OVIDIU NICULESCU - "Sunt în priză non-stop"

Actor de teatru și film

Niculescu, un nume atât de banal!

- La 43 de ani, ești un actor de succes, cu o mulțime de filme și piese de teatru la activ. Ești ac­torul preferat al lui Nae Caranfil, ai ju­cat în toate filmele lui, chiar și în ul­ti­ma sa producție, "6,9 pe scara Richter", care rulea­ză în prezent pe ecrane. Cu toate astea, popu­laritatea ta nu se află la nivelul pe care l-ai merita. De ce?

- Poate și pentru că mă cheamă "Ni­culescu", un nume atât de banal! Dacă m-ar fi che­mat măcar... "Iureș". Ha! Ha!. Ai dreptate, nu sunt me­reu pe val, dar eu mă mul­țu­mesc cu ceea ce am. Sla­vă Dom­nu­lui, joc foarte mult, iar lumea mă cunoaște su­ficient cât să-mi zâm­beas­că pe stradă, să-mi spună câte o vorbă bună de apreciere. E fabulos când azi, un om oarecare încă își adu­ce aminte de rolul meu mic din "Fi­lan­tropica". Sunt mă­gu­lit. Este alegerea mea să nu fac parte din nicio "gașcă", să nu mă fac cu­noscut cu forța, prin lucruri care nu țin de arta mea. Un actor bun este cel care spu­­ne cel mai bine adevărurile. Te an­tre­nezi ani de zile ca să spui, credibil, ade­văruri.

Tenișii chinezești

- Tu când ai început să te antrenezi? Când ai descoperit că ai vrea să fii Făt-Frumos?

- Eu cred că există două categorii de actori: făcuți și în­născuți. Amândouă categoriile dau artiști grozavi, ce pot fi de egală valoare în final. Eu sunt înnăscut. Nu o spun ca pe o laudă, ci pur și simplu aces­ta e adevărul. Am avut de mic o energie ar­tistică greu de stăpânit, fără să-mi doresc să devin actor, neapărat. Întâlnirea cu actoria a avut loc prin clasa a zecea, când doi prieteni foarte buni m-au dus la un cerc de teatru la Liceul "Mihai Viteazu" din București. Ei erau gemenii Mihai și Liviu Popescu, actualii patroni ai clubului Fratelli, pe care îi tri­mi­teau părinții, forțat, la activități culturale. M-am în­tâlnit cu ei în oraș, când eu mergeam să-mi cumpăr o pereche de teniși albi, chinezești. Din aceia cu talpa verde, care miroseau frumos, de dormeai cu ei în pat, și pe care dacă-i aveai, erai cel mai șme­cher din cartier. Ei bine, în acea zi am urcat pe scenă și am recitat și eu o poezie, iar când s-au aprins reflectoarele acelea pe mine, ceva s-a schim­bat ire­mediabil în interiorul meu. Deci, a existat mo­men­tul despre care mă întrebi, dar nu a fost unul forțat de mine, ci de soarta pe care nu o poți evita. Mese­riile celor înnăscuți nu se aleg, ele îi aleg pe oameni. După acel prim contact cu teatrul, m-am molipsit, mergeam ca nebunul la toate piesele. La Bulandra am văzut de peste treizeci de ori "Visul unei nopți de vară" a lui Ciulei. Până la urmă, pentru că re­gizorul mă ve­dea mereu în public, m-a invitat la un spectacol și am jucat un elf, pentru că lipsea un actor mărunt. Revenind la întrebarea ta, poate că acea primă poezie a fost momentul de care întrebai, dar eu simt că oamenii pe care i-am cunoscut mai târziu au avut rolul principal. Când Alexandru Repan m-a văzut în primul an de Facultate, la optsprezece ani, jucând la cursuri, și m-a distribuit la Teatrul Nottara, în rolul Alioșa (din spectacolul "Un­der­ground", după Gorki), a fost un mo­ment crucial. Apoi, tot la Nottara i-am cunoscut pe domnii Dinică, Ior­dache, pe George Constantin, care și dincolo de scenă, erau niște oameni de o mare charismă. Marile întâlniri sunt schimbătoare de destine. Nu am fost niciodată un tip calculat, în schimb, sunt perfecționist și ținut în priză non-stop. Acest lucru a contat și el foarte mult în cariera mea de până acum.

