GABRIEL PĂUN - "Când lupți pentru pădurile din România, să nu stai prea aproape de șinele de metrou"

Catalin Manole
Vești de pe frontul ecologiei

De ani buni, activistul ecologist Gabriel Păun și-a mutat lupta pentru apărarea pădurilor românești în Austria, în Munții Alpi, fiindu-i teamă pentru viața lui. Cu toate func­țiile pe care le-a ocupat, de lider al Green Peace Ro­mânia, lider de campanii al Vier Pfoten Interna­tio­nal și fondator al ONG-ului Agent Green, când te pui cu cea mai mare mafie din Ro­mânia, cea a tăie­torilor ilegali de păduri, trebuie să știi că-ți pui ca­pul în joc: miliarde de euro anual, din care apro­xi­mativ 500 de milioane de euro din defrișările ile­ga­le, nu se pot împiedica de un "amărât" de ecolo­gist.

Capcana

Aprilie 2016. Una dintre zilele obișnuite ale lui Gabriel pe teren. Lupta împotriva tăierilor ilegale de păduri din România ajunsese într-o zonă foarte ten­sionată, din cauza ultimelor dezvăluiri legate de firma Schweighofer, din Sebeș, care fusese prinsă că negociază ilegal cumpărarea de lemn. Cu toate astea, nimic nu părea să anunțe furtuna ce urma. Totul a început cu un telefon, pe care Gabriel l-a primit în timp ce era la volan. "Gu­tten Tag, Herr Paun! Sunt Klenk, redactorul-șef de la revista «Falter». Vă sun pentru că printre documentele scandalului Panama Papers, am descoperit ceva ce v-ar putea interesa: dovezi în legătură cu ceea ce face ilegal Schweighofer în România. Vi le trimit să vedeți despre ce este vorba."
Gabriel auzise de Florian Klenk. Tocmai fu­sese ales jurnalistul anului 2016 în Austria, pro­babil cel mai bun jurnalist de investigații din presa austriacă. Era și singurul cu care nu avusese contact până atunci, deși își dorise. Cu majoritatea publi­cațiilor de profil austriece și germane colabora, numai cu Falter, din păcate, nu. Dar iată că, până la urmă, revista lui a arătat că este interesată de pădurile din România. Bucuria telefonului și a veștii că existau noi documente într-o problemă fierbinte nu l-au făcut pe Gabriel să își piardă, totuși, din reflexele unui militant cu experiență. Până la urmă, deocam­dată nu exista decât o voce la telefon. "Mă bucur mult pentru ajutor, chiar aș fi vrut să vă cu­nosc. Trimiteți-mi vă rog un e-mail oficial de la redacție cu informațiile pe care le aveți și ne auzim mâine". Un e-mail trimis din redac­ție era o garanție în plus că vocea era cine spunea că este.
Până să ajungă la birou, Gabriel a sunat alți trei zia­riști austrieci, pentru a afla dacă și în breaslă Klenk este perceput drept un jurnalist integru și pro­fe­sionist. Toate recomandările erau foarte bune. Au vorbit din nou la telefon, și Klenk i-a trimis docu­mentele tocmai descope­rite, care ar fi trebuit să facă legătura între dosarele Panama și Gerald Schweig­hofer, nu înainte de a-l atenționa că le va trimite într-un format codat, ce se va deschide cu un număr via SMS. Gabriel a în­cercat să le deschidă prima dată de pe telefon. Ecranul telefonului s-a albit și s-a blocat. Atunci a încercat să le deschidă de pe laptop: aceeași proble­mă. Klenk l-a asigurat că pro­babil e ceva ce nu face corect, că documentele se deschid, de fapt, foarte ușor. Gabriel a încercat să le des­chidă și de pe calculatorul lui din birou și de pe cel al unei colabo­ratoare. Aceeași pro­blemă. Toate ecranele se albeau și cal­cu­latoa­rele rămâ­neau blocate, în efortul de a deschide documentele. Abia după aceste încercări, când Ga­briel a vrut să ia din nou legătura cu Klenk și acesta nu a mai răspuns, și-a dat seama că la mijloc ar putea să fie o proble­mă mult mai gravă. Și-a rugat un coleg jur­nalist să ia legătura cu el și să vadă ce se întâmplă. A realizat catastrofa când jurnalistul l-a anunțat sec: "Klenk nu știe nimic. A zis că nu a vorbit cu nimeni azi". Cele mai negre previziuni ale lui Gabriel s-au ade­verit în următoarele ore.

