DAN MOHANU - "Ca pictor restaurator trebuie să ai credință și să fii trăitor al vieții bisericești"

Doctorul bisericilor românești

Profesorul universitar Dan Mohanu este un erudit. Limba în care îți vorbește mus­tește de migala și rafinamentul formu­lă­rilor pline de miez, în cuvinte rare, unele aproape pier­du­te azi. Cu aceeași calmă și rafinată migală, Dan Mo­hanu a făcut să reînvie frescele Ba­sarabilor de la Biserica Dom­neas­că din Curtea de Argeș, una dintre cele mai frumoase picturi mu­rale din România. Profesorul Mo­hanu a fost doctorul multor al­tor biserici vechi, a căror pictură a re­adus-o la viață. Dar el este și un pictor de marcă, membru al gru­pului Prolog, iar credința pu­ter­nică în Dumnezeu întregește por­tretul unei personalități exem­pla­re.

Biserica misterelor

- D-le profesor, să începem in­terviul nostru cu Biserica Dom­nească din Curtea de Argeș, la care ați lucrat cu o dedicație e­xem­plară. Este o ade­vă­rată Capelă Sixtină a or­todoxiei românești.

- Biserica Domnească de la Curtea de Argeș este un monument-efigie al țării noastre. Nu i-aș spune Capela Sixtină, căci nu are aspectul acela revoluționar, secularizant. Dimpotrivă, Biserica Domnească a fost un monument de devoțiune creș­ti­nă maximă, un monument extraordinar, în ca­re s-a concentrat toată experiența bizantină de la sfârșitul Imperiului. Și este o biserică plină de mistere încă nedezlegate, începând cu inscripția despre moartea lui Basarab Voievod, care spune că marele voievod s-a stins, la 1352, la Câm­pulung. Scrisă pe rostul zidăriei, ea e considerată fie o sim­plă amintire a unui eveniment petrecut mai demult, fie o con­sem­­na­re, din chiar vre­mea morții lui Ba­sa­rab Înteme­ie­torul. Miste­rioasă este și inscripția adă­ugată dea­su­pra tablo­ului votiv, care ne spune despre stăpânirea unui Basarab asupra Vi­di­nului. Dar nu aflăm nici nu­mele voievodului, nici data pisaniei. Așa­dar, bi­serica Sf. Nicolae Dom­nesc este un monument de primă mână, dar care a avut un destin dra­matic.

- Când ați început să lucrați acolo?

- Prima oară când am intrat acolo a fost după cutremurul din 1977. Biserica era iar în cârje, cum fusese și în timpul lui Lecomte du Noüy, care re­a­lizase cea dintâi res­tau­rare pe pământ românesc, la celălalt monument ecle­ziastic major, biserica Epis­copală din Curtea de Argeș, o restituire care a scan­dalizat o parte din elita intelectuală de la noi. În ur­ma restaurării, apăruse un monument neautentic, care își pierduse mult din substan­ța origina­lă. Fu­se­seră făcute multe inter­venții radicale, între care extragerea unei părți din frescele lui Do­bromir și re­­facerea, într-o altă teh­nică, a ansam­blului ico­no­grafic. La fel cum s-a întâm­plat și în alte locuri: la Trei Ierarhi și la bi­se­rica Dom­nească din Iași, la Sf. Dumitru din Cra­iova, la Mi­tropolia Târgo­viștei. Bi­se­­rica Dom­nească din Curtea de Ar­geș urma să fie sacrificată în același fel: printr-o inter­ven­ție în care restaurarea însemna o re­construcție totală. Căci, în concepția vre­mii, restaurarea era total separată de con­servare. Orice era permis! Biserica Dom­nească era și ea în cârje, dar tocmai atunci a apărut scan­dalul din jurul bisericii lui Neagoe Basarab. Apoi, după o vreme, a apărut și salvatorul: arhitectul Gri­gore Cerchez. Cel care, prin soluția sa de conso­lidare, a salvat de la de­mo­lare vechea biserică a primilor Basarabi. Și astfel a putut fi restituită și pictura ei de inesti­ma­bilă valoare.

- Îi puteți descrie, pe scurt, excepționalitatea? Nu toți cititorii revistei noastre au ajuns să o vadă, deși este mare păcat...

