- Anul acesta, televiziunea română împlinește 60 de ani de existență neîntreruptă și, în ciuda suișurilor și coborâșurilor prin care a trecut, ea reprezintă un reper de viață pentru noi toți. Cum te descurci? E greu sau ușor să fii timonierul telejurnalelor de seară, cele mai importante emisiuni de știri?
- Mă bucură să aud aceste aprecieri, pentru că una din neîmplinirile pe care le simt de când lucrez în TVR (de aproape cincisprezece ani) este lipsa contactului direct cu publicul. Singurul indiciu asupra calității muncii este ratingul, dar el ilustrează percepția telespectatorilor "la pachet", percepția în privința muncii întregii echipe, iar eu aș simți nevoia unui răspuns personal cu privire la calitatea muncii mele, pentru a mă putea, eventual, corecta.
- Nu ești copleșit de responsabilitatea pe care o ai? În fond, ești un purtător de cuvânt al televiziunii naționale...
- E bine când alții îți dau importanță, dar nu e bine să-ți dai tu însuți importanță. Mă feresc de asta și nu glumesc cu slujba mea. Întotdeauna am fost un elev silitor, ajutat, ce-i drept, de o echipă de excepție, care muncește alături de mine, zi de zi. Din păcate, ei nu au gratificarea imediată de care mă bucur eu. Nefiind vizibili pe ecran, nu se bucură în aceeași măsură de aprecierea, de recunoașterea și de simpatia telespectatorilor, deși ar merita bucuria aceasta din plin.
- La capitolul "reușite", aș vrea să notez cu prioritate, discreția prezenței tale pe micul ecran, așa de diferită față de stilul obraznic și gălăgios al majorității prezentatorilor de la celelalte televiziuni. Respectul acesta față de telespectator este moștenit sau se învață?
- Cred că discreția e nativă, nu se poate învăța. Și mai intră în joc și ce ți-am spus mai devreme, faptul că eu nu-mi acord prea multă importanță. De ce aș face-o? Cine sunt eu? În plus, nici TVR-ul nu pot să spun că mă cocoloșește excesiv. Nu mă simt tratat ca o vedetă. Totuși, nu pot să pretind că n-am și eu orgoliu. De pildă, mi-ar plăcea să cred că oamenii, deschizând televizorul pe TVR 1, la ora 20, în timpul săptămânii, ar remarca dacă eu nu aș fi acolo. Mi-ar simți lipsa. Situația asta m-ar unge pe suflet. Dar nici nu-mi permit aroganța de a spune că, fără mine, nu s-ar mai face Telejurnalul.
Marinarul lăsat pe mal
- Cum ai pornit pe drumul jurnalismului?
- În decembrie 1989, aveam treisprezece ani și am văzut Revoluția la televizor. M-a închis tata în casă și-am mai ieșit afară abia prin ianuarie. Trofeul tangibil al acestui eveniment l-au reprezentat două gloanțe culese din balconul apartamentului în care locuiam - în zona Lacul Tei - Stadionul Dinamo - care nu știu cum au aterizat acolo. În orice caz, în 1990, a explodat presa românească: au apărut publicații peste publicații, unele calitative, altele mai puțin, dar, cum dorința noastră de informații era uriașă, la chioșcuri se găseau zilnic stive de ziare și reviste. Tata îmi dădea 10 lei și-mi zicea: "Du-te și ia ziarele!". "Pe care?", îl întrebam. Iar el îmi răspundea "Pe toate." În consecință, zi de zi, căram acasă câte un braț de ziare. Așa am început să citesc multă presă și, la un moment dat, mi-am spus că ar fi grozav să fac și eu asta, să fiu jurnalist. Iar decizia care a înmugurit atunci, când eram în clasa a VIII-a, nu a fost zdruncinată, ci, dimpotrivă, a fost întărită de anii de liceu. După Bacalaureat, am dat la Facultatea de Jurnalism.
- Părinții te-au susținut? După '89, ziaristica era abia la început. O meserie nesigură.