Un atac cibernetic

Omul care se dăduse la telefon drept Florian Klenk fusese un hacker și era vorba despre un atac cibernetic masiv. Un mail purtător de virus, odată deschis, nu doar că îți distruge calculatorul sau tele­fonul, dar este o poartă deschisă larg, un acces neli­mitat la toată informația deținută inclusiv în baza de date a serverului organizației. Deschizând mail-ul otrăvit, Gabriel, practic, lăsase cale liberă unui hoț către toate informațiile lui și ale ONG-ului său. Nu era vorba doar despre computerele de pe care accesase mail-ul și care acum erau dis­truse, dar și de datele adunate vre­me de șap­te ani - o pagubă de peste 20 de mii de euro. Era vorba de faptul că ci­neva toc­mai îi fura toate da­te­le investi­ga­țiilor, con­tactele oamenilor din teren, ale jurnaliș­tilor sau surselor se­crete care îl ajutaseră în an­che­tele sale, plus mail-uri personale. Toa­te erau acum în mâna altcui­va. Mai grav, hakerul a trimis virusul și americani­lor de la EIA, cea mai mare organizație de luptă împotriva abu­zu­rilor făcute naturii la nivel mondial. Toa­te baze­le lor de date erau în pericol, cu toa­­­te an­chetele în curs, infor­mațiile și infor­ma­to­rii lor. No­rocul a fost că în A­merica, un­de își are sediul EIA, era noap­te și nimeni nu des­chi­sese mail-ul.

Avalanșa

Gabi s-a dus pe jos la Poliția din cel mai apropiat sat. L-a primit un polițist aus­triac relaxat și jovial, pentru că în acea parte a munților Alpi nu se întâm­pla niciodată mare lucru. L-a întâm­pinat cu bucuria celui ce ar putea să facă și el ceva în plictiseala pos­tului. La început au râs împreună, pentru că Gabriel locuia pe o stradă cu același nume ca al polițistului. Apoi, pe măsură ce Gabriel îi spunea ce s-a întâm­plat și cât de mare era atacul cibernetic, polițistul a amuțit. Din păcate, nu era de competența lui. Ga­briel a scris o declarație și poli­țistul cu același nume ca strada pe care locuia a tri­mis-o mai departe, la Ministerul Afacerilor Interne. În România, cazul este la DIICOT, care a intervenit imediat, demarând o anchetă. În America, chiar dacă cei de la EIA nu au apucat să deschidă mail-ul, FBI-ul a declanșat propria anchetă, considerând ten­tativa hackerului un delict federal. După câteva luni de anchetă, au­toritățile aus­trie­ce, românești și americane au ajuns cam la ace­leași conclu­zii: atac ciberne­tic, cu hacke­rul impo­sibil de des­­coperit deo­cam­dată, pentru că telefonul de pe care îl sunase pe Gabriel nu a­par­ținea niciunei rețele de telefonie cunoscută. Finan­țarea unui atac de asemenea amploare, care a blocat serverele mai multor instituții timp de câteva zile, a costat apro­ximativ 200.000 de euro. Profesioniști cu resurse uriașe care știau foarte bine ce fac.
O perioadă, Gabriel a folosit pentru comu­ni­care doar canale online, criptate. A adus o echipă de spe­cialiști ca­re să îi verifice casa, să vadă da­că sunt micro­foa­ne. Surpriză! Din diferite lo­curi s-a adunat un pumn de mi­crofoane. Și încă ceva. Un punct, ca o înțepătură în perete, era de fapt o cameră mi­nus­culă zidită, care transmitea în timp real ceea ce se întâmpla la el în casă. Coșmarul părea să nu se mai termine. A plătit echipa de curățare a casei, apoi a plătit o altă echipă care să îi monteze propriile siste­me de siguranță - alarme, camere video de suprave­ghere. Probabil, cel mai mult pentru astfel de situa­ții înveți din filmele de la Hollywood. Și-a dus mași­na la mecanic pentru verificare. "Nu e nicio proble­mă tehnică, șefu'", i-a spus lucrătorul. "Doar asta". Și i-a întins cu mâinile lui înnegrite de vase­lină o tavă plină de mici obiecte, ca niște brichete. "Sunt sisteme de urmărire GPS, e belită rău, șefu'! Cu ce te ocupi?". "Ecologist", a râs Gabi. A râs și meca­ni­cul. Apoi i-a recomandat cea mai sigură ma­șină la mâna a doua, de toți banii pe care îi mai avea în cont.

