ION BESOIU - "Încep fiecare zi cu aceeași dorință, de a trăi cât mai mult"

Diana Vlad
- A slujit cinematograful și teatrul cu un talent uriaș, pentru care a fost răsplătit cu toate premiile de excelență posibile. Cele aproape 100 de filme din palmares i-au adus și Ordinul Național "Serviciul Credincios" în gradul de cavaler. Astăzi, Ion Besoiu e o legendă vie. Iubit și adorat de public, așteaptă ninsoarea departe de scenă, chiar dacă continuă să respire în ritmul ei -

"Un actor nu iese niciodată la pensie"

- Domnule Besoiu, ați dispărut în ultima vre­me de pe scenele teatrelor. Am venit să aflăm ce mai faceți.

- Fac cam ce fac în fiecare zi de când m-am pen­sionat. Dar nu-mi place să spun cuvântul ăsta, pen­sionat. Un actor nu iese niciodată la pensie. Până acum un an, am jucat la Teatrul "Nottara" o piesă de Teodor Mazilu, Mobilă și durere. Am re­nunțat la ea, odată cu tragedia de la Colectiv, fiindcă teatrul avea bulină roșie și a intrat în reabilitare. Între timp, s-a redeschis stagiunea, dar pe mine nu mă mai interesează să mă întorc. Am, totuși, 85 de ani. Nu mai am destulă energie, sunt mai uzat fizic. Psihic, nu! Încep fiecare zi, cu aceeași dorință de a trăi cât mai mult. Ieri am văzut un reportaj cu Kirk Douglas, care a împlinit 100 de ani! M-am simțit mai bine, dar am filmat pentru televiziune spec­ta­colul "Livada de vișini", în regia lui Alexandru Lustig, și atunci cred că a fost mo­mentul în care m-am îmbolnăvit. S-a declanșat un puseu de tensiune foarte puternic, a trebuit să stau trei luni de zile în spital. De atunci, încerc să fiu mai răbdător cu mine. Însă mă bucur mult de viață, mă bucur de o gră­madă de lucruri. Mă bucur când văd un film bun la televizor sau un spectacol bun, mă bucur când văd că apar actori noi, cu talent. N-am fost niciodată de acord cu ideea că generația noastră a fost gene­rația de aur. Fiecare generație are aurul ei. Păcat că nu au destul loc să se ma­ni­feste. Teatrul a devenit mai comercial. Am destule motive de bucurie. Fata mea, nepoții mei. Am doi nepoți gemeni, băiat și fetiță. Apoi, frumusețea acestei țări. Oamenii mai puțin. Au cam început să se înrăiască, e o goană pentru existență care pe mi­ne mă descurajează, care ne consumă omenia. Con­curența e acerbă și oa­menii ajung să facă orice ca să existe și ca să existe cât mai bine. Confortul ăsta le sucește mințile. Dar eu iubesc țara asta, rămân un optimist și cred cu multă ardoare în acest popor. Un popor ca al nostru, cu asemenea bu­nă­tate ancestrală, nu poate pieri. Gândiți-vă un pic la folclor, la moștenirea culturală a altor popoare, uneori e sălbatică, așa cum se întâmplă în po­ves­tirile nordice. Noi, din contră, suntem un popor blând. La noi, Sfântu Petru umblă prin sat cu Dum­nezeu, pe uliță trece Sfânta Vineri și o ceartă pe fata leneșă. Suntem un popor foarte blând și cumsecade, cu toate că am reușit, de-a lun­gul istoriei, să ne executăm condu­că­to­rii...

"Pe noi, pe ardeleni, ne-a salvat credința"

- Sunteți ardelean și ardelenii sunt mai molcomi, mai blânzi...

- Aș spune dimpotrivă. Noi, ardelenii, am suferit mult, asupririle naționale ne-au marcat în modul în care ne exprimăm și în modul în care ne bo­te­zăm copiii cu nume care nu pot fi ma­ghia­rizate. Ne-a salvat credința că Cineva acolo Sus ne ține în picioare.

- Sunteți o persoană credincioasă?

- Foarte credincioasă. Am moștenit credința de la mama. Și nu uitați că fac parte dintr-o generație care a crescut la liceu cu ore de religie. Îl simt pe Dumnezeu în orice moment, în fiecare manifestare a celor de lângă mine, în fiecare răbufnire a naturii. Noi nu ne-am părăsit credința, nici când a fost interzisă. Am continuat să ținem sărbătorile în taină. Asta e ceea ce îmi dă forță. Oamenii fără Dumnezeu sunt pe jumătate oameni. Cum spun românii, "e om fără Dum­ne­zeu", adică nu-i bun de nimic. Nu sunt un practicant al reli­giei, nu țin pos­tu­rile, dar rugă­ciunile și gândurile mele de noapte îmi ajung. Cred în Dum­nezeu și gândul meu se duce în fiecare clipă spre El, să-i mulțu­mesc că exist, că sunt bine, că mi-a dă­ruit o viață cu de toate, și rele, și bu­ne, dar cu mai multă bucurie decât cu amar. Nu sunt un ser­vitor al amintiri­lor, nu-mi place să trăiesc în trecut, dar cred că Dumnezeu mi-a dat foarte mul­te în viața aceasta.

