- Întreaga lume se scutura din temelii, în toamna lui 1915, în plin război mondial, dar nicăieri tumultul nu era mai mare decât în satele din Buzăul Ardelean, strânse ca într-o menghină între opresiunea stăpânirii austro-ungare și granița cu țara-mamă, aflată la o aruncătură de băț, peste munți. Numai român să nu fi fost atunci, în zona Covasnei. Dar, de fapt, asta a fost mereu soarta românilor ardeleni. Urmele vechilor "lanțuri" ce i-au ținut departe de frații de dincolo de Carpați se văd și azi, vii ca niște răni deschise. Iar memoria suferințelor e la fel de trează ca acum 100 de ani... -
Năvala "jândarilor"
Cum ieși din Vama Buzăului, numai ce lași pe dreapta clădirea "Comânduirii Cailor" și "Garnizoana leat 1700", și drumul grăbește pe dată, pieptiș, spre culmi, mânat parcă de un dor nebun. În stânga, pe un delușor, ies din zăpadă ca niște umbre ale istoriei, ruinele vechii biserici grănicerești. Mai sus de ele, "fastung"-urile (întărituri de pământ ridicate de sașii brașoveni, în negura vremii) copleșite de troienele grele ale lui februarie. Deasupra lor sunt doar brazii. Brazi falnici, nefiresc de înalți, lungiți parcă dinadins, ca să "bată" până dincolo de granița culmilor, în Muntenia fraților români. Doar atât, doar siluetele acestor brazi semeți, de pe vârf de munte, i-au despărțit, vreme de sute de ani, pe bieții români din Buzăul Ardelean (zona Întorsurii și a Vămii Buzăului) de românii liberi din Țara Românească și-apoi din Mica Românie a lui Cuza și Carol I. Numai potecile ascunse pe lângă acești brazi, prin Sita Buzăului ori de pe deasupra, prin Tabla Buții, au ținut vie speranța românilor ardeleni. Uneori, câte un flăcău din Ardeal se îndrăgostea de câte-o fată de "dincolo", iar miracolul iubirii lor încălzea sufletele celor din Vamă. Poate, cândva, s-o putea mai mult de atât... Ani și ani la rând, la vreme de oprimare ori de primejdie, n-a fost dimineață lăsată de la Dumnezeu, ca oamenii din Vama Buzăului să nu se roage și să nu aștepte, cumva, un semn de dincolo de Carpați, de dincolo de brazii cei înalți de pe culmi, o "minune", așa cum fusese intrarea în Ardeal, peste Tabla Buții, a lui Mihai Viteazul, la 1599, în drumul său glorios spre Alba Iulia. Cronicile spun că două zile a poposit Mihai cu oamenii lui la Vama Buzăului, unde a fost primit și omenit cum se cuvine, de românii din zonă. Abia apoi a luat-o spre lupta glorioasă de la Șelimbăr. Dar bucuria românilor a fost de scurtă durată căci, imediat după moartea voievodului, sașii din Brașov au ridicat "fastung"-urile cele înalte pe granița cu Muntenia, ca să poată bloca din timp pătrunderile în Ardeal. După 1700, când habsburgii au luat Ardealul, granița a fost mereu întărită. Totul a culminat în anii tulburi de la începutul secolului XX, când Imperiul Austro-Ungar a intrat de partea Germaniei în Primul Război Mondial, iar granița a fost pregătită ca de război, cu șanțuri și întărituri muncite, sub amenințarea puștii, chiar de copiii și de femeile românilor trimiși pe front să lupte pentru visurile de mărire ale Împăratului. Cei care scăpaseră de front, mai ales intelectualii patrioți, erau spionați la sânge, suspectați că fac jocurile guvernului de la București. Devenise limpede pentru toată lumea că România nu e dispusă să intre alături de Austro-Ungaria în război, așa că represiunea împotriva populației românești se înăsprea tot mai mult. Până când, într-o zi mohorâtă de toamnă a lui 1915, "jândarii" stăpânirii au intrat, agitați nevoie mare, în satele din Buzăul Ardelean...