- Ai mei aveau o formație realistă - de altfel, și eu am făcut liceul la mate-fizică -, însă aveau și mult drag de lectură, dovadă că în casa noastră exista o bibliotecă destul de consistentă, pe care am parcurs-o și eu. O bună parte din ea cu lanterna, pe sub plapumă. (râde) Mama venea și-mi dădea stingerea, dar, după plecarea ei, aprindeam lanterna - una pătrată, de CFR, pe care o chema Elba - și-mi vedeam de citit. Când aveam vreo zece ani, tata, preocupat de soarta unicului copil și întrezărind probabil și posibilitatea de a-și împlini prin mine un vis propriu, a decis că aș fi avut stofă de marinar. Argumentul lui era "ești bine plătit și călătorești", ceea ce, în perioada comunismului, era o perspectivă încă și mai trandafirie decât azi. Îmi aduc aminte că, în vara lui '89, am fost în Deltă și tata a aranjat cu un căpitan de vas - vasul fiind doar o șalupă mai mare - să mă lase la timonă, să-mi explice puțin cum se iau repere pe apă și alte câteva elemente de ABC marinăresc. Am mers apoi și la farul din Sulina și am urcat până în varf, unde căpitanul mi-a mai făcut un mic instructaj... Cert e că tata era chitit pe ideea asta! Atât doar că, după Revoluție, lumea s-a schimbat, iar schimbările astea l-au dezorientat complet. Ca atare, când eram în clasa a X-a, a venit la mine și mi-a spus: "Nu știu ce să mai zic. Fă ce vrei!". Așa s-a stins visul tatei, iar eu am fost liber să-mi văd de visul meu, cel cu jurnalismul. Și azi mă felicit că nu l-am abandonat!
"Oameni buni, aveți grijă ce consumați"
- Asemenea societății, și jurnalismul, mai ales în ultimul deceniu, s-a schimbat foarte mult: tonul tabloid a invadat piața, superficialitatea a câștigat teren în detrimentul substanței, iar formatorul opiniei publice a devenit internetul. Se simte asta și pe micul ecran?
- Responsabilitatea felului în care arată presa de azi nu mai e la noi, la jurnaliști, decât parțial, ci s-a transferat masiv la cei care o consumă. S-a ajuns în punctul în care ar trebui să facem un apel și să spunem "Oameni buni, aveți grijă ce consumați!". Pentru că, pe vremuri, înainte de 1989, informațiile erau puține și orice informație avea valoare. Acum suntem la polul opus: există un excedent de informație și trebuie să intervină un filtru personal, extraordinar de riguros, care să determine ce are valoare și ce nu. Trebuie să ne folosim discernământul ca să nu ne lăsăm copleșiți. Mai există puține surse de informații care au cuprinse în ele un asemenea filtru, dar nici ele nu mai sunt apreciate la justa valoare. De pildă, TVR-ul are un asemenea filtru, înmagazinat în propria structură, dar rezultatul este o audiență îngrijorătoare. Dacă vorbești cu oamenii, toți îți spun "Da, TVR-ul are programe curate, emisiuni interesante, filme bune, neîntrerupte de publicitate! Îmi place mult!". În schimb, când te uiți pe audiențe, e limpede că ele nu reflectă entuziasmul acela declarat. Deci, în clipa asta, oamenii pot fie să consume brand-uri de presă care selectează pentru ei informația și nu îi îngroapă în frânturi de adevăr și multă gălăgie, fie să știe ei înșiși foarte bine ce caută și să-și găsească surse de încredere. Altfel... se ajunge în zona "dureroasă" a consumului de presă fără discernământ, pentru că jurnalismul tabloid, care a devenit preponderent, e foarte bine propagat și răspunde unor slăbiciuni ale structurilor noastre fiziologice și mentale, astfel încât e extrem de simplu să cazi în capcanele lui dulcege. E ca în supermarket: vrei să mănânci sănătos, trebuie să te instruiești, să descoperi care sunt sursele de încredere și să fii dispus să plătești puțin mai mult. Dacă vrei să ieși ieftin, te duci la orice raft și pui în coș produsele cu ambalajul cel mai colorat și care miros cel mai plăcut. Neluând în considerare ingredientele dubioase ale acelor produse, faptul că mirosul lor plăcut e sintetic, iar ambalajele care-ți iau ochii sunt rezultatul unor studii de marketing care ți-au identificat slăbiciunile și acum le exploatează.
