Un sat în palma lui Dumnezeu: AITA

"Formula AS" în Covasna

Alb, mult alb, vălurit de vânt, gri, negru șters și, din loc în loc, hașúrile cafenii ale pâlcurilor de papură uscată. Cerul căzut în genunchi pe plaiurile dintre dealuri. Mici volute de țărână, care anunță munții. Printre ele, satele lipite de pământ, într-o liniște încordată, de parcă ar sta la pândă.
Fotografia unei zile de iarnă în Covasna. Dacă o privești mult, se aco­peră încet, încet, de cea­ță, ca atunci când lăcrimezi. E aburul ace­la izvorât de din­colo de liniile concrete ale lucrurilor, pe care, într-un târziu, îl poți numi tristețe. Și totuși, merită să privești mai atent. Undeva, într-un colț al imaginii, vei ob­serva turla unei bi­se­rici, cu o cruce suplă din fier și un tricolor fluturând deasupra. E atâta dorință de viață în această pată de cu­loare, încât îți redă toată speranța. Acum, mută-ți privirea mai jos, la intrarea în bi­serică. În pragul ei stă un om care face mi­nuni. Părintele Iustin Gârleanu. Zâmbește mereu, tuturor, iar Dum­nezeu, la rându-i, îi zâmbește sfinției sale. Din acest schimb de surâsuri se hrănesc inimile celor treisprezece familii de români din Aita Mare. Supraviețuitorii. Atâția au mai rămas din cele câteva sute de familii care locuiau în această comună acum un veac. Martori ai frumuseții unei lumi românești pe cale de dispariție.