Lacrimi din străini
"Cum puteam să mă mai bat pentru stăpâni, când popa nost' suferea în lanțuri, cu ștreangu' la cap, pentru noi toți, el, care ne-a închinat la altar, ne-o lepădat die răle, ne-o pus plaivasu' în mână, ne-o învățat buchiile, o sădit în noi curajul să ne batem cu toate grelele, să râdem morții în obraz, ca bunii noștri din veac, pentru glia nostră, ca să putem țâne capul sus, cum mereu ne-o îmbărbătat? Și el s-o pus cu moartia când i-o spionat pă unguri, nu s-o tiemut...", scrie acasă, de pe patul spitalului de campanie, cu mâna încă sângerândă, Culiță Drăgan. Pentru Culiță, chipul drept și înțelept al preotului Modroiu e icoană vie. Cum să-i facă una ca asta bietului părinte, românul cel mai verde din câți cunoștea el? Tânărul soldat din Vama Buzăului nu-și poate conteni lacrimile. Nu era de-ajuns că el și toți cei ca el, tinerii ce purtau mândri tricolorul pe sub tunica de soldat imperial, erau hăituți și umiliți prin lumea largă, din Italia până în Galiția, într-un război care nu era al lor? Acum ajunseseră să sufere și cei de-acasă, să ajungă popii și învățătorii între baionete, înfundați în închisori, sub amenințarea ștreangului? Mai rău de atât nu se putea! Iar dacă popa Modroiu riscase ștreangul, apăi așa or face și ei, mâna de holtei ardeleni ce se hotărâseră pe dată să dezerteze din armata asupritorilor, ca să se înroleze "volintiri", în oastea română, când o veni vremea să treacă munții și să împlinească Unirea cea mare!
Drumul crucii
Vestea arestării preotului Ioan Modroiu din Vama, împreună cu cumnatul său, preotul Ioan Coman din Sita, ca și a altor preoți și învățați ardeleni de către "jândarii" stăpânirii austro-ungare s-a răspândit repede, până la granițele imperiului și dincolo de ele, pe unde ajunseseră să-și uite oasele bietele cătane române din armata austro-ungară. Pe 22 octombrie 1915, în plin război mondial, 16 patrioți ardeleni - preoți, învățători, avocați, farmaciști, floarea intelectualității cu simțire românească - fuseseră ridicați de jandarmi, legați în lanțuri și purtați prin ploaie, zeci și sute de kilometri, pălmuiți, huiduiți și batjocoriți, ziua în amiaza mare, pe drumul țării. Unii preoți au fost smulși dintre enoriași în mijlocul slujbelor, învățătorii luați dintre elevi în toiul orelor. Învinuirea te înfiora numai când o auzeai: înaltă trădare a "patriei" austro-ungare.
"Un ordin laconic ne înșiruie pe două rânduri și ne pornește spre gară, înconjurați din toate părțile de jandarmi cu arma în mână și detectivi cu revolverele trase. Un detectiv ne destinează un vagon de cărbuni, somându-ne să-l ocupăm. Dibuind prin întunerecul vagonului, m-am trezit cu un picior într-un vas cu apă și cu celălalt pe botul unui porc. Protestul indignat al animalului atrase pe șeful gării, stăpânul porcilor, care ne-a oprit imediat: «Trimiteți-i în alt vagon! Sunt mai scumpi porcii mei decât capetele acestor trădători»". Există sute de astfel de evocări din Primul Război Mondial. Ardealul întreg era în fierbere, iar dezertările românilor din armata imperială ajung la ordinul miilor.
"Pravila neagră"
Zvonul sinistru al epurărilor patrioților români din Ardeal colinda tăinuit de ceva vreme. Un zvon despre o listă neagră, care purta osânda morții pentru toți românii din cuprinsul imperiului care se încumetaseră să-și manifeste deschis ființa lor de români. "A fi român era o crimă", povestesc și acum bătrânii din Vamă, care i-au mai prins în viață pe părintele Modroiu și pe ceilalți mari patrioți din Buzăul Ardelean. Cu cât Imperiul se clătina mai tare, iar războiul mergea mai prost pentru austro-ungari, cu atât paginile "pravilei negre" se îngroșau cu tot mai multe nume românești. În scurt timp, temnițele din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei și Seghedin sunt pline, iar drumul cel mai bătut al românilor devine drumul Șopronului, localitatea din pusta Ungariei, cu închisoarea sa de temut, înțesată de români.
