o pădure înghețată, pădurea de sticlă, i-a zis bunica, iar urmele lor se amestecau cu cele de căprioare, mistreți și lupi. Erau tineri, erau singuri, erau o femeie și un bărbat, care lăsau urme într-o pădure nesfârșită. Și vântul era de sticlă, și cerul, și lumina, și respirația lor. Era frumos, a zis bunica, era frig, a zis bunicul. Soarele se tot rărea prin desișul ăla înghețat, se făcea tot mai moale, mai mic, mai zgribu­lit, până a dispărut cu totul. O lumină mare și roșie a coborât atunci peste ei, a acoperit zăpada și i-a purtat mai departe. Au ieșit din pădurea aia, cu totul și cu totul de sticlă, și au ajuns în poiana de sus, poiana fermecată, a zis bunica, acolo unde mai rămăseseră doar munții ăia uriași, Făgăraș. Ei și niște stele. Tot cerul se umplea de stele, mi-a zis bunicul, Andro­me­da, Pasărea pa­ra­disului, Cassio­peia, Centaurul, Peștele de Aur, Hidra, Indianul, Șopârla, Licor­nul, Ursa Mare, Ur­sa Mică, Orion, Peștele Zburător, toate conste­la­țiile erau acolo, deasupra noastră. Bunica a închis ochii și a zâmbit. Am știut că le vede iar. Și le-am văzut și eu, mi le arăta bunicul pe un cer invizibil, în apartamentul lor mic, din inima orașului. Și zăpada pe care pășeau s-a prefăcut atunci într-o oglindă, și tot cerul cu toate constelațiile s-a mutat pe pământ, la picioarele lor, scânteind albastru. Au cules stelele din zăpadă și le-au atârnat într-un brad, așa mi-au spus, una câte una, constelație după constelație, doar era Crăciu­nul, doar aveau nevoie de globuri. Și bradul a în­ceput să se facă albastru, și bunicul i-a spus bunicii hai. Au găsit o stână părăsită în poiana aceea cu stele și munți, s-au adăpostit acolo, au făcut focul. Au auzit și lupii și vântul care sufla prin horn. Bu­nicii i s-a fă­cut frică, bunicul a zâmbit. I-a spus să nu-i fie teamă, că ăsta e Ajunul Crăciunului și nimic rău nu se poate întâmpla. Și i-a mai spus bunicul bunicii să cânte. Și au cântat. Bunicul cu vocea lui adâncă și mormă­ită, de urs, a zis bu­nica, ea, cu vocea ei înaltă, de sirenă, a râs bunicul. Au cântat colinde, până când în stâna aia părăsită s-a făcut cald, până când din foc a mai rămas doar cenușa, iar pe lume, doar fâl­fâitul unor aripi albastre. Ca să știi și tu ce-i o ogra­dă, a mai zis bunicul. Și ca să mai știi că ograda noastră e plină de munți și de stele, a spus bunica. Eram copil atunci, copiii înțeleg totul mult mai bine. Ceva, totuși, trebuia să mai știu. Nu se putea altfel. Pentru că nu există Crăciun fără asta. Și i-am în­tre­bat: dar Moșul v-a adus ceva sub brad? Abia atunci bunicii mei au râs cu poftă, s-au uitat unul la altul, apoi la mine și mi-au răspuns, ciufulin­du-mă pe păr, amândoi deodată: da, pe tine. Am tăcut. Asta însemna că am fost acolo. În ograda cu stele a bunicilor. De Crăciun. Și mi-era atât de ciudă că nu-mi aminteam nimic. Atât de ciudă! Apoi am închis ochii și am în­ceput să văd. Mai în­tâi, pădurea de sticlă. Apoi urmele. Pe bu­­nicii mei urcând în­cet, cu ruc­sacii în spa­­­te. Po­iana cu ste­­le și munți. Lu­mi­nile. Cons­tela­ții­le. E­ram a­colo, dea­­su­pra lor, as­cuns. A­veam niș­te a­ripi al­bas­tre, fâl­fâiam ușor cu ele: uite-mă. Și am știut că am fost a­co­lo. Din­tot­dea­una.

Veronica D. Niculescu
Colindul nucii poleite


E-atâta alb în amintirea asta,/ cum caut s-o des­fac ca pe o nucă/ ce-mi poleiește peste ani fereastra/ c-un licăr încercând să îmi adu­că/ timpul trecut, cu scânteieri și stele,/ un urs de pluș cu șorț și cu tichie,/ căluți sub brad, în crengi lumânărele,/ și patru ver­suri din­tr-o poezie/ rostite de fetițe bu­că­late/ (când nu le-aud pitici băr­boși iviți/ de printre por­to­cale), ciocolate,/ ciubuc și tur­tă dul­­ce, biscuiți,/ fereastra abu­ri­tă... Și, doar mie,/ părinții tineri, în bucătărie.
