Corbii

Horia Turcanu
- Viața lor se întinde pe întregi generații omenești. Poate din acest motiv, corbii au fost mereu învăluiți de mister, iar semnul corbului a devenit semn al puterii și al nobleței. Legați prin fire ancestrale de oameni, pare că sunt dintotdeauna aici -

ELENA IONIȚĂ
(82 de ani), zisă Mama Ena, bunica lui Petru și a lui Pavel Ioniță


"Totul a început în 1968, la începutul lui iunie, atunci când noru-mea Irina a năs­cut gemenii, adică pe Petru și pe Pavel. O avea deja pe Irinuca, sora lor, care făcea pe-atunci vreo trei ani­șori și era o zbenguită ce nu vă­zuse pă­mân­tul. Gemenii s-au născut aici, la mar­gi­nea Ploieștilor, în ba­riera Râfov, în că­suța asta, așa cum o ve­deți de prăpădită, și corbii au apă­rut numaidecât după naș­terea lor, de îns­păimântaseră toată ma­halaua. Ba­bele de pe strada Lupenilor, pâ­nă în strada Simion Bărnuțiu, cale de zece străduțe, făceau cruci și se ru­gau la biserică să nu vie sfârșitul lumii, că așa ceva nu se mai văzuse pe la noi. Stăteau corbii pe aco­pe­rișul casei noas­tre și pe sârmele de curent elec­tric și pe casele ve­ci­nilor și uneori cron­căneau gro­zav, de nu se auzea om cu om, dar alte­ori stăteau tă­cuți și nemișcați, de parcă erau încre­meniți de Dum­nezeu. Noi ziceam că sunt veniți de dincolo de barieră, din Nuci, de peste calea ferată, de lângă fa­brica de făină de oase care se făcea din câini morți, numai că s-au dus acolo oamenii Pri­măriei și vâ­nătorii și tot ce-au reușit să doboare au fost câteva sute de ciori. Ăștia, corbii noștri, cum ar veni, erau altfel, mult mai mari și mult mai fru­moși, cu aripile al­băstrui ca oțelul și cu ochii ca ghea­ța, și dacă Petru și Pavel erau cu­minți, stăteau și ei încre­me­niți. Dacă gemenii plân­geau sau dacă erau bolnavi, apăi și corbii noștri fă­ceau o gălăgie grozavă și uneori chiar atacau câte-un animal de pe lângă casă. M-am dus și eu la bise­rică și m-am spovedit de mai multe ori, m-am spo­vedit de unele meș­teșuguri de care nu trebuie să știți dum­­nea­voastră, dar corbii tot deasupra casei noas­tre au rămas. Apoi m-am dus în Nuci, la stră­vechea livadă a lui Râfov, boierul bulgar de-a avut grădini pe-aicea și-am descântat de bunăvestire și de noroc pentru gemeni; apoi am fost până la fosta Moară Domnească, cu șuvițe din părul băieților, și iară am descântat și-am făcut, așa beteagă cum mă vedeți, cei 10 kilometri până la sfânta Mânăstire Ghighiu, unde iarăși m-am spo­ve­dit și m-am împărtășit, m-am rugat Domnului să-mi ierte păcatele, fiind si­gură că numai de la mine se trage pacostea corbilor. Ăst timp, gemenii se făcură cam de un an și înce­peau să rupă cuvinte, dar corbii nu-i părăseau nicio clipă măcar. Fiul meu, Ignat, era vaporean și me­reu plecat, iară Nora - așa-i ziceam nevesti-sii Irina, sco­tea copiii, vara, cu căruciorul, parc-o văd plim­bându-i pe lângă calea ferată, pe câmp, cu corbii urmând-o în stoluri grele ori pe un­de mergea. Așa au crescut copiii, până au ajuns la școală. Corbii um­pluseră mahalaua, gemenii mer­geau pe-a cincea, când mi-am dat seama că păsările veneau de fapt după Petru, primul născut. Copiii semănau ca două picături de apă, se iubeau mult, nu se despărțeau niciodată, deși erau foarte diferiți. Petru era puter­nic, atent la toate, el era cel care se mai lua la harță cu vreun copil din mahala, el ținea banii de buzunar și îi făcea lui frate-său, Pavel, toate poftele. Pavel se purta ca o fată, era blând și cu capul în nori, era uituc și când a crescut ciutan, era mereu îndrăgostit, spre disperarea lui Petru. Își ascultau gândurile unul altuia și visau același vis. Stăteau ochi în ochi și când unul era frământat, corbii se strângeau în stol mare și distrugeau fructele din pomi, zburau ne­bunește peste mahala, înspăimântând lumea. Când băieții au ajuns la liceu, nimeni din mahala nu mai vorbea cu noi, miliția ne vizitase de­ja de câteva ori, Ignat nu prea mai venea din curse­le de peste mări și o duceam tare greu. Incidente? Păi au mai fost, că gemenii mai umblau și ei, ca băieții. Odată, când Petru era gata să rămână cori­gent la chimie, un corb mare a intrat prin geam în sala de clasă, atacând-o pe doam­­na profesoară Ca­minschi. Altă dată, corbii au speriat-o pe Larisa, fata unui doctor de la Spitalul Județean, cu care era în vorbă Pavel. Am încercat de mul­te ori să vorbesc cu băie­ții, să văd ce treabă au ei cu corbii pe care mi se pă­rea că-i comandă cum vor. Râ­­deau de mine și-mi oco­leau între­bă­rile. Nu vorbeau cu nimeni de pă­sări, aveau secretele lor, pe care le țineau bine as­cun­se și de care toți se temeau. Când mer­geau pe maidane să se plimbe cu bicicleta, știam unde sunt, uitân­du-ne după corbi. Când Pavel a plecat, a fost furtună zile întregi peste tot orașul și corbii au făcut ravagii. Am știut că Petru suferă, că s-a în­tâm­plat ceva."