Senatorul și pușca

Gabi Păun era obișnuit cu hărțuirea și amenin­țările. Acțiunile ecologiste nu sunt războaie cu flori. În permanență există un dușman, un "cineva", un mare grangur financiar sau politic, care vrea să dea de pământ, câteodată la propriu, cu "ong-iștii ăștia care nu înțeleg nimic din afaceri". În România, de-a lungul vremii, au existat mai multe agre­siuni. Într-o emisiune tv, un senator l-a amenințat pe Gabi Păun că îl îm­pușcă dacă se mai opune organismelor modificate genetic (OMG), în Rete­zat, pe Râul Alb, când a ieșit pe teren ca să mani­feste contra mi­crohidro­centralelor de pe râurile de munte, a scăpat cu fuga de lin­șaj, doar cu câteva coaste rupte; din poar­ta fabricii Schweig­hofer l-au luat cu sal­va­rea, după ce a avut de-a face cu body­guar­zii pa­tronului; într-o pădure, tăietorii ilegali l-au aler­gat cu drujbele etc. Pe vre­mea când lucra pen­tru Vier Pfoten, a avut de-a face chiar și cu Ma­fia italiană. Inves­tigase crescă­toriile de bivolițe din al căror lapte se pro­ducea mozzarela de lux. Des­­coperise și filma­se în Italia... un iad. An­ga­jați indieni, pen­tru care vacile erau animale sfinte, erau obligați să omoare vițeii pe loc, în fața bivolițelor, totul pen­tru o pro­ducție mai mare de lapte. Anima­lele trăiau într-un coș­mar de o cruzime greu de în­chi­puit. Ima­ginile au făcut atunci înconjurul lumii și oamenii au refu­zat să mai cumpere mozzarela de bivoliță. Comerțul în întreaga branșă era blocat, cu falimentul în față. După dezvăluiri, șeful producă­torilor de mozzarela l-a sunat și i-a vorbit la te­lefon cu o voce exact ca a lui Mar­lon Brando în "Nașul": "Vino la Na­po­li, prie­tene. Avem ceva de vor­bit". "Nu, prie­tene, vino tu la Vie­na, chiar avem de vorbit dar cu dove­zile în față", i-a răs­puns Gabriel. În cele din urmă, s-au în­tâlnit la Ro­ma, unde un ONG par­tener avea bi­roul și se putea asigura o secu­ritate minimă. "Îți place viața, tinere?", l-a între­bat la Roma bătrâ­nul șef al producătorilor de mozzarela, cu miș­cări de crocodil și cu aceeași voce răgușită. "Dar ție îți place liber­tatea?", a întrebat, la rândul său, Gabriel și i-a pus pe masă o singură coală de hârtie, cu niște cifre care încă nu erau date pu­bli­cității. Cumpărase din mari lanțuri de supermarketuri din Germania mozza­­rela de bivoliță produsă în Italia, regiunea Caserta. O du­sese la Viena și făcuse analize. Nu era vorba doar de faptul că ani­ma­lele trăiau în condiții mize­rabi­le. Majoritatea ana­lizelor arătau că laptele folosit era, în multe ca­zuri, 50% lapte simplu, de vacă, și nu de bi­vo­liță, cum scriau produ­că­torii pe etichetă. Frauda era uriașă. Bătrâ­nul a ples­căit de două ori și s-a uitat fix la Ga­briel. Apoi a mai ples­căit de două ori și a semnat toa­te con­­­vențiile de res­pec­tare a drep­tu­rilor animalelor, la care se angajau el și în­treaga breas­lă a producă­to­ri­lor.  
"Când te lupți pentru pădurile din România, să nu stai prea a­proa­pe de mar­gi­nea pero­nului la ve­nirea metroului, să nu stai prea aproape de stra­dă, când aștepți să traversezi la semafor, să știi în trafic mereu ce ma­șină ai în spate și ce mașină ai în față, să nu mergi la serviciu de două ori conse­cu­tiv pe același drum", spune, cu un zâmbet amar, Ga­briel. Reguli din manua­lul ecologistului mi­li­tant înce­pător. Ce faci, însă, când vechi prieteni din co­pi­lărie te sună să vă vedeți la o cafea, și abia apoi descoperi că au legături cu o mare firmă de prelu­crare a lem­nului din Ro­mânia? Manualul eco­lo­gistului nu îți spune ce să faci când cineva încearcă să îți ia și în­crederea în oameni, în prie­teni, în apropiați. Ce faci când ieși în oraș să bei o bere și nu mai știi dacă tipa frumoasă și sexy din fața ta e chiar doar o tipă fru­moasă și sexy? A­jungi să tră­iești singur ca un călugăr, chiar dacă îți dorești o familie, aș­teptând femeia destul de puter­nică sau destul de nebună încât să își asume măcar o parte din nebu­nia ta. Numai că, dacă la cinema astfel de scenarii umplu sălile pen­tru un bilet de 20 de lei și o pungă de pop-corn, în viață e mai com­plicat și puțini sunt cei care vor vrea să joace în filmul ăsta.

