SCRISORI CARE AȘTEAPTĂ RĂSPUNS

Cititor Formula AS
"Sunt un robot"

Mai întâi îmi leg părul strâns la spate, ca să nu mă încurce. Abia apoi mă apuc de lucru. De când l-am născut pe cel de-al doilea copil, lucrez acasă, fac biju­terii, obiecte decorative, mici accesorii de vesti­mentație, eșarfe, cravate, cordoane și curele, pe care le vând prin­tr-un magazin de specialitate din Bucu­rești. Ceea ce-mi rămâne, după ce trag impo­zitele și alte taxe, nu este prea mult, dar asigură o parte din chel­tu­­ielile casei. De obicei, lucrez la masa din bucă­tă­rie, în timp ce copiii dorm. Așa pot să supra­ve­ghez și oala de mâncare, dar și ma­șina de spălat rufe. Am învățat să-mi programez cât mai judicios orele zilei și să exploatez astfel cât se poate fiecare minut. Uneori am impresia că mă port ca un robot programat dinainte. Nu este ușor să trăiești mereu pen­tru alții, adică să te lași me­reu pe planul al doilea, să-ți lași la o parte pro­priile dorințe, pentru a face ceea ce trebuie și nu ceea ce ai vrea. Și e și mai greu când îmi dau seama că, de fapt, tot mai des mă simt furată, înșelată în pro­priile așteptări despre ceea ce înseamnă familie. De mul­te ori simt că sunt depășită de tot ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să nu-mi doresc pentru mine nimic altceva decât să vină seara și să mă pot întinde în pat, cu speranța că ziua care va veni va fi mai bună decât cea care a trecut. Poate că am obosit, dar cui să-i spun asta? Cum să spun cuiva că am obosit în rolul de mamă, chiar da­că asta este realitatea, deși n-au trecut decât patru ani de când mi-au pus în brațe primul năs­cut. Cum m-ar judeca cei de pe margine, care sunt întotdeauna tare știutori în a vedea paiul din ochii celorlalți, dacă ar afla că m-am săturat să las mereu de la mine pentru a le fi bine altora? Oare nu sunt destul de matură pentru anii pe care-i am, oare nu cumva am făcut prea re­pede acești copii? Ce-mi lipsește ca să fiu împăcată cu viața de acum? De ce nu sunt atât de fericită pe cât visam înainte? De ce-mi vine să urlu și să rup toate hainele bărba­tului meu, pe care le găsesc arun­cate la întâmplare peste tot? Și, mai ales, de ce nu-i spun acest lucru, de ce evit o discuție cu el le­gată de situația aceasta, deși înainte, până să avem copii, era destul să ne privim ca să înțe­legem ce se întâmplă cu noi.

Scurtă istorie

Trăiesc ca și cum aș juca un joc cu reguli in­vizibile pentru alții. Ce să vă spun oare despre mi­ne, ca să mă înțelegeți și să vedeți în această scri­soare, pe care o trimit pentru publicare revistei mele dragi, o cerere de ajutor, un apel la cei care pot să-mi spună mai mult decât: "Ai răbdare, va tre­ce totul, va fi bine!" Vreau să aflu de la femeile care au trecut ca și mine prin ace­leași momente de cum­pănă, cum au rezolvat ele frustrările imense apărute după nașterea co­piilor. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, sper că nu e vorba aici de ceea ce se cheamă în lim­bajul doctorilor depresie post-partum. Mi-am dorit mult acești copii, îi iubesc până în ultima fibră a trupului meu, mi se pare chiar deplasat să vor­besc despre dragostea pentru ei, căci este un sentiment care, cred eu, nu tre­buie jus­tificat și nici explicat. Asta pe de-o parte, pe de alta însă, nu pot să ascund faptul că acele trans­formări din viața mea pe care le cre­deam doar tem­po­rare au devenit acum definitive și asta mă sperie. Am fost luată cumva pe nepre­gătite și văd că re­ac­ționez oare­cum sub pre­siu­nea timpului care trece. Mă simt trăită de viața de acum, văd că nu pot doar eu decide în ceea ce mi se întâmplă și nu văd ni­­căieri o portiță de scăpare. N-aș vrea ca rân­durile mele să provoace reacția unor cititoare care nu vor înceta să-mi spună cât este de înălțător și de minu­nat rolul de mamă. Nu de asta am nevoie. Nu sunt atât de ză­păcită, încât să nu rea­lizez ceea ce înseamnă să ai copii. Mai ales că acești co­pii au venit pentru că așa am vrut. Tocmai pentru că mi-am asumat conștient acest lucru, vreau să în­țeleg cât mai bine ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt o ființă res­pon­sa­bilă și nu vreau ca peste ani, atunci când își vor da sea­ma de multe lu­cruri, copiii mei să aibă în fața lor o epa­vă, o fe­meie obosită de viață, ajun­să la capătul pu­te­rilor.

