Despre primăvară, altfel de cum se vede pe geam
- Chiar dacă primăvara se lasă uneori așteptată, ea poate să se reverse, cu toate culorile și bucuriile ei, dintre paginile unei cărți. Așa cum se întâmplă, de pildă, cu cărțile desenate de Cristiana Radu, în care primăvara este un anotimp etern: pajiști verzi, smălțate cu soare, păsări cântătoare cu penaje în culori scânteietoare, roiuri de fluturi, puzderii de flori și de copii fericiți. O magie pe care am rugat-o să ne-o explice, la o ceașcă de ceai -
O insulă în câmpie
- Cristiana Radu, ai fost hărăzită cu un dar măreț: ilustrând cărți pentru cei mici, tu poți să vezi de-a pururi viața prin luneta fermecată a copilăriei. Ai primit, cumva, darul acesta de la ursitoare?
- "Legenda" familiei spune că la vârsta de un an, de pe tipsia de argint care i se pune copilului în față ca să aleagă un obiect, eu am ales pensula! O fi fost o coincidență, nu știu, dar mama a ținut cont de ea și mi-a pus de foarte mică la îndemână bloc de desen, creioane și culori. Bineînțeles, nu am pregetat să le folosesc. Cred că toți copiii au în ei o nevoie interioară de a se exprima, de a scoate la lumină niște lucruri pe care nu le pot descrie prea bine în cuvinte când sunt mici, dar le pot "descrie" în culori. Problema nu este când începem să desenăm, ci când și de ce ne oprim, atunci când ne facem mai mari. Eu, una, încă nu m-am oprit!
- Cine ți-a vegheat drumul?
- Părinții mei erau amândoi ardeleni, de pe Valea Gurghiului, care ajunseseră, cu valurile vieții lor, tocmai la Galați, ca profesori de gimnaziu: mama, de limba română, iar tata, de istorie. Familia noastră era o mică "insulă", privind întotdeauna "oamenii de la câmpie" cu o ușoară îndoială și cu o oarecare distanță, pentru că existau multe diferențe între noi și cei din jur, care țineau de viața de zi cu zi, de la faptul că în Ardeal vorba era vorbă, iar punctualitatea era nemțească, până la modul de împachetare al sarmalelor. Mama, Maria Petra, a fost poet, profesor și jurnalist - era considerată cea mai bună poetă din Galați (a publicat mai multe volume la marile edituri din București, a colaborat la revistele literare de prestigiu ale vremii), și a fost o profesoară excepțională. Mulți dintre foștii ei elevi au continuat să o viziteze și după ce au terminat școala și i-au păstrat o amintire foarte caldă. Avea un talent pedagogic fantastic, putea transforma o insipidă problemă de gramatică în ceva palpitant. Încerca să "le deschidă mintea" copiilor, li se dedica realmente, se servea de texte ca de niște porți prin care le putea descoperi orizonturi de gândire nebănuite. Evident, ajungea acasă epuizată. Mama avea o creativitate extraordinară, care se manifesta pe multiple planuri. Eu nu am mai întâlnit pe cineva care să poată traduce poezie sau proză dintr-o limbă pe care nu o cunoștea deloc, cu dicționarul, și rezultatul să sune mai bine și mai adecvat textului original decât traducerea publicată, semnată de nume de multe ori sonore. Dar așa era. Sigur, avea un foarte bun simț al limbii și era un om cult, citea enorm, reușise să-și alcătuiască o bibliotecă incredibilă (care tapeta aproape toți pereții noștri) cu cărți din toate domeniile, de la beletristică, artă și filosofie, până la fizică și astronomie. Avea un talent estetic nativ, noi aveam mereu compoziții minunate pe perete, alcătuite din tablouri sau obiecte diverse, de la măști africane la piese de ceramică sau stampe, și am putut observa în situații foarte variate cum reușea, fără efort, să aranjeze spectaculos lucrurile, în orice context. Spre sfârșitul vieții începuse chiar, timid, să picteze. Mi-a spus odată că mama ei, bunica mea, aranja la fel, în micul sat din Ardeal de unde venea, icoanele, ștergarele și farfuriile pe pereții casei, inventa și potrivea cu mult gust modelele de pe covoarele și peretarele pe care le țesea. Cred că ceva din această plăcere și înclinație artistică s-a transmis cumva până la mine. Tata, Radu Augustin, avea o fire senină și liniștită, într-un total contrast cu firea mamei, care era un munte de energie și făcea totul în casă, practic, n-o vedeai stând o clipă locului ("Nu sta, că-ți stă norocul!", zicea mai în glumă mai în serios, parcă o aud). Tata, în schimb, povestea extraordinar de frumos, avea un talent pedagogic autentic, fapt pentru care era și el, un profesor foarte iubit de copii. Rar îmi povestea ceva din cartea de istorie, dar atunci când o făcea, n-aș mai fi făcut nimic altceva decât să stau să îl ascult. Parcă vedeam aievea cum se desfășurau bătăliile și întâmplările evocate.