Cuantica sentimentelor

- Pe vremurile în care tenișii chi­ne­zești erau la mare căutare, pă­rin­ții nu erau prea fericiți când copiii voiau să devină artiști. Ai tăi ți-au stat alături?

- Mama, deși nu are nicio legătură cu meseria asta, este o mare actriță din naștere: tonică, veselă, pătimașă, extrovertită. Ea s-a dus la Institutul de Teatru și l-a tras de mânecă direct pe Rebengiuc - rector atunci -, să-l întrebe de un meditator bun pen­tru mine. Tata, în schimb, era retras, înțelept, plin de pilde. Evident că el mă tri­mitea să pun burta pe carte, sub ame­nințarea că aveam să ajung mă­turător de șpan prin vreo fabrică. La mi­ne în familie se crease și o an­titeză ciu­dată: eu am un frate cu nouă ani mai mare, care este pro­fesor uni­versitar de fizică atomică în Ame­­rica, unde a plecat înainte de revo­luție. Comparația cu el era inevitabilă. Ei, dacă pe fratele meu l-a in­te­resat mecanica cuantică, pe mine m-a inte­resat mecanica sentimentelor umane. Nu am putut fi oprit din pa­siunea mea, la fel cum nu a putut fi oprit nici el. Pe tata l-am pier­dut la optspre­zece ani, a murit de can­cer. Ade­vă­rata relație cu el a început după ce nu a mai fost, sfaturile și înțelepciunea sa mă ghidează și azi, pentru că sunt sfaturi de viață, nu legate de o meserie anume.

Privirea cu RMN

- Să vorbim și despre rolurile tale din filme și teatru. Cum îți pregătești per­so­najele atât de dife­rite de tine, de felul tău de a fi?

- Fiecare rol cere altceva, fiecare per­so­naj este mai mult sau mai puțin decât ești tu, ca per­soană. Nu vreau să intru în detalii tehnice de studiu, dar, uite, eu am obiceiul de a mă plimba fără scop prin Piața Obor. Studiez oamenii, privirile lor, postura, vorbele... Pasiunea mea nu sunt locurile, deși viața mi-a oferit șansa să văd destul de mult din lumea asta. Pasiunea mea sunt oamenii. Oa­menii ade­vă­rați. Îi studiez, sunt mereu în mijlocul lor, poate că nu pot ghici exact cum sunt, dar îți garantez că dintr-o privire îți pot spune ce gândesc ei, cum se simt în momentul în care eu îi pândesc. Am un fel de RMN în privire, pe care mi l-am dez­voltat de mic. Poate că am pasiunea asta și pentru că sunt oră­șean pursânge, crescut printre oa­meni de toate spe­țele. Bucureștean get-beget. Băiat din ma­halaua Văcărești. Nici bunici nu am avut la țară, am văzut o vacă prima oară la paisprezece ani. Și acum, dacă merg la munte sau la țară, după trei zile înne­bunesc: vreau zgomote de tramvaie, vreau cla­xoane și aglomerație.

Visător, între rate bancare

- Deși îți împarți viața între scenă și ecran, mai ai timp și pentru cântat și scris poezii. Pe 8 martie, la Muzeul Țăranului, vei lansa primul tău album, ală­turi de nume grele, precum Artanu, Hanno Hoefer, Nae Caranfil, Vlase, Măr­gineanu, Tudor Chirilă, Dan Byron... Albumul se nu­mește "Cântecele unui derbedeu" și e însoțit de o carte de poe­zii...

