O dimineață cu VERONICA D. NICULESCU - "Visez să scriu o poveste despre nimic, dar minunat spusă"

Dia Radu
Îi place să traducă, dar și să scrie ea însăși - lent, pe îndelete, până ce fraza e pe deplin șlefuită. Îi place în egală măsură să privească, să aștepte, să asculte muzica unei fraze care aduce personaje la viață. 2016 a fost anul ei. A publicat primul roman, după mai mul­te volume de proză scur­tă, iar proaspăt apă­­rutul volum "Scri­sori către Vera", de Vla­di­mir Nabokov, i-a adus și premiul de traducere al Târgului de Carte Gaudeamus. Lo­cuiește la etajul șap­te, încon­ju­rată de flori, face cafea la ibric și visează la un mo­tan care toarce. Di­minețile ei încep pâș, pâș, când se crapă de ziuă.

- Bun găsit, Veronica, ai deschis fereastra în dimineața asta?

- Bună dimineața, brrr, dacă deschid, chiar e de­cem­brie! Văd ultimele frun­ze galbene în cei doi mes­teceni de sub fe­res­tre - mă uit la ei de la eta­jul șapte, iar asta e frumos și bizar: să privești copacii de sus.

- Aș putea scrie o carte despre bucuria scri­itorilor de a privi pe fereastră. Tu cum ești?

- Sunt dependentă de fereastră, de asta nu mă plictisesc niciodată. Mereu e ceva, altceva de văzut. Și dac-ar fi doar monotonie, eu iubesc ritmul acesta reconfortant și dens, repetitiv. De câte ori termin de lucrat ceva care-a durat câteva luni, îmi vine să rotesc biroul, să mi-l așez cu fața și mai bine spre geam, spre afară. 

- Cineva te-a numit "campioană la contem­pla­re". Înclin să-i dau dreptate. Vine oare scrisul și din nevoia asta de a privi lumea din jur până-n plăsele?

- La complimente e greu de răspuns. Dar da, îmi place să mă uit. Scrisul înseamnă în primul rând să privesc, să mă plimb, să mă gândesc, să în­ceapă o muzică dintr-o imagine, abia apoi să ima­ginez și să construiesc.

- Aproape opusul muncii de traducător, nu? Cum le împaci, Veronica? Când scrii și când tra­duci?

- Când traduc, nu scriu. Orice carte de tradus înseamnă o amânare a ta. Uneori e foarte bine că e așa. În iarna asta nu voi scrie nimic, fiindcă am de tradus o carte lungă. Dar există mereu speranța că după, undeva, la capăt de tunel, o să apară iarăși po­vestea mea, de construit, de trăit în ea. Când traduci, ești în povestea alt­cuiva, în tonul și-n muzica și-n temele altcuiva. Inevitabil, te dai deoparte. Uiți de tine - și poate că e și un soi de terapie în asta. E ceva ce am înțeles abia de curând. 

- Pentru cineva din afară, pare muncă de ocnaș. Ore și ore petrecute cu aceleași fraze în față. Nu obosești niciodată?

- Obosesc. Obosesc rușinos de tare. Îmi obo­sesc ochii, degetele, spatele și mai ales mintea. Dar cine nu obosește? Sunt multe zile în care aș vrea să mă dau jos din roată, dar parcă nu mai știu să o opresc. Și nu aș mai ști ce altceva să fac. Îmi place enorm să traduc literatură.

- La tine cum a fost? Literatura s-a născut din pasiunea pentru tradus? Sau invers?

- Când am tradus prima carte, aveam deja scrise primele do­uă volume de po­ves­tiri. Am tradus o carte de Nabokov, "Ochiul", din pură în­drăgostire. Îl iubeam pe Nabokov ca autor și ca om - prin ro­ma­ne și din biografia lui - dar acolo, la "Ochiul", s-a produs o îndrăgostire subită, în niște pagini unde personajul vorbea des­pre frumusețea de ne­posedat - lumina ce­rului la apus, miro­sul unei flori. Poate că, traducând, am vrut să în­cerc să posed, în felul meu, frumusețea.