ION ROMANESCU
(35 de ani), zis Romanu, medic stomatolog, Boston, SUA


"Pavel Ioniță a fost cel mai bun prieten al meu, cum nu am mai avut și cum n-o să mai am niciodată. E adevărat că avea o relație specială cu toate animalele și mai ales cu corbii și că un corb sau mai mulți l-au urmat pe tot par­cursul scurtei sale vieți. S-ar putea spune că el și cu fratele lui, Petru, rămas în România, formau un fel de ființă specială cu corbii, pen­tru că știau întot­deauna ce se întâmplă cu celă­lalt, prin intermediul pă­sărilor. Con­vingerea mea intimă, chiar dacă pare ciudat ceea ce vă declar, este că ei co­mu­nicau prin in­ter­me­diul corbilor. Mai mult decât atât, cred că Petru, fra­te­le rămas în țară, a tri­mis corbii să-l prote­jeze pe Pavel, atunci când acesta avea nevoie de ajutor. Afirm acest lucru din poziția unuia care a locuit în același cartier cu ei și care a fost coleg de cla­să cu ei, până în 1986, când am terminat îm­pre­ună Liceul "Cara­gia­le" din Ploiești. Ani de zile am făcut expe­diții dincolo de calea ferată, mer­geam kilo­me­tri în­tregi vara, la vâ­nă­toare de gușteri, până la ma­rile depozite de petrol. L-am văzut adesea pe Petru comandând cum­va corbilor, trimi­țân­du-i în recunoaștere, să vadă dacă paznicii de la de­po­zite erau acolo și dacă puteam intra. Corbii se înălțau și se duceau în direcția pe care Petru o știa cu precizie. Corbii aveau nume și numere și atât Petru, cât și Pavel, știau să-i recunoască și să le vorbească pe gra­iul lor. În 1984, când a fost marea bătălie cu gașca lui Cristi Iones­cu din spatele Bule­var­dului, pe lângă prăștii, bile de rulment, lanțuri și bâte, noi am avut de partea noastră 11 din­tre cei mai buni corbi ai gemenilor, conduși de Guru, șeful lor. Toate acestea vă par poate ridicole, însă toți cei care au fost de față vă pot confirma. Apoi, vă mai pot relata cum, după o ceartă cu Ignat, tatăl lor, căruia noi îi ziceam Căpitanu, corbii l-au atacat în timp ce el bea o țuică la cârciuma Zaraza, de lângă Biserica Sf. Pan­telimon. Am aflat apoi că Ignat, beat fiind, o lovise pe mama gemenilor peste obraz. Corbii au răz­bunat-o, desfigurându-l pe Că­pi­tanu. În ianuarie 1988, făcând armata la Turnu-Severin, pe Dunăre, împreună cu Pavel Ioniță, am hotărât să trecem ilegal granița în Iugoslavia. Deși nimeni nu știa de planul nostru, nici măcar Petru, fratele lui, în noap­tea în care am traversat Dunărea înot, mii de corbi au năvălit deasupra unității mi­litare de grăniceri, semănând panică. Întâmplarea a fost descrisă, în jurnalul unității, de comandant. Menționez că noi nu am fi reușit să traversăm Dunărea înghețată dacă nu s-ar fi produs busculada aceasta a corbilor. Am aflat mai târziu că Petru, care făcea armata la pod, la Giurgeni, a căzut în noaptea aceea într-un somn de natură cataleptică și a fost transportat la spital. S-a trezit după patru zile, atunci când noi am reușit să ajungem în campusul de refugiați de la Napoli. Convingerea mea intimă este aceea că, prin in­ter­mediul corbilor care ne-au urmat pretutindeni, Petru a fost cu noi, protejându-ne. În­tâm­plări dramatice care s-au petrecut pe parcursul marii noastre aven­turi, până în America, vin să con­firme ceea ce afirm aici. Timp de 13 ani, cât Pavel Ioniță a locuit aici, în Boston, corbii fratelui său au fost permanent lân­gă el. De-aceea casele în care am locuit au fost me­reu lângă Parcul Central. În zilele în care la Bucu­rești s-au desfășurat evenimentele din decembrie 1989, Pavel a stat numai în parc, prin­tre corbi. Eu am stat cu el până pe 25 decem­brie, când mi-a spus, cu ochii închiși, că Ceaușescu a fost împușcat la Târgoviște și că fratele lui, Petru, rănit grav la Televiziune, a scăpat cu viață. În '91, printr-o stra­nie coincidență, Pavel s-a căsătorit cu o ro­mân­că pe nume Petra, care avea gri­jă de el, așa cum avu­sese îna­inte frate-său, Petru. Prietenul meu, Pa­vel Ioniță, a de­venit me­dic veterinar spe­cializat în păsări, fapt care i-a per­mis să se poa­tă ocu­pa de corbii lui și mai ales de cel pe ca­re-l chema Gu­ru. Pa­vel a murit inex­pli­cabil, în ianuarie 2002. A fost gă­sit de către asistentă în cabine­tul său. Nicio pa­săre nu mai era acolo, cu ex­cep­ția cor­bu­lui Guru, care a ple­cat și el după ce corpul lui Pa­vel a fost găsit. În schimb, soția lui, Petra, a dispărut pâ­nă în ziua de astăzi. Unii spun că de fapt pier­de­rea Petrei i-ar fi pro­vo­cat moartea. A iubit-o mult."


(Antologie "AS")
Foto: DREAMSTIME