- În primul rând, aș vrea să spun că pe acest disc apare și o melodie bonus, cântată de Ana Maria Irimia, o tânără ex­trem de talentată, pe care vreau să o ajut să devină cunoscută. Cartea nu o consider de poezii, ci de cântece, pentru că așa s-au născut ele în mintea mea. De cântat, eu am cântat mereu, am crescut în cântat: mama cânta, bunica, bunicul îmi făcea microfon din ștecherul de la priză. Mahalaua Văcă­rești cânta. Dar pentru că eu cred că fie­care trebuie să facă ce știe, pentru că eu sunt lăutar după ureche, nu am studii, nu citesc partituri, nu m-am băgat niciodată în seamă muzical, deși am cântat mereu, zilnic. Doar împrietenesc cu chitara poe­ziile pe care le scriu. Însă îmi place enorm, iar lumea din jurul meu a insistat să scot acest album. El este o nouă în­cercare a mea de a rămâne sincer cu mine însumi, așa cum m-a învățat tata. Urmând acest sfat din co­pi­lărie, am ajuns odios de sincer, nu pot ține în mine ceea ce simt. Spun direct totul oamenilor, așa am pierdut mulți prieteni, multe femei, dar m-am câștigat pe mine însumi. Cât am mai suferit, cât de profund mă îndrăgostesc de fiecare dată, dar tot nu-mi pot masca sinceritatea. Cu aceeași sinceritate îți spun că nu mă consider poet, cântăreț, nici măcar actor, ci mai degrabă "ex­primeur", menestrel. Am fost mereu un extravertit, dar și un mare timid. Un visător într-o lume de rate bancare, un inadaptat la viața modernă. Sistemul meu de autoapărare m-a făcut să devin ceea ce sunt azi: un înger bun cu codiță de drac. Aceasta și este, după părerea mea, definiția derbedeului.

- De unde îți tragi energia aceasta de-a dreptul molipsitoare?

- De la părinți vine totul. Eu cred că oamenii sunt suma celor mai bune lucruri din părinții lor. Așa sunt și copiii mei, așa sunt și eu față de părinții mei. Profunzimea tatei și exuberanța mamei au creat această energie în mine. O altă sursă de ener­gie sunt copiii mei, Petru și Meteea, care-mi sunt cei mai buni prieteni. Cu mama lui Petru am fost căsătorit, cu mama Meteei, nu, dar cu amândouă am rămas foarte bun prieten, chiar și acum, când sunt căsătorit a doua oară.

Iubesc femeia...

- Nestatornicia sufletului de menestrel...

- Mai degrabă sinceritatea lui. Iubesc femeile foarte mult. Iubesc, în continuare, toate femeile din viața mea, pentru că eu cred că ceasurile mor, nu dragostea. Odată ce ai apucat să iubești pe cineva, sentimentul rămâne acolo. Sunt bărbatul clasic, pe cale de dispariție. Iubesc, sufăr, iau totul personal, dar sunt năvalnic, și atunci cam greu de suportat. Am avut șansa să iubesc niște femei fascinante, dea­supra tuturor fiind Anca, soția mea de acum. Ciudat, o femeie total diferită de ce întâlnisem până atunci, chiar și prin simplul fapt că e blondă. Când iubesc, mă "bat" pentru fiecare gest, mă bat pentru iubire, sunt foarte pătimaș. Bărbații și femeile sunt legați indestructibil și uimitor de asemănători. Nu cred în diferențele dintre sexe. Fiecare iubire e ca o treaptă și trebuie să o alegi în așa fel ca ea să te înalțe sufletește mai mult.

Să ai sufletul ușor

- Ovidiu, nu crezi că oamenii zilelor noastre par profund nefericiți? De ce?

- Probabil că oamenii nu recunosc cine sunt cu adevărat și de aceea nu sunt fericiți. Vor să pară altcineva. Joacă pe alții. Se străduiesc să pară în­dră­gostiți, când de fapt se iubesc doar pe sine. Oa­menii suferă în momentul în care mint structural. Una este să minți că ești acasă, când de fapt bei o bere cu băieții, și cu totul alta când te minți în struc­tura ta. Adică, să te prezinți într-un fel unui om, el să te iubească pentru acea prezentare, iar tu să fii alt­fel. Eu am o vorbă și un drum al meu: încerc să tră­­iesc păstrându-mi sufletul ușor. Adică, păstrân­du-mă în linia adevărului. Doar așa poți ajunge la inima oamenilor.

- Ultima întrebare este mai degrabă o curio­zitate personală: de unde porecla "Manglo", care pare mai cunoscută printre actori decât numele tău?

- Mă bucur că mă întrebi, pentru că în spatele ei e o poveste haioasă. În liceu, profesoara de en­gle­ză ne-a propus să ne gândim la un nume în en­gleză, un personaj, care să devină porecla noastră la ora de engleză. Eu m-am gândit la Mowgli, iu­bitul erou al lui Kipling, din Cărțile Junglei. Nu era el nume englezesc, dar nu conta. Ei bine, vreo doi co­legi mai tuciurii din clasă nu știau de acest per­sonaj și au început: "Cum ai zis, bre? Mangă? Mo­glă? Manglo?". Și în urma râsetelor, Manglo am rămas. Până azi.