- Romanul tău pare, și el, o încercare de a sal­va de la uitare tocmai acele clipe de sublim.

- Îmi place să scriu povești. Romanul meu nu e o colecție de amintiri. E, dimpotrivă, o pledoarie pentru imaginație, pentru literatura care se naște din imaginație. Miranda Dortloft, personajul prin­ci­pal al cărții, scrie o carte, un basm. Acest basm este, în mare mă­sură, opusul a ceea ce trăiește ea în clipa aceea. O inversare a rea­lității. Foarte pe scurt, despre as­ta e cartea. Despre cum, de pe te­renul accidentat al unei realități, se poate inventa un basm. Din depresie se pot ivi turnuri de castel și nestemate. Însă sigur că, din­colo de detalii, Miranda scrie în basm despre ceva esențial din via­ța ei reală: despre iubire și pier­derea ei.

- Sunt, într-un fel, poveștile Mirandei și poveștile tale? Și dacă da, de unde-și trag sevele?

- Poveștile Mirandei sunt po­veș­tile mele doar în măsura în care eu devin absolut orice personaj despre care scriu. Mă interesează să inventez lumi, nu să scriu despre mine. Însă, chiar în mijlocul acestei ple­doarii pentru construcție, fac o excepție: în paginile despre copilărie am împrumutat din geografia lo­curilor unde mi-am petrecut eu copilăria și din isto­riile familiei mele. Dincolo de mamă, adică Regina din poveste, și de peticul de iarbă al copilăriei, lucrurile se complică însă grozav, poveștile sunt pur imaginare.

- Unde te-ai născut, Veronica?

- M-am născut în Pitești, la margine de oraș, în­tr-un loc pe care l-am vizitat de curând și care, ca prin farmec, s-a păstrat. Mai există chiar și aceeași sonerie roz, la aceeași ușă albă. Dar să scriu am început abia la Sibiu, unde m-am mutat când m-am căsătorit. Acolo, sprijinind un pervaz într-o di­mineață, am început să scriu povești. Cu gândul clar că acum încep să scriu, acum scriu pentru un volum, nu prostii pe bilețele. Sibiul mi-a fost casă timp de treisprezece ani, și acolo s-a urnit cu ade­vărat scrisul. Poate fiindcă pierdusem tot ce însem­nase înainte casă a mea. Câștigi o casă nouă, într-un loc minunat, dar îți este mereu dor de locul acela de demult. Mă uitam de la marginea Sibiului, vedeam munții, știam că dincolo de ei era casa mea, orașul copilăriei mele. Poate de asta am pla­sat-o pe Miranda acolo, i-am croit povestea așa: ea continuă acolo o viață care nu e a mea.

- Scriitor și traducător, asta îmi imaginez că scrie pe cartea ta de vizită. Dar ce e dincolo? Cine e Veronica de toate diminețile?

- Un om ca oricare. Muncesc și iubesc, merg la piață și adulmec aroma de mere, am alături de mine un bărbat bun și cuminte, ascult multă muzică, de obicei fără cuvinte când scriu, cu cuvinte când nu scriu, și atunci cânt și eu, câtă vreme nu e nimeni prin preajmă, motan nu mai am, însă simt foarte ta­re dorința să am din nou lângă mine o pisică, îmi place să joc scrabble, să zac după-amiaza pe cana­pea, cu ochii în tavan sau în vreo carte, să mă uit după păsări (copiindu-mi personajul din carte, care realmente mi-a deschis ochii). Visez să pot coborî pentru o vreme din roata traducerilor și să scriu o poveste, o singură poveste - frumoasă, frumoasă.

- "Spre văi de jad și sălbăție" mi se pare și o mi­nunată pledoarie pentru scrisul frumos...

- Așa e, rescriu foarte mult, recitesc și rescriu. E importantă povestea, dar mult mai important este stilul. Visez să scriu o poveste despre nimic, dar mi­nunat spusă.

Foto: ALEXANDRU DOLEA (1)