Șoriceii și lumina lanternei
Însă faptul de a avea niște părinți extraordinari nu m-a ferit, din păcate, de o copilărie destul de nefericită. Eram copil unic și rămâneam de foarte mică singură acasă, când ei plecau amândoi la școală, niște ore foarte, foarte lungi. Venea seara și apoi se făcea întuneric și eu tot singură eram, cu o lanternă lângă mine, pentru că încă nu ajungeam la comutator să aprind lumina. Se vedea că eram un copil foarte singur: îmi desenam tot timpul familii numeroase (eram mare specialistă în familii de șoricei) cu mulți frați, surori, veri și bunici. Pe hârtie îmi portretizam prietenii imaginari (îl țin minte bine și acum pe șoricelul Aurel), rezolvam conflicte și dădeam toate bătăliile vieții. Am păstrat o parte din desenele acelea, iar când le-am revăzut, cu ochii maturului care am devenit, m-a izbit această dorință puternică de a nu mai fi singură. Eram un copil foarte timid și închis, hipersensibil, care suferea foarte tare la orice privire neprietenoasă aruncată înspre el și nu știa să comunice decât pe hârtie.
- Unde ți-ai desăvârșit pregătirea ca artist plastic?
- După acești ani de practică asiduă "cu burta pe desen", la modul propriu, lucrările mele erau deja diferite de ale celorlalți copii: mature, detaliate, realiste. Cei mici mă admirau pentru ele, iar mama mă aprecia și mă încuraja foarte mult, ceea ce m-a canalizat spre artă și a făcut să pară ceva firesc să fac asta și pe viitor. Tot mama m-a încurajat și să scriu. Când eram foarte mică, inventam poezii pe care le scandam prin casă, iar ea le punea pe hârtie. Trebuia să fie foarte atentă, dacă nu apuca să noteze bine un cuvânt, mă necăjeam foarte tare și făceam o scenă de toată frumusețea! Am scris și mai târziu, sporadic, de exemplu, o poveste scrisă și ilustrată de mine și-a făcut loc în volumul "Bookătăria de texte și imagini 2", Editura Trei. Pe când eram în clasa a opta, mama a luat desenele mele și s-a dus cu ele la proaspăt înființatul liceu de artă din Galați, să le arate profesorilor de acolo. "Trebuie să o aduceți aici, e talentată!", i-au spus, așa că soarta mea s-a decis. Și adevărul e că desenele acelea îmi plac și azi, aveau o puritate a liniei, o spontaneitate a mișcării și o finețe a tușei evidente, se vede că erau făcute cu pasiune. După liceu, firesc, am dat admitere la Universitatea de Arte, am urmat specializarea grafică și am trecut și pe la pictură, pentru că, așa ca în copilărie, voiam să le știu și să le fac pe toate, iar mai apoi, am făcut un masterat în arte vizuale.
Cuvinte în culori
- Știu că în ultimii ani ai strâns multe premii pentru lucrările tale. Cum a început, de fapt, aventura ta ca ilustrator de carte?