Epilog

Mi-am dat întâlnire cu Gabi Păun într-o ceai­nărie din Hațeg, "avanpos­tul" Munților Retezat, unde se pregă­tea să dea "o tură" de iarnă, printr-o zonă de pădure vir­gină. De când îl ascult, am în cap o singură întrebare pe care i-o pun, acum, la sfârșit.

- Ce te face să mergi mai departe în bătălia pentru natură? Ce îți dă putere în lupta ta? Nu ți-e frică de atâtea amenințări?

- Presiunea este într-adevăr per­ma­nentă. Nu recomand nimănui să se implice în campanii care de­ran­jează interese de miliarde, dacă nu este cu adevărat pregătit să o facă. Au trecut deja 15 ani de când lucrez sub asediu, iar asta a devenit deja ru­tină. Motivul pentru care lupt este pentru că viața este frumoasă. Când spun viață, mă gândesc la mi­lioanele de plante, animale, flori sau păsări lipsite de apărare. Toate împreună sunt minu­nate, insepa­rabile și înseamnă armonie. Noi, oame­nii, o singură specie, decidem pentru celelalte. Deciziile noastre fac să dispară, la nivel global, 100 de specii în fie­care zi. De când am conștientizat asta, adică din co­pilărie, semne de întrebare privind misiunea mea nu au existat. Am aceeași motivație și putere de luptă în fiecare dimineață, când mă trezesc și văd lumina în geam.

- Când a început patima asta pentru natură? Îți amintești să fi existat un declic?

- Îmi amintesc că aveam doar cinci ani, eram copil și tata mi-a spus într-o zi că mergem într-un loc special. M-a luat de mână și am urcat împreună undeva în Bucegi. Nu mai știu care e locul exact. Îmi amintesc doar că ne-am oprit pe o stâncă mare și, de jur împrejur, vedeam doar munți și păduri ne­sfârșite, încărcate de zăpadă. Am stat pe stânca aia un timp. Și apoi, dintr-odată, au început să urle lupii. Cred că era februarie, perioada lor de împe­rechere. Urlau prelung, unii foarte aproape, unii mai departe. Se căutau și se strigau nevăzuți, încercau să își găsească perechea sau poate că așa își trăiau iubirea. M-a impresionat foarte tare. Cred că atunci ceva s-a schimbat în mine, atunci m-am legat de păduri și de munți.

- Ai bătut toată România la pas. Există un loc anume, care să-ți justifice existența, care să-ți re­confirme viața dusă mereu în cătarea puștii?

- Toate pădurile virgine îmi sunt dragi. Dar există un loc anume aici, în Retezat, care are în mij­loc o poieniță unde zăpada stă până în luna mai, de ziua mea. Acolo mă simt în pace și fericit. Este lo­cul unde trecutul se întâlnește cu viitorul. Arăta la fel acum 6000 de ani, și eu lupt să arate la fel și peste alte 6000. În acea poieniță, de la baza unei văi glaciare, animalele ies vara, după ploaie, să se usuce și să se încălzească la soare. Sunt bârloguri de urs în pădurea care înconjoară poienița. Sunt cocoși de munte acolo. Odată am fost spectatorul unic și mut al unui râs care a doborât o căprioară. Un spectacol crud despre supraviețuire, o adevărată lecție, cât se poate de reală, despre viață. Într-un ianuarie cu -30 de grade, am văzut acolo o haită de 7 lupi, care se jucau în zăpadă exact ca niște cățeluși. Cu toate astea, rămâne locul unde, singur fiind, nu îmi este teamă să ațipesc și să mă trezesc fericit.