- Biserica a suferit enorm după cutremure, necesitând repictări succesive. Prima repictare da­tează din secolul al XVIII-lea și aparține, se pare, lui Radu Zugravu, o a doua, de la 1827, este da­torată lui Pantelimon Zograf, și o alta s-a produs la 1837-1838, dar prima frescă este din timpul întâilor Ba­sarabi. Că se datorează lui Basarab I, sau celor doi voievozi urmași ai săi, rămâne o problemă con­tro­versată, încă un mister al acestei biserici. Este, însă, o pictură de factură paleologă, de o valoare excepțională, la care au lucrat cel puțin doi zugravi cu personalitate puternică și hărăziți.

- Pictura de la Biserica Domnească este cea mai veche frescă din România?

- Este cel mai mare ansamblu medieval din Țara Românească ajuns până la noi. Dar e posibil să avem o revelație în biserica rupestră de la Corbii de Piatră, unde subzistă o pictură extraordinar de valo­roasă, foarte posibil tot din timpul întâilor Basarabi, dacă nu chiar anterioară ansamblului iconografic de la Sf. Nicolae Domnesc.

- Cum arăta biserica în momentul intrării dvs. în scenă?

- După cutremurul din 1977, la Biserica Dom­nească reapăruseră dislocări majore, care au silit Direcția Monumentelor să o sprijine în interior. Abia în 1980 s-a hotărât, în sfârșit, intervenția de consolidare și restaurare. Așa am ajuns eu acolo. Din păcate, la Biserica Domnească am fost într-un veșnic conflict cu autoritățile, care pretindeau ca totul să se facă repede. Și, mai ales, să "cos­me­tizăm". Termenul l-am auzit rostit de Tamara Do­brin, membru în CC al PCR și cândva profesoară la Arte. Ea dorea o grabnică cosmetizare la nivelul "epidermei" (n.r. adică al picturii) murale. Se voia o res­taurare superficială. Noi trebuia să restaurăm pictura, dar ne confruntam în același timp cu pro­blemele grave de consolidare a bisericii. Și am făcut cu totul altceva decât ni se cerea. Ceea ce puteam noi face era să resti­tuim an­samblul, fără să comitem un fals. In­tervenția noas­tră la biserica Sf. Nicolae Domnesc a fost nu­mai în limitele lacunelor imaginii. Nu s-a in­ter­venit pe c­uloarea ori­ginală. Imaginea a fost scoa­să la ivea­lă, une­ori în prospețimea ei neașteptată și ine­­ga­labilă. Așa se poate vedea, de la o anume dis­­tanță, unde a inter­venit restauratorul. Dar tot ne-am izbit de ne­în­țelegerea autorită­ți­lor, chiar și după 1989. De ce? Printre altele, pentru că intervenția noastră impunea dispariția unor suprafețe sau de­talii, care fu­seseră repictate incisiv, la 1914, de pic­torul Du­mitru Norocea. Și reapărea o suprafață ori­ginală de­gradată. Uneori, sfâșietor de degradată. Prin ur­mare, dispăreau zone în care se repictase ma­­siv, pro­ducându-se un fals. Soluția a fost să fa­cem să con­viețuiască toate straturile istorice, bine de­li­mitate. Am căutat însă în permanență să recu­perăm pictura secolului al XIV-lea, în maiestuoasa ei au­tenticitate.

Un tezaur formidabil: bisericile țărănești

- O altă biserică-monument, cu o pictură ex­trem de frumoasă, este cea de la Mânăstirea Ar­bore, una dintre cele mai frumoase din Moldova.

- Am lucrat și eu la biserica lui Luca Arbore, în 1974 și 1975. Am stat mult în preajma frescelor reabilitate de Dragoș Coman, le-am studiat în­dea­proape. Este o pictură unică în toată Moldova. O pictură, am spune astăzi, de autor. Pictura de la Ar­bore este o minune a picturii moldovenești. Ea ne situează într-un fel de renaștere moldovenească. Unde s-a școlit pictorul Dragoș Coman e greu de spus. Uneori, pictura lui te face să te gân­dești la Re­naștere sau la un gotic târziu. Este, în același timp, o pictură foarte personală, bine de­finită stilistic. Dominată de un tip angelic, diafan, ce se regăsește în toate chipurile.

- Care e locul picturii noastre bisericești în Europa?