Minuni mari din lucruri mici

Părintele Iustin Gârleanu (34 de ani) este ca argin­tul viu. Senin și energic, are soluții pentru orice problemă și n-ar sta o clipă locului. E bucuros să-mi arate tot ce e de văzut în comuna, destul de mică, așezată pe malul drept al Oltului ardelean, atestată încă din secolul XIV. Nu sunt multe de vă­zut, în afară de steagurile secuiești, tot unul la două case. Cenușiul care m-a însoțit întregul drum, venind dinspre Sfântul Gheorghe, băltește aici. Este o zi cu moină. Poarta Mare - așa cum s-ar tălmăci Aita Mare, după un vechi cuvânt săsesc - nu se des­chide spre nicăieri.
Vrednicul părinte Iustin, brașovean de obârșie, și-a zidit zece ani din viață la Aita. N-a fost ușor și n-a știut cum va fi. Dar mai înainte, s-a pregătit temeinic, cât să înțeleagă prin ce va trece: un­spre­zece ani de școală teologică, de la seminar la master în Teologie. Pe urmă i-a cerut preaînal­tului Ioan Sălăjan, episcopul de-atunci al Covas­nei și Harghitei, să-l hirotonească. "Voiam să slujesc la altar. Cea mai mare dorință a vieții me­le". Iar ierarhul l-a trimis la Aita Mare, într-un Ajun de Crăciun.
Biserica ortodoxă "Sf. Gheorghe" (1937), din centrul satului, arăta ca după război. Părea și mai căzută, și mai părăsită, înconjurată fiind de lăcașurile de cult ale majoritarilor - unitarieni, calvini și catolici, care erau în plină înflorire. A mers câteva sute de metri mai încolo, spre ieșirea din sat, în cimitir, unde se afla cea mai veche bise­rică a românilor de aici. De-o frumusețe simplă, așa cum numai țăranii de altădată știau să tocmească, micul lăcaș închinat Sfântului Nicolae (1866) era și el în paragină, purtând semnele obscene ale unor repetate profanări.
Dar tânărul părinte nu s-a lăsat. Și-a pus speranțele în biseri­cuța ortodoxă din satul ve­cin, Aita Medie, afla­tă tot în parohia sa și afla­tă tot sub pro­tec­ția Sfân­tului Gheorghe - Biruitorul (1903). Co­co­țată pe un delu­șor, aceea era și mai bol­na­vă, cu un perete alune­cat deja, nițel, în pă­mânt. Cu mânecile su­fle­cate, părintele a pur­ces la treabă. Mai întâi, să-și cunoască enoriașii. I-a luat puțin timp, căci și atunci, în 2007, erau ca și acum, o mână de oameni: 16 familii și vreo 50 de cre­dincioși care trăiau singuri. As­tăzi, sunt mai puțini cu cinci familii și vreo 20 de "singuratici". În rit­mul ăsta, curând, nu mai ră­mâne picior de ro­­mân ortodox în Aita.
Pasul următor a fost să învețe zidărie și dul­gherie. Și a început să facă singur reparații la bise­rica din centrul comunei. Îmi arată, nu fără oare­care mândrie, ca orice gospodar ardelean, fotogra­fiile care îl înfățișează în haine de lucru, dând pe­reții cu glet, ori săpând la temelia bisericii, pentru a o izola... În paralel, a strigat după sprijin pe in­ter­net, vorbind despre nevoile bise­ricilor din Aita. A făcut un blog și o pagină de Facebook pentru parohie, prin care ținea legătura cu români din toată țara și din toată lumea. Și mulți i-au oferit ajutor, după posibilități. Părintele vede în aceste gesturi voința lui Dumnezeu însuși. Fără El, n-ar fi izbutit, căci contribu­țiile enoriașilor nu acoperă nici pe departe cheltuielile minime de funcționare ale bisericilor. De aceea, îi place să spună: "La Aita Mare s-au făcut mari minuni". Cu toate acestea, cei zece ani scurși au fost mai ales de zbu­cium sufletesc, de efort și de privațiuni pentru el și familia lui. La capătul lor, însă, bisericile din Aita Mare și Aita Medie te întâmpină astăzi zdravene, frumoase, gătite de sărbătoare. Numai credincioșii care să le încălzească lipsesc. Dar părintele Iustin nu deznădăjduiește: "Are Dumnezeu un plan, nu m-a pus să muncesc atâta pentru ca bisericile să rămână goale". "Zece ani am ridicat ziduri, de-acum, măcar încă zece, vreau să zidesc oameni întregi întru Hristos", mărturisește.
Totuși, e multă smerenie în ce spune, căci părin­tele cel ager și tânăr s-a ocupat și de oameni, din toate puterile lui. A convertit la ortodoxie mai mulți maghiari de alte credințe și le-a câștigat dragostea pentru Hristos unor români care ocoleau biserica. Cu "exemplele" m-am întâlnit chiar în fața altaru­lui: Ana Toma și Nicolae Florea. Oameni deja în vârstă, care l-au descoperit pe Mântuitorul abia de câțiva ani, datorită părintelui Iustin.
"Eu am fost crescută la casa de copii și n-am știut nici în ce credință sunt, nici de ce etnie. Când am revenit aici, în satul natal, sora mea, singura mea rudă de sânge, mi-a spus că suntem unitariene și maghiare. Dar nu m-am dus la biserică. Îmi era frică, simțeam ca un duh rău, așa. Dar de când l-am cunoscut pe părintele Iustin, am simțit nevoia să vin mereu să mă rog", spune Ana cu glas șoptit.
"Eu sunt român ortodox, dar nu aveam obiceiul să particip la slujbe. Părintele mi-a descoperit ce important este să știi să-i ceri lui Dumnezeu ce ai nevoie. Și-am văzut că El îmi dă. Înainte de toate: o mare liniște și o mare stăpânire de sine. Uite, am reușit să mă las și de fumat, iar la mine asta a fost patimă mare, nu glumă", mărturisește, la rândul său, Nicolae.
Ce simt în biserica aproape goală, la Liturghie? "Pe Dumnezeu. E viu, între noi", răspund aproape în cor. Cum "viu"? "Păi, când iau împărtășania, mă cuprinde o mare fericire", spune Nicolae, cu ochii mirați și-o bucurie ciudată, de parcă ar par­ticipa la minuni.
"Pe mine, rugăciunea și împărtășania m-au vindecat. Tare am fost bolnavă, dar Hristos te cu­răță de toate. Am și acasă un colț cu icoane, unde mă rog fierbinte. Și tot ce am avut nevoie mi-a dat bunul Dumnezeu", spune Ana.
Se spovedesc la fiecare trei săptămâni, ca toți ceilalți enoriași, și se împărtășesc duminică de du­mi­nică. "Împărtășania este putere, nu răsplată. Nu pentru vrednicia noastră ni se dă, ci pentru vinde­carea sufletească. Tot ce trebuie să facem este să ne curățim înainte prin mărturisire și puțină înfrâ­nare" - îmi explică părintele.
Revin la cei doi credincioși, cu o întrebare care nu-mi dă pace: cum îi privesc pe românii ortodocși majoritarii maghiari și heterodocși?
"Ne împăcăm bine, ne ajutăm la muncă și nu prea vorbim despre credința sau neamul fiecăruia. Și când ne mai certăm din diferite alte motive, căutăm să nu rămânem certați până când vine duminica și trebuie să mergem la biserică", spune Ana. Îi întristează că sunt atât de puțini credincioși în jurul unui asemenea părinte tânăr și luminos? "Nu suntem puțini, domnule dragă, toți îngerii și sfinții îs cu noi. Abia așteptăm să venim duminica la biserică. E bucuria noastră de fiecare săptă­mână", spune Nicolae.
Sunt așa de cuminți, cu mâinile strânse dinainte, una în alta, cu zâmbete mici și rostind cuvintele aproape în șoaptă. Se uită cu mare drag la părintele lor, deși mă asigură că ar continua să vină la bise­rică și dacă el ar fi mutat în altă parte. "Ne-ar durea inima de dor, dar ne-am întâlni în rugăciune, în fața lui Hristos, chiar dacă ne-ar despărți sute de kilometri".