E seară și suntem cu toții în casă. Flori de gheață la ferestre, piftie pe masă. E încă devreme, zi­ua e dusă, și totuși, e-un frea­măt în toate, lumea pare că abia stă să înceapă. Sania e-n hol, proptită de perete. Pe caloriferul din sufragerie, patru mănuși ro­șii cu un deget, ale noastre. Între elemenții calorife­rului s-au în­căl­zit până de curând picioarele noastre. Am stat to­lănite pe jos, două surori privind în tavan, povestind vrute și nevrute, căutând să domolim ­toată forfota asta care crește, tot crește, deși acum nici nu ne mai tăvălim prin zăpezi construind caze­mate, nici nu mai tragem la sanie.
În bucătărie, mama taie pâine, tata scoate mu­ră­turi dintr-un borcan: gogonele, varză roșie și că­pă­țâni de conopidă înfloresc într-o farfurie. Știm toate astea și fără să îi vedem. "La masă!", ne strigă ma­ma, cu glasul ei de păsăruică. Dar noi avem altă trea­bă acum. Pe canapea ne-am înșirat darurile bu­nicii: fular, căciulă și mănuși pen­tru fiecare. Sunt tricotate de mâna ei, din fir bleu și alb, iar că­ciulile au apli­cată de jur îm­pre­jur o împle­ti­tură frumoasă, cum n-am mai văzut la nimeni niciodată. Ni le punem în cap și suntem, deo­dată, păpuși ru­sești, cu cosițe împletite de bunica nem­­țoaică. Ne punem și mănușile, și țipăt după țipăt: sunt zece lei în dreapta și încă zece în stânga. Și poți face atâtea cu douăzeci de lei doar ai tăi. Eu, de pildă, îmi voi lua... "La masă, la ma­să!" Spăla­rea pe mâini și la ma­să. Eu, de pildă, luni îmi voi lua... Să­punul ne sare din mâini ca un pește, alu­necă în chiuvetă, îl prindem, îl to­cim po­ves­tind ce ne-am lua... "La masă, nu se-aude?" Gonim ieșind din ba­ie, tre­cem prin hol, prin sufra­gerie, pe lângă bra­dul deo­cam­dată tăcut, și țuști în bucătărie. "Cine nu mănâncă nu se miș­că de-aici", zice mama și ie­se, ples­nind cu cârpa de masă. Ne pri­vim cam mirate: cine-ar face mofturi chiar azi?
Memoria, ah, memoria ne șterge adesea din minte bucurii și ne lasă doar clipele dureroase. Dar se întâmplă și altfel: memoria, ah, memoria, ne șter­ge uneori din minte orice durere și ne lasă doar bucu­riile. Când e vorba de copilărie, de sărbătorile de iarnă, fie ele și din anii '80, '70, to­tul se cerne pâ­­nă rămâne numai lumină. Masa e îm­belșugată. Mi­­rosurile - și ele, o împletitură ca a bunicii. Co­zo­nac și friptură, clinchet de pahare, far­furii, fur­culițe, abur lipit de ferestre. Noi patru aici, în apar­tamentul de la primul etaj, un glob auriu în­tr-o lume albastră, și undeva, în alte orașe, mereu prea de­par­te, mereu foarte aproape, bu­ni­cii.
Mama se întoarce în bu­că­tărie, noi o zbughim în sufra­ge­rie. În amintire, veselia noastră se înalță, se suie pe-un nor de mătase și pornește dând ocol can­­delabrului, un animal săl­batic evadat din po­veste. Acum totul e vis: s-au aprins luminile din brad, focuri vii, iar sub crengile lui, nu sclipesc pa­chete legate cu șnururi în cru­ce, ci sunt de-a dreptul așezate pe jos, gata să facă un pas și să por­nească în lume, asemenea nouă, un urs, o păpușă, un avion și o minge, alături de portocale și nuci poleite, și nici o neliniște, nici o neliniște.