El

Poate că ați băgat de sea­mă că până în acest mo­ment nu am pomenit nimic de bărbatul meu. Nu sunt prea multe de spus. Îl iubesc și îl respect, îl ad­mir pen­tru ceea ce face în domeniul în care lu­crează. Atâta doar că serviciul îi fură multe ceasuri în care ar trebui să fie lângă mine și lângă copii. Nu ar fi putut ajunge ce este astăzi dacă nu ar fi fă­cut acest sacrificiu. Nu pot să fiu egoistă și să-i spun că aș fi mult mai fericită dacă am renunța la ceea ce avem și ne-am întoarce la o viață mult mai sim­plă, eventual chiar să plecăm din oraș undeva de­parte, într-un sat izolat, în care să trăim mai aproa­pe de natură. Dar din ce să trăim acolo? Hai să zic că eu aș putea lucra și acolo așa cum fac acu­ma, dar el ce să facă? Nu-l văd săpând ogorul ca să pună cartofi și nici tăind lemne ca să ne încălzim. Nu putem alege un drum pentru care nu am fost făcuți. Pe de altă parte, nu cred că el ar vrea sau ar putea să abandoneze ceea ce a cons­truit până acum cu atâta efort, fără să-i pară apoi rău. Până una alta, de banii lui depindem, și eu, și copiii, și nu ne pu­tem permite să renunțăm la ceea ce avem. Și-atunci, ce-i de făcut?

Inventarea cea de toate zilele

Îmi amintesc că în copilărie, obișnuiam, ade­sea, să dorm, la sfârșit de săptămână, la o mătușă care avea două fete, una mai mare decât mine și una de aceeași vârstă. Am crescut cu ve­rișoarele mele și am împărtășit cu ele multe dintre necu­nos­cutele și tulburările copilăriei. Cred că aveam vreo nouă, zece ani, când mi-am dat seama că Li­dia, verișoara care era de aceeași vârstă cu mine, avea ceva în plus, era și se purta mult mai altfel decât mine. Poa­te învățase de la sora ei mai mare, ori de la mama ei, poate așa era ea făcută, nu știam cum să explic faptul că am observat că ea are cumva mult mai bine clarificate acele trăsă­turi, însușiri care pot de­fini o domnișoară. Câtă vreme eu păream rățușca cea urâtă, ea avea deja o atitudine diferită, de învin­gă­­toare, cumva, ceea ce mie îmi lipsea cu desă­vârșire. Uitându-mă la verișoarele mele, imitându-le pe cât am putut și pe cât m-am priceput, m-am străduit să învăț să fiu eu, să mă construiesc cumva din acele detalii care mă fascinau la ele. Țin minte, de exemplu, cum sunau brățările verișoarei mele, care gesti­cu­la odată, povestind ceva amuzant. Pă­rea că ofi­ciază cine știe ce ritual straniu. Altă­dată, m-a sur­prins prin felul în care își arunca pe umăr colțul eșarfei ori prin felul în care-și închidea ghioz­danul. Mult mai târziu, peste ani, am realizat că verișoarele mele erau conștiente cumva de femi­nitatea lor, că se treziseră și că își controlau nu nu­mai propriile emoții, ci erau capabile să le trans­­mită și celor din jur. Pe lângă ele, păream o îna­po­iată, nici cal, nici măgar, cum se spune, nesigură pe mine, la o vârstă incomodă.
Starea de frustrare de atunci mi se pare vecină cu ceea ce trăiesc acum. Încerc să-mi joc cât mai bine rolul de mamă și de soție, învățând de la o zi la alta, fără să știu dinainte nimic precis. Învăț să mă construiesc de la o zi la alta, în acord cu înzestrările pe care le am, să mă reinventez ca să pot face față la toate câte apar, și îmi dau seama că tot ceea ce este în jurul meu se schimbă cu o viteză greu de ținut în frâu. Sunt obligată să fiu mereu pe fază, să fiu în priză, cum se spune, să reacționez la țanc, fără întârziere, ca și cum ar trebui să fac tot ce pot ca să nu pierd un tren care m-ar duce spre o destinație mai sigură.
Trec zilele, trec săptămânile și mă trezesc tot mai nemulțumită de ceea ce mi se întâmplă. Nu mai pot să mă bucur de nimic din ceea ce fac, mi-am îm­părțit ceasurile zilelor strict, muncesc ca un ro­bot, în așa fel încât să duc la capăt, mulțumitor mă­car, dacă nu bine, corvoada fiecărei zile. Din mo­mentul în care îmi leg dimineața părul, ca să nu mă încurce la lucru, și până seara, târziu, când mă așez obosită, în pat, se întinde arcul nepu­tin­țelor și frus­trărilor mele. Cu doi copii frumoși și sănătoși, cu un bărbat muncitor lângă mine, sunt, totuși, o fe­me­ie nefericită și nu știu unde am greșit, dacă am gre­șit ceva, și mult mai grav este că nu știu ce să fac ca să pot merge mai departe, alt­fel decât până acum. Cum să scap de această ne­fe­ricire pe care nici măcar nu o pot defini?
PAULA D. - Buzău

Pagină ilustrată cu desene de
ANA RUXANDRA ILFOVEANU