Biserica apărată cu artileria

- Părinte, văzând lucrarea dvs. creștină, îmi vine în minte vorba aceea românească, "săraca țară bogată", care aici capătă un alt sens. Din să­răcie ați făcut să strălucească două vechi biserici și ați pus-o la adăpost de ploi și vânturi pe o a treia, cea mai bătrână. De necrezut...

- Parohia aceasta n-a fost una oarecare. Vedeți, deși mult timp românii n-au avut voie să-și ridice biserici de zid, aici există biserica Sf. Nicolae, de la 1866, cu cimitirul ei plin de morminte de români, numai de români, chiar dacă au numele maghia­rizate. Dovadă că au fost numeroși românii noștri pe aceste meleaguri! De asemenea, la 1903, s-a făcut din bârne biserica din Aita Medie, pe teme­liile unor biserici mai vechi, una din anul 1710, peste care se construise o alta, în 1820. Asta spune ceva despre continuitatea și forța românilor de aici, despre încăpățânarea lor de a rămâne ortodocși. Mai mult, în 1937, a fost construită și biserica nouă din Aita Mare, tot cu hramul Sf. Gheorghe, ca ur­mare a unui plan mai larg al autorităților românești de după Marea Unire de a întări românismul în zonă, cu ajutorul Bisericii Ortodoxe. În acei ani s-au construit multe biserici în Transilvania. Căci, până la 1918, românii trecuseră printr-un proces de maghiarizare forțată și trebuia recuperat acest han­dicap. După ocuparea unei părți a Ardealului, în 1940, horthyștii au vrut să demoleze, printre altele, și această biserică. Atunci au distrus 33 de biserici ortodoxe în zona asta. Număr simbolic! Dar bise­rica noastră a scăpat, datorită unui sătean care a traversat Oltul înot și a anuțat trupele române de la Apața, care au tras o săptămână cu artileria în preaj­ma satului, de nu i-au lăsat pe unguri să se des­fășoare. În fine, acest patrimoniu era sortit piei­rii dacă nu ne ajuta Dumnezeu să obținem sponso­rizări de la românii din Brașov ori din alte părți ale țării și de peste graniță. Am primit bani din multe locuri, din Norvegia, din SUA și Canada, din Spa­nia... Și am dat socoteală pentru fiecare leuț chel­tuit, imediat ce izbuteam să mai reparăm sau să cumpărăm ceva. Și transparența a adus după ea în­credere și noi ajutoare. Am primit ajutor inclusiv în mână de lucru. Sunt o seamă de tineri, adunați într-o organizație din Brașov, numită "Frăția Sf. Mare Mucenic Gheorghe", care au venit și au lucrat cot la cot cu mine pentru renovarea bisericii. Alt­minteri, deși enoriașii noștri își plătesc contri­buția la biserică foarte corect, aceasta este modestă și nu aveam alte resurse.

- Îmi iertați îndrăzneala, părinte, dar de ce v-ați ambiționat să reparați trei biserici, iar pe două să le și pictați, de vreme ce, oricum, nu are cine le călca pragul?

- Păi, întâi că toate sunt casele Domnului, nu puteam face diferență și nici să asist la prăbușirea vreuneia nu mă lăsa sufletul. Apoi, mi-ar fi fost ru­șine să slujesc în condiții improprii, cu infiltrații de apă în pereți, cu dușumelele putrezite, cu încălzire precară ori cu acoperișul spart. În fine, câți credin­cioși vin e mai puțin important, contează că au unde să vină și că vin cu plăcere. Și-apoi e și mândria noastră de români: ce, noi nu suntem în stare? Ce dacă nu sunt români aici? Sunt în tot restul Româ­niei și în toată lumea, iar bisericile de aici sunt și "steagurile" lor. Trebuie reținut că tonul l-a dat Înal­tul Ioan, care atunci era ierahul nostru și pe a cărui cheltuială a fost pictată bisericuța din Aita Medie.

Inimile noastre bat la fel

- Au existat momente când v-a părut rău că ați venit aici, când ați vrut să abandonați?

- Asta nu! Am jertfit mult, dar am făcut-o pentru Hristos și pentru sufletul nostru. Până la urmă, e tot ce contează. Însă, desi­gur, m-am gândit de mul­­te ori că prea mi-am chinuit familia și m-am întrebat care este rostul acestui efort de atâția ani? Adică, bun, termin de aranjat toate, și pe ur­mă? Cine sunt cei care se vor bucura? Pentru că, să știți, asimilarea româ­ni­lor de către ma­ghiari aici continuă. Nu prin forță, ci lent, prin­tr-un proces de encultu­rație, prin pre­luarea u­nui model cultu­ral, ca­re duce la un mod de viață.