Anii americani
- Vreme de doi ani ai stat în America și ai realizat corespondențe pentru TVR. Ți-a folosit această experiență, de neimaginat înainte de '89?
- În State, am văzut la prima mână un jurnalist intrând la închisoare, pentru că a refuzat să-și divulge sursa în fața unui judecător federal. Am văzut presa fiind extrem de părtinitoare, dar într-un mod transparent. Pe principiul "Te uiți la noi/ ne citești? Atunci vezi că noi ținem cu X și astea sunt principiile noastre". Inclusiv "New York Times"-ul are niște principii pe care le declară limpede. Mi se pare important să-ți respecți consumatorul într-atât încât să-l anunți clar, din start, că "uite, asta e părerea mea". Stilul ăsta de presă s-a potrivit perfect cu primele două lecții pe care le-am învățat eu la școala de jurnalistică: 1. Nu există obiectivitate și 2. Prima dată, în pagina de ziar, se pune publicitatea. E bine să fii scuturat așa, de la început, ca să nu te duci în donquijotisme! În America am văzut presă foarte bine făcută, am cunoscut niște legende ale domeniului... Pe de altă parte, având norocul să merg de câteva ori la Casa Albă, în Congres și la Departamentul de Stat, am acoperit procesul lui Christopher Van Goethen, sergentul american care l-a ucis pe Teo Peter, românul nostru de la "Compact", și așa am putut să constat cât de bine sunt instruiți și cei din instituții în ceea ce privește relația cu presa. Răspundeau cu promptitudine și substanțial oricăror întrebări, chiar și celor venite din partea unui corespondent străin, sosit dintr-o țară pe care poate că nu erau capabili nici s-o localizeze pe harta lumii. Sau, dacă nu puteau să răspundă în clipa aceea, dar promiteau că, a doua zi, la 10, să spunem, aveau să-mi dea răspunsul, atunci a doua zi, la 10, telefonul îmi suna și primeam răspunsul. Apoi am mai observat ceva: oamenii au atât de multă încredere în presă, încât o "simplă" anchetă jurnalistică este suficientă ca să angreneze consecințe politice. Am văzut demisii din Congresul american, demisii ale unor oameni foarte puternici, date pentru că apăruse în presă o anumită informație care năștea suspiciuni justificate în legătură, nu cu legalitatea -atenție! -, ci cu moralitatea ocupării unei funcții. În situații de acest gen, oamenii respectivi se retrag sau sistemul politic îi expulzează. Când am constatat această realitate, mi s-a părut ceva incredibil. Pentru că la noi, presa era plină, încă din anii 1990, de demascări, anchete și dezvăluiri, dar ele nu avuseseră niciodată vreun efect.
- America, marea putere a lumii, cum ți s-a părut? Visul american este o realitate?
- Am pornit spre Statele Unite cu impresia că plec de la marginea imperiului, la Roma. După doi ani, m-am întors în România mult mai puțin naiv. (râde) Am constatat că democrația există doar în scrierile lui Platon și că în Statele Unite e o formă de guvernare funcțională, dar care nu cred că bifează toate punctele unei democrații ideale. Și-ți dau și un exemplu recent: președintele Barack Obama, în discursul de adio susținut înainte de plecarea de la Casa Albă, a trebuit să dedice primele 5-10 minute explicării unor principii democratice poporului american. Or, nu poți să nu te întrebi și să nu te miri cât de fragilă e democrația americană dacă un președinte trebuie să țină lecții elementare de principii democratice, în anul 2016! În esență, America funcționează. Cel puțin până la un punct. Sau, altfel spus, acolo problemele intervin la scară mult mai mare decât la noi. Cei din State nu-și mai pierd vremea cu mărunțișuri. De asta, uneori, e greu să depistezi problemele respective. Un lucru uriaș e mai greu de văzut - vezi o unghie și-ți e dificil să-ți dai seama că unghia aia îi aparține Colosului din Rhodos. Apoi, tot în America, am văzut sărăcie cum nu am văzut în România, tot în America am văzut firme de asigurări care făceau tot ce le stătea în putință ca să nu plătească polițele... Și-ar mai fi multe de povestit. În concluzie, eu n-aș trăi în Statele Unite, dar m-aș duce oricând acolo în vizite scurte.