- În anii de după terminarea facultății, am ales inițial o altă cale, am lucrat de pildă câțiva ani în redacția unei reviste, ca editor al paginii de artă. Însă nu am renunțat deloc la desen în acest timp. Ba, pentru că în redacție am avut norocul să mă împrietenesc cu o colegă, Adina Rosetti, devenită mai apoi scriitor cunoscut, am ajuns să ilustrez o poveste pe care o scrisese pentru fiica ei, Clara - "Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul". Am fost foarte încântată, pentru că, deși îmi place să așez în imagini și lumea basmului popular, spațiu mitic al arhetipurilor, preferatele mele sunt totuși poveștile contemporane. De-a lungul celor aproape zece ani de când fac ilustrație de carte, am avut șansa să am mai multe asemenea întâlniri creatoare, prima fiind cu poeta Grete Tartler, cu care am scos primele cărți, una de poezie și una de proză, la editura Paralela 45. Apoi a venit "Harap-Alb" al lui Ion Creangă, apărut la editura Vellant. Dintre cele care au urmat, o să pomenesc aici cărțile Iuliei Iordan ("Călătorie printre ierburi și lumină" și "Luli și căsuța din copac"), și colaborarea cu Victoria Pătrașcu, pentru "Ela cea fără de cuvinte". O poveste care îmi e foarte dragă, pentru că are ca protagonistă o fetiță timidă, singuratică, dar cu un univers imaginar debordant, cam așa cum eram și eu. Toate sunt apărute la editura Cartea Copiilor, unde puteți găsi multe alte cărți pentru copii, foarte faine. Până acum sunt 17 cărți în total și, desigur, aventura continuă. Între timp, am decorat și niște ferestre cu vitralii, am desenat și pe diverși pereți, fie de prin casele particulare ale doritorilor, fie ai spațiilor accesibile publicului larg, precum în ceainăria "Cărturești Verona".
Lista cu fericiri
- Ești fericită când intri în lumea desenelor tale, când uiți de lumea cenușie din jur, și din vârful penelului tău dai la iveală o alta, mult mai frumoasă și mai veselă?
- Am învățat să fiu fericită cu foarte puțin. Am învățat să privesc existența ca pe un dar și să mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc, de o rază de soare, de un cântec de pasăre. Poate că este cea mai importantă lecție și cel mai frumos dar lăsat de mama. Ea m-a învățat farmecul acestor bucurii simple. De multe ori îmi atrăgea atenția: "uite cum pică lumina asta pe frunze, ce culoare de miere are, i-auzi cum cântă pasărea aceea, ce glăscior are, oare ce o fi?" Lăsam totul și ascultam fermecate. Mă bucur că mi-am ales o profesie pe care o iubesc, fiecare excursie pe acest tărâm al culorilor și al viselor materializate este o binecuvântare, este vindecătoare. Când lucrez, sunt fericită, uit cu totul de lumea din jur. Mă aflu la mijloc între culori și pensule, pe de o parte, și copii, destinatarii a ceea ce fac, pe de alta. Mă simt foarte bine așa, îmi plac mult liniștea și timpul petrecut în singurătate în fața planșei de desen, sunt foarte bucuroasă și să mă întâlnesc cu copiii la atelierele pe care le conduc.
- Unde-ți găsești inspirația?
- Inspirația poate veni din multe direcții, dar cel mai des se hotărăște să apară dacă te găsește la masa de lucru. Experiențele trăite, cărțile citite, expozițiile vizitate, confruntarea cu viziunea unui alt ilustrator, o călătorie sau o simplă plimbare în parc, toate pot fi surse de inspirație. Sunt înclinată spre detaliu și minuție și poate de aceea arta prerenascentistă italiană sau flamandă, goticul sau manuscrisele miniate sunt, pentru mine, un izvor fabulos de imaginație. Sunt, totodată, și foarte dependentă de ambientul în care trăiesc. În atelier, înainte de a începe un nou desen, îmi aranjez diferite obiecte dragi în jur, îmi aștern cu grijă masa de lucru, iar apoi încep, încet, să îmi pregătesc materialele. Spațiul curat, ordonat și aranjat într-un fel anume, ca și toate aceste preparative, mă ajută să mă adun și să intru, treptat, într-o stare de calm și de concentrare, în care pare că pensula merge aproape singură. În jur am "uneltele" mele de lucru: pensule de toate mărimile și formele, creioane colorate, acuarele, guașe, acrilice, tușuri, dăltițe de gravură, cuttere, mine fine de creion, ascuțitori, radiere, pixuri colorate, penițe și coli de hârtie de toate felurile, preferatele mele fiind unele cu o granulație foarte fină, satinată, pe care pot să lucrez cu minuție cele mai mici detalii. Nu prea departe, ba chiar de multe ori, chiar în mijlocul mesei tronează Misha, unul dintre cei doi pisoi ai mei, care nu pierde nici o ocazie de a-și băga nasul sau coada în ceea ce fac sau de a ațipi fix la câțiva centimetri de planșa de desen. Dar, nu știu cum reușește, nu deranjează și nu strică niciodată nimic! Când avansez spre final, întind planșele pe jos, una lângă alta, pentru că, atunci când lucrezi cu nasul în desen, nu vezi subiectul în întregul lui, trebuie să te îndepărtezi pentru a avea o viziune completă.