- Bisericile noastre sunt un ansamblu unic și față de lumea bizantină, și față de cea occidental euro­pea­nă. La noi, lumea romanică și gotică venită din apus, împreună cu lumea bizantină, se inter­fe­rează într-o formă pe care n-o regăsim nicăieri. În Ro­mânia sunt pomenite bisericile din nordul Mol­dovei sau cele de lemn ale Maramureșului, dar nu e văzut ni­cio­dată ansamblul țării, Hațegul, Țara Ro­mâ­neas­că, Banatul. O lume atât de complexă și pe care nu o poate oferi nicio altă țară. Italia are Bi­zanț și Anti­chitate, dar nu are o expresivitate a in­terferențelor de o asemenea vitalitate și su­pra­viețuire în timp a "Bi­zanțului după Bizanț", ca la noi. România este un loc al interferenței cul­turilor unic.

- Aveți vreo amintire specială legată de toți acești ani de restaurări?

- Am avut un parcurs foarte lung, care mi-a dăruit multe momente frumoase. O bucurie recentă a fost salvarea bisericii de lemn din Urși. Este o biserică monument istoric. Ca ea, sunt toate bi­sericile noastre țărănești târzii, un tezaur formidabil, cu care se întâmplă ceva stra­niu. Bisericile acestea dispar primele. Si­tuate între arta populară și marea artă medie­vală, sunt considerate în afara "căii mari a istoriei". Dar ele sunt mărturia unei lumi vii, prin care noi am supraviețuit, atunci când în jurul nostru, o lume întreagă își schimba chi­pul. Când la ruși sau în alte spații ortodoxe, era doar o artă profund de­cadentă prin imagine, lumea țărănească de la noi a născut biserici excepționale. Ele vor dispărea pri­mele și pen­tru că sunt cele mai multe din lemn. Tre­buie să ne ocupăm și de ele! În ce mă privește, am profitat de un moment bun. Arhitectul Șerban Sturdza lansase un proiect puternic și ambițios: 60 de biserici de lemn trebuiau salvate. Iar biserica de lemn din Urși era într-o rână, se prăbușea. Am vă­zut-o ridicată pe cricuri și restaurată bârnă cu bârnă. A fost un eveniment extraordinar.

Omul lui Dumnezeu

- D-le profesor, restaurarea presupune și cre­dință? Trebuie să fie pictorul restaurator un "om al lui Dumnezeu"?

- Neîndoielnic! Când lucrezi în spațiul eclezial, ca pictor restaurator condiția ta pentru a duce bine la capăt ceea ce faci este să ai credință și să fii un trăitor al vieții bisericești. Spun asta, pentru că res­tau­rarea, așa cum o înțelegem noi astăzi, pare un produs al lumii moderne, secularizate. O lume care se dorește eminamente științifică, și în care pro­blema restaurării nu mai e o problemă de credință, ea ține de știință și de un tehnicism ex­trem de aplicat. Azi putem re­zol­va pro­bleme de conservare în­tr-un mod de ne­ima­ginat cândva. A­vem sisteme de in­ves­tigație care per­mit să vezi prin­­tr-o ca­meră mul­ti­spec­tra­lă ceea ce nu pu­teai să con­cepi că poți vedea cândva. Poți con­tro­la to­tul, poți prin a­nalize so­fi­sticate și multiple, să in­tri în cele mai fine și punc­­tuale locuri ale ma­te­riei pic­tu­rale. Plus o în­treagă ști­in­ță a ma­terialelor noi. Dar a­cest teh­nicism pur nu are ni­cio valoare dacă nu e dublat și de o mis­tică, atunci când te afli într-o biserică. E o pro­ble­mă foarte grea, căci tu ai de a face cu o întreagă teologie prin ima­gine. Și din acest discurs de pe pereții bisericii nu trebuie să lipsească ceva. Ca res­taurator, trebuie să-i refaci și unitatea și continui­tatea. Dificil, de multe ori imposibil! Aici e pro­ble­ma mare: contradicția între autenticitate, în vi­ziunea restaurării moderne, și integritate, în viziu­nea teo­lo­gală, care consideră că imaginea trebuie să fie in­te­grală. Iar eu trebuie să refac această uni­tate, fără să produc imagini fal­se. Uneori, asta vine în con­tra­dicție cu dimensiunea metafizică a bise­ricii. Care tre­­buie și ea respectată. Pentru mine e ceva dramatic.

- Sunteți și pictor, d-le profesor, membru al Grupului Prolog, care gravitează prin pictură în jurul credinței. Cum ați ajuns în Prolog?