ADINA ROSETTI
Crăciun cu Nona și Taiu


Totul începea de dimineață, cu mirosul. Mă în­văluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub ușa cu ferestre prevăzute cu perdeluțe dantelate și mă ade­menea din patul cu tăblie îm­podobită cu ab­țibilduri primite la pachet de o prietenă de-a bu­nicii, de la fiica ei plecată pes­te ho­tare. Erau o raritate abțibil­durile alea lu­cioa­se, cu per­so­naje Dis­ney, le tre­ceam con­ști­incioasă pe toate scri­sorile și listele mele de do­rințe către Moș Gerilă - singurul moș cu aprobare de la Partid. Mi­ro­sul înnebunitor al mâncărurilor era prea ade­me­ni­tor, așa că mă dădeam jos din pat și lipăiam în pi­cioarele goale, până în bucătăria unde trona Nona, bunica mea; o gă­seam fă­când câte zece lucruri deo­dată, plutind între oalele puse pe foc și tăvile din cuptor, scoțând bu­­nă­tăți din că­ma­ră și frământând a­luatul, râș­nind nuci și topind unt, vorbind în tot a­cest timp cu ti­gă­ile, sucitoarele, ră­ză­toarele și for­mele de chec, ca și când vorbele ei le-ar fi putut in­sufla viață. Îmi plă­cea să-mi vâr nasul și degetele în toa­te, să ronțăi foi de var­ză murată și să gust din co­ca necoap­tă, să stric aranja­mentul salatei de boeuf și să simt textura moale și lucioasă a câr­na­ților de casă. Deși o în­curcam, Nona nu mă trimitea îna­poi, mă certa doar pentru lipsa papucilor și apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atot­puternică. Așa începea dimineța de ajun, cea mai frumoasă din lume, cu mine în că­ma­șă de noapte, în bucătărie, urmărind fascinată tre­bă­luiala bunicii, gustând bunătăți și depănând po­vești, până când ușa bucă­tăriei se deschidea, nu cea dinspre casă, ci cea din­spre marchiza care dădea direct afa­ră, și intra Taiu, bunicul, cu lemnele, adu­când înă­un­tru o pală de vânt înghețat și câțiva fulgi răzleți de zăpadă. În­ce­peau atunci micul lor duel verbal, în care puneau întotdeauna o căldură blândă și amu­zată (el) și o serie de reproșuri și nemulțumiri zise-n glumă (ea). Nona și Taiu au fost modelul meu de cuplu ideal, către care am aspirat mereu în secret, con­vinsă însă că "nu se mai fabrică" și că nu am să-l mai găsesc decât în literatură. Acum nu mai sunt niciunul dintre ei, el s-a dus primul și ea l-a urmat curând, în nici mă­car doi ani, pentru că nu a mai gă­sit, pur și simplu, vreun sens în a supraviețui sin­gură. Dar mi-i amin­tesc întotdea­una în bu­că­tărie, do­meniul ei ab­so­lut, în care el primea în­voire să intre și să o ajute cu diverse treburi de "în­cepător", de exemplu, să curețe cartofi sau să spar­gă nuci, timp în care con­tinuau micul lor duel verbal, în­văluit într-o căl­dură după care voi tânji probabil pen­tru tot restul vieții. În cele din urmă, Nona ho­tăra că mai mult o încurcam și mă trimitea cu Taiu să văd de alte tre­buri. Cu Taiu împo­do­beam bradul și aranjam masa. Avea întotdeauna bomboane de cio­colată și mă lăsa să aprind lumâ­nările (cu care, într-un an, am și re­ușit să dau foc bra­du­lui...). După-amiaza îmi re­pe­tam, cu simțul da­toriei împli­nite, poezioara pen­tru Moș Cră­ciun, de regulă ceva cu iar­nă, fulgi de nea și săniuș, a­ceeași pe care o avu­sesem de în­vățat pentru serba­rea șco­lară. Din exces de zel, pre­gă­team și ceva supli­mentar, un cântec pe care-l învățam ascultând discu­rile vechi de vinil de la ei din casă. Aveam nu­mai note de 10, bucle perfecte și rochiță de catifea cu guleraș alb; genul de copil care nu putea fi ocolit de niciun moș aducător de cadouri. Chestia e că de câte ori venea Moșu' (lucru ca­re se în­tâm­pla, în mod misterios, numai când bu­ni­cul își amintea că tre­buie să mai dea o fugă până la ma­ga­zia de lem­ne), mă emoționam și mă fâstâ­ceam în­grozitor, iar în mintea mea se bram­bureau poezia de la serbare, cântecelul suplimentar și alte texte pe care le pregă­tisem. Dar îmi primeam da­rurile și pu­team atinge barba Moșului, despre care copiii de la școală în­cepuseră deja să spună că "nu e ade­vărat". Mă cer­tasem cu copiii ăia și repetasem cu încăpățâ­nare și cu ochii-n lacrimi că Moșul există, chiar există. În clasa a patra, am ajuns la Nona și Taiu, în vacanța de iarnă, plină de îndoieli. Simțeam că, de fapt, copiii de la școa­lă ar putea avea drep­tate, deși voiam din tot sufletul să nu fie așa. Am luat-o pe Nona deoparte și i-am măr­turisit zbu­ciu­mul meu, iar ea mi-a zis că sunt "fetiță ma­re de-acum" și că tre­buie să-mi spu­nă ade­vărul. Uneori, adevărul nu e ceea ce-ți dorești să auzi. Nona a deschis de­baraua și a scos dintr-o pungă costumul de Moș Crăciun pe care-l folosise, ani la rând, Taiu, atunci când ne spunea că se duce la magazie du­pă lemne. Văzut la lumina zilei, costumul im­pro­vizat dintr-o veche draperie de ca­tifea roșie și barba din câlți păreau un arsenal sărăcăcios. Am fost dezamăgită, dar am uitat re­pede de Moș Crăciun. Mi-au rămas însă mi­rosul bunătăților, diminețile noastre de Ajun în bu­că­tărie, când stăteam în cămașă de noapte, fără pa­puci, și mă ospătam cu cocă de cozonac, în timp ce Nona vorbea cu tigăile și formele de chec, iar Ta­iu intra în odaie, aducând primii fulgi de ză­padă.