Tocmai iminența intrării României în război împotriva Austro-Ungariei și a Puterilor Centrale le făcea viața iad patrioților ardeleni. "Aici, în zonă, de când lumea, nu au fost decât români. Și nu doar că erau români, erau doar ortodocși. Aici s-a format, cu timpul, un fel de refugiu al patrioților proscriși și al românilor care voiau să fugă de uniație", îmi povestește doamna profesoară Corina Sporea-Bărăgan din Acriș, ultimul sat din comuna Vama Buzăului, înainte de vechea graniță cu Muntenia. "Avem aici multe nume de oameni veniți din alte părți ale Ardealului. Avem Tohăneanu, de la Tohani, Săceleanu de la Săcele, Ardeleanu, Ticușanu, Mureșanu, fiecare după locul de unde a venit. Deși n-au avut biserică până la 1848, românii nu s-au atins de biserica ungurească. Preferau să meargă până în Sita, la biserica ortodoxă. Îmi povesteau bătrânii cum treceau dealul și mergeau 15 kilometri pe jos, și nu veneau aici, la doi pași. Așa fel de români au fost și sunt pe aici!".
Doamna Corina știe pe de rost, în cel mai mic detaliu, istoria locului. O povestește cu patimă, în timp ce ne ia cu dânsa, la pas, pe vechea graniță dintre Ardeal și Muntenia. Se încăpățânează să oprim la fiecare clădire, la fiecare piatră, la fiecare plăcuță, la fiecare cruce care evocă istoria acestor locuri. Pentru oamenii de aici, toate aceste detalii sunt importante, pentru că și suferințele despre care vorbesc ele au fost pe măsură.
Suntem în curtea școlii din Vama Buzăului. La intrare, o plăcuță închinată preoților învățători David Coman și Ioan Modroiu, "fruntași ai acțiunilor românești pentru Marea Unire din 1918", amintește despre una dintre cele mai revoltătoare și mai mediatizate acțiuni de forță împotriva românilor ardeleni din timpul Primului Război Mondial. Un proces lung și dureros, încheiat acum exact 100 de ani, pe 5 martie 1917, la Cluj, cu o sentință care a șocat întreaga suflare românească din Ardeal. "Nouă mari patrioți români, printre care părintele Ioan Coman, au fost condamnați la ștreang, pentru înaltă trădare, iar alte șapte persoane, printre care părintele Modroiu, la 45 de ani de temniță grea".
Pe toată durata procesului, "trădătorii" sunt supuși unui veritabil regim de exterminare. "În temnița de la Brașov a stat două săptămâni, de acolo, legat în lanțuri, a fost escortat la Cluj, întovărășit pe drum, pretutindeni, de huiduieli, batjocuri, scuipări. În Cluj, a fost aruncat într-o celulă a temniței ordinare, unde a stat singur doi ani de zile, de unde aproape în toată săptămâna trebuia să iasă în fața sbirilor, cari îi luau interogatoriul cu palme, pumni și călcâiele cizmelor", povesteau apropiații despre suferințele părintelui Ioan Coman de la Sita. Procesul durează un an și ceva, până la 5 martie 1917. Acum exact 100 de ani, Curtea Marțială a diviziei de honvezi de la Cluj anunța verdictul așteptat cu sufletul la gură de românii de pretutindeni. Nouă dintre acuzați sunt osândiți la moarte prin ștreang - printre ei, și preotul Ioan Coman, restul sunt condamnați la zeci de ani de închisoare grea, printre ei Gheorghe Negoiescu din Întorsura Buzăului și Ioan Modroiu, preotul din Vama Buzău. "S-au făcut recursuri peste recursuri, pe care nimeni nu le-a luat în seamă. Până la urmă, parlamentarii bucovineni au luat poziție. Bucovina a avut mereu o poziție privilegiată în Imperiu, ea nici n-a fost asociată Ungariei, a fost ducat separat. Parlamentarii bucovineni au protestat puternic în parlamentul de la Viena, apoi au reușit să intre cu avocatul «spionilor» până la duhovnicul Împărătesei. Cumva-cumva, Împărăteasa l-a înduplecat pe Împărat. În 1918, pe 25 martie, de Buna Vestire, pedeapsa capitală a fost comutată la închisoare pe viață. Deja armatele austro-ungare se întorceau învinse de pe front, iar Împăratul s-a gândit că nu ar strica să dea dovadă de un dram de clemență. În octombrie s-au ruinat structurile imperiale, iar pe finalul lunii, popii noștri au venit acasă. "Ioan Coman era atât de bolnav, că a murit după numai câteva săptămâni. Cu două zile înainte, fusese ales președinte al comitetului național local...", îmi povestește, emoționată, doamna Sporea-Bărăgan. "Nu i-a fost dat să vadă și să se bucure de realizarea idealului pentru care a suferit trei ani de temniță ucigătoare". Dacă Ioan Coman nu a mai apucat să prindă Marea Unire, cumnatul său, preotul Ioan Modroiu, e primit, în schimb, ca un erou de ai săi și e rugat să reprezinte satul, la Alba Iulia, la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918.
