Muzică veche românească - Balade vitejești și alte cântări

Redactia
- "Trei Parale" - concert în Sufrageria regală -

Patru barzi magnifici

Pentru muzicienii de azi, execuția unei piese din patrimoniul muzicii orale românești, ca în vre­mile apuse, este o mare provocare. Una din so­luțiile la care pot recurge, probabil cea mai re­zonabilă, este aceea de a imita, pe cât posibil mai îngrijit și inteligent, înregistrarea acesteia, pro­du­să cu ajutorul unor muzicanți populari din de­ceniile anterioare. (Ceea ce înseamnă că "vre­mile apuse" nu trec de bariera unui secol, pentru că în­regis­trările sonore accesibile publicului au apărut abia prin anii 20.) Primul rezultat va fi co­pia sonoră, mai mult sau mai puțin fidelă a piesei. Dar dacă muzicienii izbutesc să se insta­le­ze în stilul ei "arhaizant" și, în timpul inter­pre­tării, să intervină cu unele contribuții personale potrivite, se poate spune că ei și-au însușit-o, au transfor­mat-o într-o muzică vie și credibilă, au făcut-o să renască.
Iată ce a încercat să facă grupul vocal-instru­mental Trei Parale, condus de Florin Iordan, în concertul pe care l-a susținut în 23 noiembrie în "Sufrageria regală" a Palatului, concert susținut în cadrul celei de-a unsprezecea ediții a Festi­va­lului de muzică veche București (Bu­charest Early Music Fes­ti­val, 1-28 noiem­brie 2016). Con­certul, cu titlul "Ba­lade vi­te­jești și alte cân­tari", a in­clus în program: Cântarea lui Brân­co­veanu, Chira Chi­ralina, Novac, Mihu Haidu­cul, Cio­banul care și-a pierdut oile. Cân­tările epi­ce sunt cunoscute în lumea "savantă" ca balade, dar nu­mite de popor cân­tece bătrânești. Cele mai vechi și mai prețioase da­tează din anii '50 și i se dato­rează folclo­ris­tului Alexandru Amzulescu, care le-a cules de la Marin Căleață din Celei, Olt, și Alexandru Cer­cel din Câmpu­lung Muscel; iar cele mai recente, din 1991, au fost imprimate de la alți doi mu­zicanți populari, bătrâni și neclintit con­servatori: Nico­lae Neacșu din Clejani, Giur­giu, și Gică Diricel din Dobrotești, Teleorman. Pa­tru barzi magnifici, vred­nici urmași ai tru­ve­rilor din Evul Mediu ro­mâ­nesc. În toate cazurile, muzica este minunată, iar versurile - basme în amestec cu fapte eroice din trecutul istoric, trans­figurate și păs­trate în memoria colectivă - sunt antologice. Cu moartea acestor țărani (ultimul s-a stins în 2015) și a altora aidoma lor, baladele românești au pierit pentru vecie.

Un altfel de patriotism

Puțină lume își poate imagina cât de dificilă este execuția cântărilor bătrânești, pentru niște muzicieni crescuți în cultura urbană a momen­tului. Pentru vocalistul Daniel Pop, de profesie în­vă­țător, a fost cu deosebire greu să imi­te tim­brul aspru și viguros al țăranilor, să gestio­ne­ze curge­rea melodiilor, libere ritmic, dar așezate pe su­por­tul unui acompaniament ferm și, mai ales, să exe­cute convingător re­citativul epic parlato - o vor­bire ușor melo­dizată la care se ajunge cu stră­danie și rafi­na­ment artistic. (Diverși imitatori nefericiți au trans­format-o, pe scenele eter­nei Cântări a Ro­mâ­niei, fie în­tr-o recitare șco­lă­reas­că insi­pidă, fie într-o de­cla­mare sen­zitiv-suavă.) Pen­­tru violonis­tul Mihai Balabaș - singurul cu studii muzicale aca­demice - trebuie să fi fost com­plicat să-și asprească su­netul, rezistând ten­ta­ției de a-l rotunji, așa cum s-a deprins în con­ser­vator; trebuie să-l fi in­co­modat de asemeni și alu­necarea deli­be­rată a ar­cușului, când spre lim­bă, când spre căluș, pentru a sugera gâjâitul cân­tărilor de caval; în fine, tre­buie să se fi ostenit des­tul ca să imagineze scurte "floricele" în fina­lurile de fraze melodice, în felul lăutarilor rurali. În aparență, basistul, care mânuia de fapt un fel de violoncel plat, ma­nu­fac­turat de un sătean (pe care lăutarii îl numesc bas micuț), a avut sarcina cea mai ușoară; dar în grija lui stătea regula­ritatea pulsației din acompania­ment și coor­do­narea ansamblului. Cea mai grea mi­siune i-a revenit însă conducătorului formației, Florin Ior­dan - sociolog și muzeograf la Muzeul Ță­ranului, fără studii muzicale academice, întoc­mai ca vo­calistul și basistul! - care a susținut mie­zul armo­nic și a supravegheat coerența și acura­tețea întregii exe­cuții. El este cel care și-a asumat, de altfel, in­for­marea pregătitoare, întreprinsă cu un profe­sio­nalism remarcabil. El a vegheat, de ase­meni, ca, în timpul repetițiilor pentru concert, gru­pul să nu intre în derapaj stilistic. În fine, tot el a ales melo­diile de joc ce au în­cheiat, după cu­viin­ță, fiecare cân­tare bătrâ­neas­că (executând chiar, ca cob­zar sau ca cim­poier-solist, o parte dintre ele), me­lodii pe care le-a recoltat din volu­mele seco­lului XIX, dar și din discurile de încre­dere, publicate de-a lungul deceniilor de Electrecord, de Fun­dația Al. Tziga­ra Samuraș & Mu­zeul Țăra­nu­lui (în co­lecția "Ethno­pho­nie") sau de Institutul de fol­clor din București. Într-un cuvânt, interpretarea an­sam­blului a fost bine documentată istoric.
Patru muzicieni amatori, tineri și de ispravă, care binemerită toată cinstirea: Florin Iordan (cobză, cimpoi, voce), Daniel Pop (voce, fluiere), Mihai Balabaș (vioară) și George Ștefan Kudor (țambal și bas micuț). Ei lucrează și cântă cu plăcere, dar și cu credința că muzica lor "de trei pa­rale" are sens, pentru că este o parte integrantă, dar pe nedrept ignorată a identității sonore a ro­mâ­­nilor. Concertează împreună de vreo zece ani, din ce în ce mai bine și cu programe progresiv mai curajoase și interesante. Sălile în care evolu­ea­ză sunt întotdeauna pline ochi de intelectuali de toate vârstele, dar în majoritate tineri. Niște tineri apar­te, de altfel, care își iubesc țara și trecutul ei, în­tr-un chip care n-are nimic a face cu dragostea sfo­răitoare și găunoasă a naționaliștilor pu­riști, atât de bine ilustrată de muzica an­sam­blurilor folclo­rice. De fapt, motivele atașa­men­tului lor constant pen­tru muzica arhaizantă a an­samblului Trei pa­rale ar merita atenția socio­lo­gilor și etno­lo­gilor. În acest atașament, aceștia ar putea să des­cifreze o schimbare în mentalitatea noilor gene­ra­ții de ro­mâni, un alt mod de a con­cepe patriotismul și un alt fel de creații prin care vor să îl exprime sim­bolic.
SPERANȚA RĂDULESCU