- Haideți, totuși, de dragul cititorilor, să umblăm puțin și la cutia cu amintiri. Dacă ați putea retrăi trei momente din viața dvs., ce ați alege?

- Aș vrea să mai simt emoția aceea pe care o trăiam copil fiind, iarna, la cinci dimineața, când mă trezeam și auzeam hârșitul lopeții de lemn în fața casei. Asta însemna că a nins, în sfârșit, și că ta­ta, înainte să plece la cazarmă, a ieșit să facă ur­mă. Fiindcă la Sibiu, unde locuiam, toți erau obli­gați să-și curețe zăpada din fața casei. Ce bucurie era pe noi atunci! Într-un an, noi trei, adică eu, fratele meu, care era cu 4 ani mai mare, și un copil din curte, ne-am închis în "Doppeltüren", între ușile duble ale casei, și am așteptat acolo să-l prin­dem pe Nikolas Klaus, până am adormit.

- Cum era Sibiul iarna?

- Atmosfera era formidabilă, și de sărbători, pe strada principală toate magazinele erau luminate și înțesate de jucării aduse din Germania, de la Nürnberg, trenuri electrice, moș crăciuni cu cheiță și mori de vânt. Făceam două ore până acasă, ne lipeam nasul de fiecare vitrină. Sibiul era atunci un oraș mixt, de români și sași, la un moment dat, sașii erau chiar mai mulți. Și lucrul ăsta se simțea. Ordinea lor era un exemplu și pentru români. Mi-l amintesc pe Moșu meu, pe bunicul de la Sebeș Al­ba, care mă urca în carul cu boi și-mi arăta câte o casă de pe drum, zicându-mi: "Uite, măh, Ne­lule, în curte la ăs­ta, e rânduială ca la sași".

- Mai așteptați nin­soarea acum, dom­nule Besoiu? Cum intră un leu în iarnă?

- Cu bucurie și cu pantofi noi, cum­pă­rați de fiica mea. Aștept zăpada cu emo­ție, mi se umple sufletul de lumină când mă gândesc la bucuria princhin­dei­lor. Mă emoționează fulgii, căderea lor e bucurie la orice vâr­stă. Dar frigul mă disperă, gheața mă face să alunec. Nu mai e ca altădată. N-aș putea să spun că mă cutremură fina­lul. Mă rog bunului Dumnezeu să mă adune la dreapta lui fără dureri, fără su­fe­rință, fără teamă, îm­păcat cu toate. Dar nu înseamnă că nu văd cum emoția începe să se tocească. Când băiatul lui Geo Saizescu, care stătea cu noi în bloc, i-a spus fetiței mele, Ioana, că Moș Crăciun nu exis­tă, a fost dărâ­mată. I-am spus atunci puștiului, care era mai mare ca ea: "Ai făcut o mare măgărie, ai ucis un Moș Crăciun". Asta e, cu înaintarea în vârs­tă, mor prea mulți moși crăciuni, ca să te mai poți bucura cu adevărat.

"Radu Stanca a fost mentorul meu direct"

- Să mergem mai departe pe firul amintirilor. Ce ați mai alege să retrăiți?

- Aș vrea să-i văd pe fratele meu și pe părinții mei. Mama era o femeie de o mare bunătate, iar tata - un militar cu o viață rectilinie, care a făcut trei războaie. Mi-a insuflat un patriotism extraor­di­nar! A luptat pe toate fronturile, încât a ajuns la con­clu­zia că mai bine noi să nu facem armata, fiindcă a făcut el destulă. Aș vrea să mai trăiesc o seară la Cap­șa, alături de cei mai dragi prieteni ai mei. Să fie la masă Radu Stanca, Liviu Ciulei, Am­za Pellea, Cotescu, cu care am fost prieten foar­te bun. I-aș întreba cum e acolo, unde au ajuns.

- Știu că de Radu Stanca v-a legat mai mult decât o prietenie. V-a fost și mentor indirect?

