P.S. FLORENTIN CRIHĂLMEANU - "Aș zice că darul cel mai frumos al românilor este credința în Dumnezeu"

Catalin Manole
- episcop greco-catolic de Cluj-Gherla -

A crescut învelit în rugăciuni și iubire. Icoa­na credinței a fost chiar mama sa. Ea i-a legat în inimă pământul de cer. Nu uriașa personalitate a Papei Ioan Paul al II-lea, care l-a hirotonit arhiereu, nici cea a părintelui Pin­tea, care l-a inițiat în clandestinitate în tainele bise­ricii. Nu. Toți aceștia au fost doar trepte spre lumină, care s-au așezat, cuminți, pe uriașa temelie zidită de mamă în adân­cul ființei sale. Iar figura ei i se desenează și acum, pe cerul se­nin al copilăriei, ca un chip sfânt peste auriul unei icoane.

"Mama, prima imagine a lui Dumnezeu"

- Pentru mine, ea a fost prima imagine a lui Dumnezeu. Mama m-a condus spre întâl­nirea cu Domnul și mi-a arătat chipul Lui. În societatea aceea comunistă, care era ostilă cre­din­ței, ea a fost cea care a purtat în întreaga familie flacăra a­prin­să a rugăciunii. Cu ea mergeam la biserică, cu ea am făcut primii pași spre slujbe și apoi, tot cu ea am urmat drumul unui copil educat în credința creștină catolică.
A fost o femeie foarte bună, milostivă și caldă. Îmi aduc aminte că era foarte obosită, pentru că în cursul zilei trebuia să meargă la serviciu, iar noi, seara, nu prea aveam chef de culcare. Și atunci, ne rugam împreună, și prima care adormea era mama, săraca. Era omul de jertfă din casa noastră. Ea ne-a lăsat în suflete această imagine a omului care e întot­deauna disponibil pentru orice, un om care părea că nu are niciun fel de program, pentru că noi îi făceam programul, iar ea ducea toată casa în­treagă în spate, cu mâncare, spălat, curățenie și toate celelalte. Un om care a fost dedicat total familiei, în lumina principiilor creștine, fără a-și neglija funcția pe care o avea în societate - a lucrat ca inginer chimist, la Întreprinderea Terapia, până în momentul pensionării. După pensionare, a fost o schimbare destul de importantă în viața ei și a început să facă altceva. Pe noi ne-a uimit la început, însă mai târziu am înțeles-o mai bine. Mergea, de exemplu, la spitale, și chiar dacă nu cunoștea pe nimeni, dacă vedea o persoană necăjită, abătută, o întreba ce s-a întâmplat. Iar dacă persoana respec­tivă îi spunea "Uite, mâine trebuie să fiu operată de cancer la esofag" - vă povestesc acum un caz concret - atunci mama o întreba: "Dar aveți unde să stați?". - "Nu." - "Atunci veniți la noi." Așa că, dintr-odată, ne trezeam acasă cu persoane pe care nu le cunoșteam și, sigur, nu ne cădea prea bine; dar mama găsea întotdeauna argumente să ne convingă. Erau oameni care veneau la noi și stăteau câte două-trei zile înainte de operație, apoi erau operați, petreceau în spital și reve­neau la noi - mai mult, veneau chiar și rudele lor în vizită la noi.
Era, așadar, o persoană foarte milostivă; o persoană de o caritate... era să zic supărătoare. Supărătoare pentru noi... Să vă dau un exem­plu - era o zi de duminică la ora două, când toți oamenii mănâncă la masă împreună, și cu un meci important la televizor, când, deodată, sună soneria. Bineînțeles, mama, care întotdeauna era de serviciu la telefon și la ușă - se ducea și deschidea, și... nu mai venea. De multe ori era o țigancă mai în vârstă, care cădea exact la ora me­sei de amiază, când, sigur, de­ranja pe toată lumea, dar pe mama în niciun fel: ea era disponibilă mereu, lăsa totul și petrecea ore în șir cu fe­meia aceasta, discuta cu ea, îi dădea de mâncare, îi dădea haine, îi dădea tot ce avea nevoie și îi stătea în putință. Încă un amănunt: mama niciodată nu s-a im­pus în ce privește credința; ea doar ne dădea sfaturi. Spunea: "Uite, nu-i bine ce faceți. Haideți la biserică. Nu vreți? Nicio pro­blemă, duminica viitoare vă chem din nou". Și noi știam că, oriunde suntem și orice fa­cem, mama se roagă pentru noi, și asta ne dădea curaj, ne dădea tărie, sigu­ranță.