- Pentru mine, întâlnirea cu Prologul, cu Paul Ghe­rasim, cu Horia Paștina, cu Mihai Sâr­bulescu, cu Cons­tantin Flondor a fost un moment extrem de im­portant, pentru a-mi găsi un drum. A fost tot un fel de exprimare prin imagini a unei trăiri mistice, pe ca­re am simțit-o po­si­bilă în grupul Pro­log. Am simțit că pot să nu fac pic­tu­ră bisericească și to­tuși să trăiesc foar­te bine ca pictor creștin. În ultimii 20 de ani, expe­rien­ța asta m-a ajutat foarte mult. Și nu am renunțat la pic­tură, deși, acest mo­del dual, res­tau­ra­tor-pictor, nu e re­comandabil.

- De ce?

- Dacă o să vă duceți să vedeți ce se întâmplă în lume la acest nivel, veți constata că res­tau­ratorii sunt res­tau­ra­tori. Nimic alt­ce­va. Uneori, a prac­tica pictura fiind și restaurator repre­zin­tă riscul unui e­șec! Pentru că lu­crurile sunt despăr­țite. Se con­sideră că subiectivitatea ar­tis­tică insinuată în actul res­tau­rării prejudiciază patrimoniul, în loc să-l aju­te. Este proiecția unei subiectivități artistice care poate duce la decizii de-a dreptul periculoase din punctul de ve­dere al restaurării, al restituirii unui obiect în au­tenticitatea sa. Există confuzia că a restaura în­seamnă a te con­funda cu pictorul care a realizat ope­ra și a face și tu întocmai. E cea mai mare eroare posibilă în materie de patrimoniu. Așa că, în ceea ce mă privește, a trebuit să despart cele două lumi. Asta, pentru mine, a însemnat să rup substanțial din tim­pul picturii.

"De Crăciun, mă simt tot atât de copil ca și altădată"

- Restaurând biserici, v-ați apropiat mai mult de Dumnezeu?

- Întâlnirea cu Biserica, în meseria mea de res­taurator, m-a apropiat, fără îndoială, mai mult de Dumnezeu. Este un parcurs asemănător me­di­cinei. Un medic împlinește o misiune sacră, în opi­nia mea. Este în contact cu omul, cu trupul și su­fletul său. A pătrunde într-o bi­se­rică e ca și cum ai cu­noaște omul. Intri într-un veritabil cosmos, cu un spațiu conceput ca atare. Ești în contact cu o ma­terie care a fost construită cu un gând de cre­dință, iar asta nu-i puțin lucru. Faptul acesta se vede de la un capăt la altul al unei ctitorii: de la zi­dărie, așa cum este ea pusă, cărămidă peste că­rămidă, în soliditatea zidurilor sau în arcuirea bol­ților, până la imaginea pic­tu­rală. Să ai pictura, icoana, sub ochi, să o atingi, să simți cum s-a năs­cut, creată întru credință - toate te conduc în spa­țiul liturgic și în trăi­rea mistică a bisericii.

- Suntem în pos­tul Crăciunului. Cre­deți că abstinența și în­sin­gu­rarea ne pot ajuta să ne lăsăm su­fletul să trăiască ple­nar bucu­ria Naș­terii lui Iisus?

- Una e să fii sin­gur cu Dum­ne­zeu și alta e să tră­iești într-o însingu­rare depresivă. Eu nu sunt adeptul în­sin­gurării de­pre­si­ve. Singurătatea cu Dum­nezeu e altce­va. Este o condiție a ru­gă­ciu­nii în­săși. Dar însin­gu­rarea în sensul celălalt este o în­depărtare de Dum­nezeu. Însin­gu­ra­rea cu Dum­ne­zeu, în­singurarea monahu­lui, izolarea lui totală este cu totul altceva. Eu n-am ajuns la treap­ta aceasta și pro­babil că nu voi ajunge ni­ciodată, pentru că exis­tența este scurtă și puțini sunt vred­nici să urce toate treptele nevoinței.

- Mai simțiți splendoarea sărbătorilor vechi?

- Întotdeauna! De de fiecare dată, Nașterea Dom­­nului este un eveniment, o bucurie mereu reîn­noită, pe care o trăiești în familie și în comunitate. Și când trăiești Crăciunul în comunitatea Bisericii, ești în Biserică în mod autentic, rememorezi la ne­sfârșit o istorie care e imposibil să nu te emoționeze. Asta trăiesc eu, de fiecare dată. Cu o mare bucurie. Mă simt tot atât de copil ca și altădată.