- Ba a fost chiar mentorul meu direct, fiindcă l-am avut și profesor la Conservatorul din Sibiu. Pe vremea aceea nu exista institut de teatru, m-am pre­­gătit separat cu Radu Stanca. L-am avut și pro­fesor de estetică, el a fost asistentul lui Lucian Bla­ga, când Universitatea din Cluj s-a refugiat la Si­biu. A fost și actor, și poet. Un om cu o cultură im­pre­sionantă. Generația lui, a lui Ion Negoițescu, a lui Ștefan Augustin Doinaș, a lui Cornel Regman, care se coagulase în jurul Cercului Literar de la Sibiu, m-a influențat mult.

- Cum de nu v-ați dorit să scrieți, cu ase­me­nea modele în jur?

- Am scris și poezii, unele mai izbutite, dar cele mai multe nu. După ce am descoperit actoria, am simțit că mi-am gă­sit locul și n-am mai sim­țit nevoia să caut. De altfel, am desco­pe­rit-o din în­tâm­plare. Fra­tele meu era deja ac­tor. Juca. Și în piesa res­pectivă ră­mă­se­se un rol neacoperit, fi­ind­că cel care trebuia să-l joace a fost încorporat în arma­tă. Atunci Radu Stan­ca și-a amintit de mine și m-a chemat.

- Era concurență în­tre frați?

- Nu era concurență câinească, era o emu­la­ție, o încercare de a fi mai buni. Nici nu era ne­vo­ie de lupte nelo­ia­le. E­ram puțini, nu eram mulți, trupa era mică. Se juca o piesă până la epu­izare. Pe atunci, cel mai des ve­neau la teatru militarii de la garni­zoa­na din Sibiu.

- Câți ani ați jucat la Sibiu?

- Aproape 17 ani, care au însemnat mult în for­marea mea. Radu Stanca m-a supravegheat con­ti­nuu. Apoi, într-o zi, când Liviu Ciulei a ajuns di­rec­tor la Teatrul "Bulandra", și-a amintit de mine și m-a angajat. Mă văzuse la Sibiu, în Cetatea de foc, unde el semnase decorul. Dar între timp, eu în­­­ce­pusem să fac și film. Pentru că acel tânăr ple­cat în armată pe care eu l-am înlocuit, Mircea Mu­reșan, cât a fost militar, a studiat regia și s-a făcut re­gizor de film. Cu el și cu generația lui am de­bu­tat în film.

"Simt că oamenii mă iubesc"

- Și, încet-încet, ați devenit marele și prețuitul actor de azi...

- Da, am devenit foarte cunoscut, cred că am făcut vreo sută de filme. Din 1956 am început să fac film. Ăsta a fost și motivul pentru care, până la urmă, m-am mutat la București. Era istovitoare naveta, era un efort să ajung și la spectacolele de la Sibiu. Când am venit prima oară în Capitală, nici n-aveam unde să dorm, am dormit pe jos, la un coleg...

"Am iubit deseori, nu mă sfiesc s-o spun"

- E timpul să scuturați de praf și ultima amin­tire. Ce ați mai vrea să retrăiți?

- Cred că prima iu­bi­re. Aveam 17 ani, eram la Sibiu și m-am îndrăgostit rău de o colegă. Eram în­nebunit că nu-mi răs­pun­de. Mă plimbam prin cimitire, cu Radu Stanca, și citeam poezii. Într-o zi, am plâns în poalele ma­mei mele. Și ea a zis: "Pu­iule, dacă ți-e hă­ră­zită ție, Dumnezeu o să ți-o trimită". Nu mi-a trimis-o.

- Era doar prima dintr-un lung șir...

- Eu am iubit deseori, nu mă sfiesc s-o spun. De aceea am avut patru căs­ni­cii și nu mă pot plânge de niciuna. N-am regrete, n-am păreri de rău. Am trăit viața cum mi-a a­ran­jat-o Dum­ne­zeu, încer­când cât pot să fiu bun și drept. Dar nu întotdeauna mi-a ieșit, uneori am și greșit. Însă tot ce am gre­șit am plătit, că toate se plătesc în viață.

- Vă e dor de starea de îndrăgostire?

- Dar o trăiesc permanent, chiar dacă sunt sin­gur. Îmi iubesc cu fervoare și nepoții, și fata, și pe gi­nerele meu. Îmi iubesc colegii, am colegi mai tineri care au crescut lângă mine, îi ador. Și am și prieteni adevărați, care mă caută și pe care îi caut. Din păcate, și ei sunt în vârstă și ne vedem mai greu. Mai mult vorbim la telefon. Nu-mi lipsește dra­gostea. Mi-am dat seama că oamenii mă iu­besc. Simt asta când ies pe stradă, în felul în care unii vin să mă conducă, fiindcă acum merg mai greu, în baston. Se vede în privirea lor, în cuvintele lor cu care mulțumesc, chiar în tăcerile lor. E un semn că mi-am făcut datoria cu cinste, eleganță și dragoste față de public.

Foto: AGERPRES (2), MEDIAFAX (1)