Preotul clandestin

Stătea întins pe jos, abia răsuflând, bucuros de aerul proaspăt care-i inunda plămânii. Leșinase în biserică, un medic îl resuscitase rapid, iar apoi fusese scos afară. Atunci s-a apropiat de el un băr­bat distins, trecut de 50 de ani, care l-a întrebat dacă îl poate ajuta cu ceva, poate cu un pahar cu apă. Își amintește că l-a refuzat politicos. Apoi lunile au trecut, iar timpul a acoperit imaginea celui care-i sărise în ajutor. Când a revenit în toamnă la biserică, l-a reîntâlnit. "Atunci domnul acela s-a apropiat de mine și mi-a spus: «Trebuie să stau de vorbă cu tine, să vii la mine acasă!» Direct! Fără nicio introducere".
Nu avea de unde să știe că Dumnezeu îi întindea o mână pentru a ieși din labirintul în care singur intrase. Viața îl pur­tase pe Florentin pe cărările ei întortocheate. Peste credința sădită adânc în inimă de mama sa trecuseră vifornițele tinere­ții. Nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu, dar a ajuns să îl caute în filosofiile Asiei. "A fost timpul protestantismului meu, momentul în care am cău­tat o reevaluare a tot ceea ce, practic, ne spunea mama, sau devenise o regulă de viață. În acel moment, și eu, și fratele meu ne-am desprins de biserică."
Dar, în toată această căutare, mai mult sau mai puțin bezmetică, rugăciunile mamei aveau să se lege de firele nevăzute prin care Dumnezeu ne călăuzește. Așa a ajuns să-l cunoască pe acel bărbat misterios, care s-a dovedit un preot greco-catolic, slujitor în clandestinitate, pentru că biserica sa era interzisă, un om providențial, care îi pregătea în secret pe viitori slujitori ai altarului. Se numea Pantelimon Așteleanu, dar toți îl știau de părintele Pintea.
"Eu am rămas uimit, totuși, de provocarea aceas­ta, și, de curiozitate, mi-am zis să mă duc să văd cine este și ce dorește. Trăia împreună cu sora lui în același apartament, la etajul trei, al unui con­dominiu, o casă cu mai multe apartamente și balcoane interioare generoase. M-a primit, am vorbit, i-am spus și eu câteva cuvinte despre mine - eram deja inginer mecanic. Duminică, după liturghie, mi-a făcut cunoștință cu un grup de tineri: «Uite, noi mergem la munte, dacă vrei să vii și tu, jucăm un fotbal, ne rugăm un pic, și după aceea venim înapoi».
Mai târziu aveam să aflu că între tinerii cu care jucam fotbal, erau un preot, câteva călugărițe și alți novici care se pregăteau pentru călugărie și preoție în secret. Fiecare din acești tineri erau oameni realizați, fiecare avea serviciul lui. Erau medici, economiști, profesori. Dar erau oameni care doreau mai mult, voiau să pășească pe drumul vieții spi­rituale. Imaginea lui Dumnezeu, pe care am desco­perit-o atunci, a fost cea a unui Dumnezeu al prie­teniei, un Dumnezeu care își croiește greu drum prin societatea comunistă, dar o face cu mult curaj și multă demnitate, pe care le-am găsit în acești tineri. Nu erau militanți împotriva regimului, nici nu le trecea prin cap că el o să cadă peste câțiva ani. Doreau doar să fie, efectiv, la dispoziția lui Dumnezeu. Erau momente de avânt și, în inocența și ignoranța tinereții, vârsta la care îți spui că poți face orice și poți învinge orice, nu ne era frică de regim. Nici nu știam foarte bine ce consecințe pu­tea avea ceea ce făceam, unde ne puteau duce o carte sau o întâlnire interzisă. Am trăit clipe de mare bucurie creștină, bucurie autentică, fără niciun fel de umbre."

Pândacii cu ochi albaștri

"Dacă vrei să cunoști mai mult, eu am niște cărți; îți dau să citești și apoi te ascult din ele, să văd ce ai ținut minte." Așa a început "seminarul" P.S. Florentin. Nu era nimic formal. Nu existau ore de curs, examene și profesori oficiali. Nimic din toate acestea. Cei care le predau erau oameni obiș­nuiți, cu slujbe zilnice, așa cum era, spre exemplu, părintele Botiza, cel cu care aveau studii biblice și care, în ochii vigilenți ai autorităților, era un simplu inginer mecanic, la un Institut de Poiectări. Dar apartamentul în care se întâlneau era atent spionat de ochiul larg deschis al Securității. "Erau și zile când nu îl găseam acasă pe părintele Pintea, iar sora lui îmi spunea: «Părintele te roagă să nu mai vii o lună». Înțelegeam că sunt probleme și stăteam o lună fără să îl mai vizitez. Știam că era suprave­gheat. Vis-a-vis de locuința părintelui, era o cofe­tărie, iar în acea cofetărie era tot timpul un tip cu un ziar în față. Era «îngerul», ca să nu zic «demonul păzitor» al părintelui. De aceea, atunci când ve­neam la dânsul, nu veneam niciodată în grup. Nu­mai unul câte unul, iar apoi ne întâlneam prin oraș. Uneori, celebram liturghia la părintele acasă. Îmi aduc aminte bine de seara aceea friguroasă de iarnă, când ne ru­gam la liturghie, iar soneria s-a auzit îndelung. Sora părintelui s-a ridicat, apoi a zăbovit mult la ușă. Când s-a întors, ne-a spus că erau doi indivizi care au insistat să intre în casă ca să repare calo­riferele. Dar caloriferele nu erau stricate și era seară târziu, trecut de ora 22. Știam că erau de la Securitate... Cu toate astea, une­ori ne închideam în câte o casă și stătea zile întregi în rugăciune și meditație, încercând să ne apro­piem cât mai mult de Dum­nezeu. Îmi aduc aminte de pri­mele exer­ciții spirituale pe care le-am făcut în apartamentul sorei Irina din cartierul Gheorghieni. Am stat acolo închiși trei zile, fără să ieșim. Eram patru, cu pă­rintele cinci, dormeam toți într-o că­măruță mică. Părintele ne vor­bea, apoi fiecare în colțișorul său me­dita. Când am ieșit afară, după cele trei zile, mi se părea că sunt de pe altă planetă!"

Liturghie sub cerul liber

Uneori era un ger aspru, iar vântul care sufla peste oraș îi strângea pe oameni unii în alții. Florentin și tovarășii săi de credință țineau potirul în mâini, suflând din când în când asupra lui, pentru ca vinul din el, vinul cu care urmau să se împărtă­șească, să nu înghețe. Îi dădeau căldură din căldura palmelor lor așteptând ca, la final, în momen­tul euharistiei, Hristos să le în­fierbânte sufletele. Era în 1989, și după acel decembrie însângerat, venise și pentru ei vremea libertății. După aproape cinci decenii, se puteau ruga fără să se ascundă. Nu aveau o biserică a lor în Cluj, așa că multă vreme au slujit în aer liber, chiar în piața din centru, în fața statuii lui Matei Corvin. "Liturghiseam și pe ploaie, și pe vreme frumoasă, și iarna, și vara. Noi, seminariștii, aduceam o masă, peste ea așterneam o față albă și puteam începe. Nu aveam niciun acoperiș deasupra capului, doar cerul liber. A fost cea mai mare cate­drală în care m-am rugat vreodată. Cea mai mare din lume!"
În sala lungă, împodobită cu portretele epis­copilor greco-catolici martirizați de comuniști, cuvintele se așează cuminți. P.S. Florentin vorbește lin, cu fața adesea plecată în pământ. Când s-a lipit cu tot sufletul de cercul de tineri al părintelui Pintea, nu s-a gândit că va ajunge preot, cu atât mai puțin episcop. Și totuși, destinul îi hărăzise o slujire mult mai înaltă decât putuse vreodată cuprinde cu min­tea. După 1989, lecțiile de la seminarul clan­destin au devenit oficiale și, cu ele, și promisiunea unei hirotoniri, fără frica persecuțiilor regimului. Au ur­mat apoi studiile la Roma, doctoratul și, fără veste, alegerea sa ca episcop, de către Papa Ioan Paul al II-lea. A fost hirotonit chiar de către papă, în Catedrala San Pietro, în luna ianuarie a anului 1997.

"Haideți să facem ceva ca să ne cunoaștem țara"

- Prea Sfinția Voastră, pentru că ne apropiem de finalul acestei întâlniri, aș dori să vă pun o întrebare legată de Marea Unire. Din punct de vedere geografic, noi am realizat unirea, cu excepția Republicii Moldova, care nu e încă în granițele noastre. Ce părere aveți, însă, despre realizarea unității între noi, în interiorul gra­nițelor noastre? Ce am putea face să nu mai fim atât de divizați, pe provincii, pe partide, pe dife­rențele dintre sat și oraș etc.?

- Eu cred că noi, românii, încă nu ne cunoaștem suficient unii pe alții. Eu am locuit și în seminar o par­te a vieții mele. Și stăteam de vorbă cu semi­na­riștii, le povesteam despre Iași, Galați, Craiova, Constanța - la care ei îmi spuneau: "Părinte, păi în afară de Cluj, Dej și Gherla, noi nu cunoaștem ni­mic!" - "Dar, măi, oameni buni, cum se poate așa ce­va? Voi ați ajuns la 20 de ani și nu cunoașteți țara în care trăiți?!" Astăzi, după 1990, noi, românii, mer­gem la Madrid și la Paris, la Stockholm și la Washington, poate și mai departe. Dar dacă îi spui cuiva, domnule, dar ai văzut Craiova? Ai văzut Ga­la­țiul? A, nu! Deci, haideți să facem cumva să ne cu­noaștem țara. Haideți să ne gândim că alții s-au bă­tut ca să ne pună împreună pe noi, și noi, acum, nu știm cum să ne separăm, să ne regionalizăm unii de alții, în așa fel încât, dacă se poate, să facem niște partide care să fie unul contra celuilalt.
Când am ajuns la Roma, ca studenți, eram de pe toate continentele. Ei, și acolo ne-au cerut la un mo­ment dat: "Haideți, pe națiuni, și prezentați-ne țara voastră". M-am gândit mult, cum să prezentăm noi România, în cadrul unor țări europene, ca având ceva în plus, ceva mai frumos. Ce este acel "mai fru­­mos" specific nouă? Eu aș zice că cel mai frumos dar al nostru, al românilor, este credința în Dumne­zeu, manifestată atât de mult, de simplu și de clar, prin satul nostru, care își păstrează încă puritatea. Acea bisericuță de lemn, așezată pe dealul care sim­boli­zează deja ajungerea la culmea divină - pentru că toți îs îngropați acolo, frumușel, în jurul bisericii, cât mai aproape, ca să prindă primii mântuirea. Ei bine, dorința de a cunoaște Sfânta Scriptură, dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu eu zic că există mult mai mult decât în alte societăți europene. Există încă acel suflet pur, pe care noi trebuie să îl apărăm, acel suflet pur de român care se apropie de Dumne­zeu cu simplitate, care se închină cu simplitate, care nu dorește să cucerească teritoriile nimănui, să meargă în casa altcuiva cu gânduri rele, ci dorește să fie lăsat în pace să-și compună Miorița.

- La final, pentru că ne apropiem de Crăciun, aș dori să vă întreb cum vă pregătiți pentru el? Există reguli pentru a trăi mai intens sărbătoarea?

- Personal, pentru a putea trăi Cră­ciunul la adevărata lui dimensiune, de mai mulți ani încerc să mă retrag într-o mânăstire de la ceea ce înseamnă lu­me. Fac pentru sufletul meu câteva zile de reculegere și apoi trec la masa de scris. Aceasta mă ajută să intru pe o altă frec­vență, o frecvență a liniștii, a rugă­ciu­nii, și să mă despart puțin de tu­multul lumii care acum, spre sărbă­tori, parcă este mai accentuat și mai zgo­mo­tos. Am intrat în această obiș­nu­in­ță, a unui timp de reculegere, care să fie predo­mi­nant pentru rugăciune, pen­tru a înțe­lege ceea ce Dumnezeu ar dori să le transmit credincioșilor în acest timp. Și vă mărturisesc că întot­deauna Dumne­zeu îmi trimite câte un subiect, câte o temă, care să poată fi expusă celorlalți, fără să am un plan făcut dinainte. În­cer­căm să deschidem sufletele credin­cioșilor, ca să trăiască, efectiv, Crăciu­nul ca pe o reînnoire creș­tină, ca pe o regenerare. Dumne­zeu dorește să vină între noi, oamenii, să îmbrace tunica noastră de piele, pentru a ne putea în­veșmânta pe noi în acel veșmânt al stră­lucirii divinității Sale, pe care Adam și Eva îl aveau înainte de păcat. Pentru că trupurile lor din rai emanau lumină, o lumină atât de puternică, încât acoperea detaliile. Aici este ma­rea problemă: în clipa în care ei pierd legătura cu sursa de lumi­nă, de strălu­cire, care era Dumnezeu, și se îndreap­tă spre rău, care nu este sursă, ci ab­sorbție de lumină, atunci se văd goi, în­cep să-și descopere sexuali­tatea, tea­ma, rușinea. Până atunci ei nu știau ce înseamnă toate acestea. De aceea se ascund în regnul vegetal, pen­tru că se văd vulnerabili: de acum, animalele acelea, învelite în piele, ca și ei, îi pot ata­ca, fiindcă nu mai au lumina. Spune foarte frumos Sf. Grigorie de Nyssa: dacă Adam și Eva au plecat de la acea strălucire a hainei divine și au ajuns la tunicile de piele, noi trebuie să facem drumul in­vers, de la aces­te tunici de piele în care suntem îm­bră­cați, să în­cercăm să ajungem spre acea haină a strălucirii divine. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a luat-o îna­inte. El a fost primul care a făcut acest drum, după ce s-a întrupat liber, din iubire, în aceste haine de piele, pentru ca, murind în ele, să ne poată da nouă strălucirea hainei inițiale. E haina pe care, de fapt, o primim cu toții prin botez, dar de multe ori o pier­dem în vâltoarea lumii acesteia.

Foto: P.S. Florentin Crihălmean și Cristian Curte