- Și-atunci, ce vă ține preot la Aita Mare? Ce satisfacții aveți aici?

- O mulțumire este că am arătat că totul e po­sibil, cu ajutorul lui Dumnezeu. Brațele ne-ar fi fost neputincioase fără rugăciune. Doar ru­gă­ciu­nea, pe care am păzit-o ca pe-o flacără vie, nici­când stinsă, a făcut să coboare și peste noi mila Domnului. Pe urmă, încă mai sper că oamenii, indiferent de etnie, vor veni unde spo­rește lucrarea Domnului. Și au venit deja, dar încă prea puțini. Poate și pentru că atâta amar de vreme m-am mun­cit mai mult cu zidurile. De-acum, însă, vreau să mă dedic în întregime zidirii oame­nilor, căci asta e datoria preotului. Aici, dacă așa e voia lui Dumne­zeu, sau mai aproape de Brașov, de unde mă trag, dacă va îngădui El. Oricum, am convertit câțiva maghiari și mi i-am făcut prieteni. Asta iar nu-i puțin lucru.

- Cum ați ajuns să îi convertiți?

- Ei m-au căutat, să-i ascult, să le dau un sfat, să le fac și câte o rugăciune. Iar eu i-am primit cu drag, ca pe orice om necăjit. Și ei sunt fiii lui Dum­nezeu. Și lor suntem chemați să le împărtășim fru­musețea credinței ortodoxe.

- Ați făcut și sfinția voastră apostolat? Ați bătut din ușă în ușă?

- Nu, ar fi și cam greu, pentru că ei văd Bi­serica Ortodoxă ca pe o expresie a românității. Or, în gene­ral, au o re­zer­vă, când nu de-a drep­tul un dispreț su­veran, pentru tot ce e românesc. Au moștenit de la părin­ții și bunicii lor mentali­tatea că românul e slugă, e cetățean de cate­goria a doua, și tot ce vine de la el trebuie respins; să nu se amestece cu noi, că e rușine. Cu atât mai mult valorează convertirile fă­cute, pentru că în­seam­­nă că oamenii aceia chiar au reușit să-l vadă pe Hristos în ortodoxie. Bineînțeles că acum nu botez niciun matur fără o catehizare foarte seri­oasă, ca să înțeleagă unde vine. Pentru că am avut și eșecuri cu unii, pe care i-am tre­cut la ortodoxie fără o cate­hizare adâncă, și pe ur­mă am avut sur­prize, că au făcut pă­ca­te mari. Așa că nu mai grăbesc lucrurile.

- Oamenii care vin la biserică o fac doar din credință, sau și dintr-un sentiment de apartenență la româ­ni­tate? Găsesc în biserică un sprijin pentru ro­mâ­nismul lor? Este slujba și un prilej de a se adu­na la un loc, inimă cu ini­mă de român?

- Probabil că da. Am observat că aceia care sunt sută la sută români sunt mai prezenți la biserică decât cei din familiile mixte. Dar noi nu facem po­litică în biserică, ci încercăm să-i vindecăm sufle­tește, să-i ținem pe calea mântuirii... De altfel, din fericire, aici, la Aita Mare, n-au mai fost tensiuni interetnice, din perioa­da interbelică. La începutul anilor 1990, a fost ci­neva, care acum e cleric ma­ghiar, care a profanat biserica Sf. Nicolae de pe deal. Însă românii l-au lăsat în plata Domnului, nu s-au răzbunat și nici nu-l dușmănesc. De altfel, oa­menii de aici, indiferent de etnie, sunt pașnici și se înțeleg între ei. Iar admi­nistrația, care e aproape sută la sută maghiară (în consiliul local avem un singur român, și acela dintr-o familie mixtă), nu este provocatoare, ca prin alte părți. Veți vedea stea­guri secuiești pe case parti­culare, nu însă și pe insti­tuții.

- Cum se simte un român aici, minoritar abso­lut și din punct de vedere etnic, și religios, deși se află pe moșia lui?

- Cel mai greu este să reziști la maghiarizare, pentru că la asta duce sentimentul de abandon, de înstrăinare, pe care îl au mulți dintre românii din Covasna și Harghita. În plus, când vezi că toți din jurul tău fac lucrurile într-un fel, ești tentat să co­piezi... Biserica îi ajută în această rezistență, dar și mândria de a fi român.

- Care e viitorul comunității românilor de la Aita?

- Mă întreb și eu. Uneori mă cert cu Dumnezeu: "Doamne, care este planul tău, de m-ai adus și m-ai muncit atâta aici?". Și încă nu am un răspuns. Dar îl aștept cu speranță și cu grija de a da eu mai întâi răspuns bun așteptărilor lui Dumnezeu.