- Am vorbit despre copii și copilărie, dar despre femeia care ești, ce ne spui?
- Unii artiști funcționează cu motoarele turate la maxim când sunt îndrăgostiți, furtunile sentimentale le stimulează creativitatea. Pentru mine, însă, de când eram mică și desenam pe marginea caietelor, pe bănci și pe orice bucățică de hârtie, desenul e un mod de expresie suficient sieși, de care am oricum nevoie și de care sunt sigură că nu mă voi plictisi niciodată. Sunt o workaholică, sunt în stare să muncesc până pic de oboseală și să mă opresc doar pentru a mânca cinci minute pe colțul mesei de lucru. Sigur, dramele și tristețea care vin la pachet cu dragostea te pot face să sondezi adâncimile tale sufletești; te pot elibera de prejudecățile și principiile înguste ale existenței cotidiene, te pot ajuta să te recompui ca un om mai profund, după aceea. Poveștile mele de dragoste au fost puține, lungi și intense. Sunt, ca zodie, între Rac și Leu, sunt o saturniană care temperează Dragonul de Foc din zodiacul chinezesc, de aceea, nu sunt foarte expansivă și dacă mă simt bine într-o relație, o păstrez cu toată grija. Am avut noroc însă ca în ultima vreme să am o atmosferă calmă și liniștită în viața sentimentală și să pot face lucruri frumoase în plan profesional, pe acest fond de stabilitate.
- Ce proiecte ai acum pe agenda de lucru?
- O colaborare cu o editură franceză și altele două cu scriitori de aici, dar nu aș vrea să le enunț înainte de a se materializa. Primesc constant comenzi pentru a realiza ilustrații pentru diferite cărți, dar am și proiecte de suflet pe care vreau să le scot la iveală, când le voi putea face loc. Am realizat acum doi ani, cu mare emoție, ilustrația pentru o carte care-mi e foarte dragă, "Închide ochii și vei vedea orașul", a lui Iordan Chimet - poet, prozator, traducător, critic și istoric de artă, care a fost, totodată, un foarte bun prieten al mamei mele. Gălățean prin naștere, în tinerețea lor, știind că mama nu iubea orașul, i l-a "tradus", a ajutat-o să și-l apropie. Eu însămi am înțeles, abia prin acest roman-feerie, multe lucruri despre Galați, un port cosmopolit, aflat pe placa turnantă către Orientul apropiat, plin de toate națiile și etniile, în care se amestecă limbi și obiceiuri foarte diferite. Ca un omagiu pentru el și pentru mama, mi-aș dori să ilustrez un alt volum de-al său, o carte de poeme minunate, "Lamento pentru peștișorul Baltazar".
Carte de vizită
Cristiana Radu a studiat pictura la Universitatea Națională de Arte Plastice din București și are un master în Arte Vizuale, din 2006. A ilustrat până acum 17 cărți și, dintre acestea, "Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul" a fost selectată, alături de alte cărți pentru copii, să participe din partea României la Târgul Internațional de carte Bologna 2015. Anul trecut, a fost invitată să participe la Marea Expoziție de carte pentru copii de la Beijing, iar spre sfârșitul anului, Cristiana Radu a primit, ca ilustrator, premiul "Cea mai frumoasă carte pentru copii" pentru "De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură" de Adina Rosetti, publicată la editura Curtea Veche, carte selectată să facă parte din colecția internațională de cărți ale umanității "White Raven Books" (o clasificare realizată începând din 1949 de "Internationale Jugendbibliothek" din München, Germania). Cristiana face parte din Clubul Român al Ilustratorilor și reprezintă România la diferite întâlniri ale asociațiilor profesionale ale ilustratorilor din întreaga Europă. De asemenea, pentru copii de toate vârstele, ea ține ateliere despre ilustrația de carte și artele vizuale.