Dar la orizontul istoriei răsărea comunismul... Semn de mulțumire pentru tot ce a pătimit pentru România într-o viață de om, autoritățile comuniste vor să îl aresteze, în 1947, pe părintele Modroiu. "Într-o zi, vine un soldat de la Interne cu un convocator. «Părinte, dimineață la 8 trebuie să te prezinți la București, la Miliție». Trecut prin închisorile maghiare, părintele era uns cu toate alfiile. «Bine, taică, dacă trebuie, m-oi duce...». «Părinte, dar să nu încerci ceva, că trag!». «Nu, fiule, lasă-mă numai să îmi pun toate lucrurile în ordine pe aici, că cine știe câți ani voi lipsi de acasă...». Părintele a cerut să fie dus prin tot satul, «Gheorghe, ai grijă de lemnele pentru foc!», «Vasile, ai grijă să cosești otava!». Seara, soldatul era rupt de oboseală. Popa l-a luat, l-a ospătat, i-a dat o țuică... A vorbit cu un cărăuș să-i ducă la tren, la Brașov, la 4 dimineața. Cât ce au urcat în vagon, soldatul a adormit lemn. Înghesuială mare pe culoare, cum erau trenurile după război! Apare un alt popă, iar popa nost' îi lasă locul lângă jandarm. «Ia stai și tu, părinte, că eu m-am odihnit destul!». S-a dat jos la prima stație și dus a fost! Soldatul, cum picotea, mai trăgea cu ochiul în jur, dar vedea haina preoțească lângă el și dormea mai departe. Când a ajuns la București, l-a luat de braț pe preotul de lângă el. «Da' ce treabă ai tu cu mine, mă copile?!». Atunci abia s-a prins soldatul că popa Modroiu fugise! Părintele s-a întors pe furiș în satul lui. Toată lumea știa că e ba la Nițu Drăganu, ba că e la niște bătrâne în Acriș, sub munte. Cinci ani a stat ascuns, până s-au liniștit apele și s-a încredințat că nu îi mai poate face nimeni nimic. Cinci ani l-au căutat și nimeni din sat nu l-a dat în vileag! Vă dați seama ce sat, ce oameni, ce respect pentru preot și pentru sacrificiul pe care el îl făcuse pentru România, cu ani în urmă...", spune d-na Corina, cu lacrimi în glas.
Epilog
Mișcat de suferința unor preoți precum Ioan Coman și Ioan Modroiu, părintele Sebastian Stanca - și el arestat și deportat, după intrarea României în Primul Război Mondial - a scris, în 1925, o carte impresionantă, despre jertfa preoțimii ardelene în anii de la începutul secolului al XX-lea. Sunt povești tulburătoare și revoltătoare deopotrivă. Iar statistica de la final ne dă o idee despre teroarea sistematică la care a fost supus clerul românesc ardelean: au fost reținuți și interogați în timpul Primului Război Mondial peste 250 de preoți români. Închiși în temniță: 86 de preoți. Preoți duși în pribegie: 106. Preoți omorâți: 4. Preoți osândiți la moarte: 4. Preoți osândiți la închisoare: 15. Au murit în închisoare: 3 preoți. Au murit în pribegie: 7 preoți. Au murit în urma suferințelor: 28 de preoți. Iar lor li se adaugă învățătorii, avocații, numeroși alți intelectuali patrioți români...
Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU