LEONARD COHEN: Balada fără de sfârșit

Valentin Iacob
Pe 7 noiembrie 2016, legendarul muzician Leonard Cohen, "trubadurul angoaselor", cum a fost numit, s-a refugiat definitiv printre cân­tecele și poemele lui.

La fel ca întreaga lui via­ță, împănată cu întâmplări fabuloase ori stranii, și moartea lui Cohen a avut partea ei de mister. A fost făcută publică abia trei zile mai târziu, după ce artistul fusese deja înmormântat la Montreal. Conectat mereu la esențe, Cohen povestea până în ultimele lui zile că aude vocea lui Dumnezeu. "Uneori e ca și cum mi-ar spune: «Ai slăbit prea mult, Leonard. Ești pe moarte, dar nu trebuie să cooperezi atât de entuziast cu suferința. Forțează-te să mănânci un sandwich». Al­teori, aud vocea aceea zicându-mi: «Ig­no­ră-mă. Ocupă-te de lucrurile pe care le ai de fă­cut». Acum, vocea e plină de compasiune mai mult decât în oricare clipă a vieții mele. Asta e o uriașă binecuvântare. Așa că sunt pregătit să mor, sper doar să nu fie prea inconfortabil".
Cohen era deja bol­nav de cancer, dar nu voia să se afle. Avea dureri acute, din cauza unor frac­turi vertebrale. Ca să le atenueze, stătea a­șe­zat tot timpul în­tr-un scaun medical ma­re și albastru. În acel scaun și-a în­re­gistrat și ultimul al­bum, "You want it darker". În sufra­ge­ria lui de acasă, între doar câteva chitare, ce­va echipa­mente de înre­gis­trări și un key­board. Slăbise enorm, dar își păs­trase necio­bite umorul și autoi­ro­nia. "Era și o gaz­dă extrem de curte­nitoare, cel mai po­liticos om pe care l-am cunoscut, după mama mea" - spune jurnalistul David Rem­nick, cel căruia legendarul cântăreț, cu puțin timp înainte de a muri, i-a acordat ultimul său interviu, în zia­rul "The New Yorker". "You want it darker" a fost darul lui Cohen pentru fani, când a împlint 82 de ani, pe 21 septembrie 2016. În piesa cu ace­lași titlu, cu celebrul său timbru baritonal și șop­tit, i se adresează direct lui Dumnezeu. Un răs­puns dat, poate, acelei Voci care îl tot umărea. De altfel, Bob Dylan îi spusese cândva lui Cohen că me­lodiile lui sunt ca niște rugăciuni. Multe din cân­tecele și versurile lui se trag direct din Psalmi, iar mulți dintre fani l-au considerat o figură aproa­pe religioasă.
Și cum astfel, când Cohen a strălucit în aproa­pe tot ce a făcut? În Grecia, în anii '60, a locuit șapte ani pe insula Hydra. Rezultatul? Mai multe vo­lume de versuri și două romane, "Jocul fa­vorit" și "Frumoșii învinși". După apariția lor, zia­rul "Boston Globe" scria: "James Joyce n-a mu­rit! Trăiește în Montreal și se numește Cohen". Nu mult după asta, cariera lui de tru­badur cu har și chitară a explodat. Dar lui Cohen îi era foarte greu să cânte pe scenă. Era paralizat de trac. "Mă simt ca un papagal în lanțuri", spu­nea. Ca să-și adoarmă tracul, ajunsese să bea pe scenă chiar și trei sticle de vin. Vinul era Cha­teaux Latour. Se po­trivea cel mai bine cu muzica lui, spunea cântă­re­țul. Apoi, vre­mea a trecut, și lui Cohen i s-au topit tracul și tinerețea. Doar forța lui de cre­ație ră­mă­sese ne­schim­bată. În ulti­mii patru ani de viață, a scos trei al­bume. Cu ele, pe o ca­le incre­di­bilă, Co­hen s-a rein­ventat. Și pâ­­nă în ul­tima zi, a lu­crat dez­lănțuit. Scria, înre­gistra piese, ter­mina poezii vechi. "Dacă scriu destule versuri și las la o par­te cli­șeele, chiar și pe cele la modă, chiar și pe cele sub­tile, abia a­tunci va apărea ceva! Îmi pla­ce să duc lu­crurile la bun sfârșit. Dacă o faci, îți oferă foarte multă sigu­ranță, cu avantaje incal­cu­la­bile. Sunt foarte mul­te mate­ria­le noi, prin care încă nu am apu­cat să trec, 50 sau 60 de poezii neterminate, me­lodii bune, gata doar pe jumătate. Iată una: «Pri­vește pasărea colibri/ Ale cărei aripi nu le vezi/ Privește pasărea co­libri/ Pe mine să nu mă crezi./ Privește fluturele/ Care are doar trei zile de trăit/ Privește la flu­ture,/ Nu la ce am eu de grăit./ Privește la mintea lui Dumnezeu/ Care nu e constrânsă de ființă/ Privește la mintea lui Dumnezeu/ Nu la a mea ști­ință». Nu cred că o să mai pot termina", spu­nea cu suverană tristețe. El, cel care va rămâne în inimile noastre o baladă dulce și tristă, fără de sfârșit.

Foto: AGERPRES, DREAMSTIME