- Nici în România noastră viața nu este simplă. Nu prea mai există principii. Nici un mâine nu este așa cum îl așteptăm. Te temi de schimbări?
- Sunt în TVR de 15 ani, dar anii aceștia nu au fost lini, ci presărați cu nenumărate schimbări. Așadar, profilul meu psihologic nu e acela al unui om care se teme de schimbare, iar ceea ce am învățat din toate aceste "răsuciri" de traseu e că ideea de schimbare perpetuă e valoroasă în sine, dar unele lucruri capătă greutate în timp, datorită anduranței lor. Și ca să aduc oile în țarc și să mă refer la ceea ce fac eu: cred că oamenii se raportează cel mai bine la un prezentator care îmbătrânește alături de ei, pe ecran. Asta e ceva ce am descoperit tot în America: acolo am văzut prezentatori care erau "pe sticlă" de 30 de ani și care, pentru că de-a lungul întregii cariere își respectaseră standardele și principiile, se bucurau și după atât de mult timp de o simpatie și de un respect uriaș din partea telespectatorilor. Îmi pare rău că, în România, cel mai longeviv prezentator nu este la televiziunea publică, ci la una privată. Nu ar fi trebuit să se întâmple așa!
Mama, tata și prietenii
- Mihai, în existența ta atât de dedicată televiziunii, mai este loc și pentru viață privată?
- Viața mea privată se compune din mama și tata, care s-au mutat din București, dar cu care am o relație strânsă și-i văd săptămânal, și din prietenii mei, nu mulți, dar apropiați, de încredere și cu care mă simt foarte bine. Mi se pare destul de obositoare viața socială și atunci stau retras în propriul meu univers... Sunt pasionat de arta plastică. Am și un site măricel (artindex.ro), pe care l-am pornit în 2007. În perioada școlii am desenat și eu, studiasem în facultate semiotică, fotografie, scenariu de film, deci domenii tangente, în plus, întotdeauna mi-a plăcut să înțeleg ce văd. Ajungând în America, am descoperit că muzeele pot să fie și altfel decât cele pe care le știam eu - mai deschise, mai dinamice. Sunt ca niște ființe vii. Și expozițiile la fel, se lepădaseră de conceptul rigid pe care îl cunoșteam eu din țară. Întors în România, mi-am dat seama că nu cunosc nimic despre viața artistică românească, mă refer la cea contemporană. M-am dus la Internet, să văd ce se întâmplă pe la noi, și era pustiu. Atunci am apelat la un fost profesor din facultate, Tudor Octavian, care era conectat la lumea atelierelor artistice și mi-a deschis și mie ușa asta. După care m-am gândit că poate și alții, interesați de domeniu, au resimțit aceeași frustrare ca și mine, că pe Internet nu existau nici un fel de informații și am inițiat un blog, care, în 2010, s-a transformat în site. Între timp, situația s-a schimbat radical. Domeniul artei contemporane este foarte bine reprezentat on-line, ceea ce nu poate decât să mă bucure. În rest, sunt mare amator de călătorii. Iubesc cu pasiune muntele: în facultate am făcut cursuri de ghid, mi-ar fi plăcut să mă dedau și la cățărări și la ceva activități speologice, dar am fost nevoit să mă înfrânez, căci sunt prea înalt și masiv pentru aventuri de genul ăsta. Mă rezum deci la a face tot felul de trasee prin munți. Cel mai recent m-am dus pe Jepii Mari și, când am ajuns la Piatra Arsă, eram epuizat. Acum însă mă îmboldește dorul de Piatra Craiului. N-am mai fost de mult pe-acolo. Altfel... continui să citesc. Mi-am păstrat dragul de lectură din adolescență și citesc și azi de rup. Cel puțin două cărți, în paralel: una de ficțiune, cealaltă de non-ficțiune.
- Din toate pasiunile tale lipsește un singur cuvânt: dragostea. Nu ești căsătorit, n-ai copii. De ce?
- Pur și simplu, până acum n-a fost să fie. Dar, cândva, îmi doresc să am și copii.