O scenă mare, plină cu ecrane, aparatură, instrumente și, mai ales, cu artiști ce cântă timp de două ore, din toată inima, pentru cei ce au greșit și își ispășesc pedeapsa.
În toamna lui 2014, trupa Pro Musica se reunea la Sala Filarmonicii din Timișoara pentru primul concert, după 20 de ani de absență. Bucuria de a fi împreună, de a face muzică și de a programa lucruri noi i-a purtat mai departe pe veteranii rockeri. Șase luni mai târziu, în mai 2015, avea loc acest concert inedit, din curtea penitenciarului timișorean din strada Popa Șapcă. Filmul documentar al evenimentului, DVD-ul "Live in Prison", a fost lansat în Timișoara, la începutul acestui an, și la București, în ultimele zile ale iernii. Într-o lume muzicală dominată de himere, compromisuri și de motto-ul "merge și așa", profesionalismul și dăruirea bănățenilor iese la suprafață ca un stindard bun de urmat.
L-am rugat pe Ilie Stepan, inițiatorul ideii și liderul acestei trupe fondate în urmă cu 43 de ani, să ne povestească despre acest nou eveniment, marca Pro Musica.
"Cadoul nostru, două ore de libertate"
- Care a fost miza acestui proiect ce v-a determinat să vă implicați într-un demers atât de inedit și de dificil totodată?
- Ideea de a cânta acolo ține de crezul nostru artistic, anume că arta, în speță muzica, trebuie să pătrundă peste tot unde se află oameni, în toate zonele societății. Și în spații convenționale, săli de concerte, dar și în spații închise, greu accesibile. Eu prezentasem două din discurile trilogiei "Lumina" în penitenciar, însă la nivel de discuții, audiții, proiecții. Când i-am propus directorului închisorii, domnul chestor Ioan Băla, să facem un concert adevărat, a spus că ne va pune la dispoziție tot ce avem nevoie, și atunci a început munca. Proiectul a fost gândit în cele mai mici amănunte. Ne-am lovit la început de prejudecăți, obstrucții ale unor instituții private și, mult mai supărător, instituții de stat, pe ajutorul cărora mizam, însă am mers mai departe. Pregătirea a fost minuțioasă, în penitenciar nu intri nici măcar cu un cablu, cu un șurub, fără aprobare, iar noi am montat scena timp de 2 zile, cu ecrane, cu toată logistica unui concert rock în aer liber. Au fost momente în care, asemenea unui alpinist, am simțit că ne oprim un pic, apoi coborâm, însă nu am renunțat. Nu am mers acolo pentru a avea succes sau a stabili un record. Am mers simplu, pentru a da binețe creștinească celor din închisoare. De aceea, filmul începe cu un citat din Evanghelia după Matei: "În temniță am fost și ați venit la Mine". Cei închiși acolo nu au fost teleportați din alte sfere, ei sunt produsul societății în care trăiesc. Și își ispășesc pedeapsa, nota de plată la zi, la minut, la oră. Acolo nu se scriu cărți pentru a ieși mai repede și nu se așteaptă ordonanțe de urgență, date la ora unu noaptea, pentru a scăpa de răspunderea greșelilor comise.
- Cum au reacționat colegii de trupă la ideea unui concert în penitenciar?
- Au îmbrățișat-o fără nicio reținere, ceea ce pentru mine a însemnat foarte mult. Sunt momente în viața unui artist, mai ales când este vorba de o trupă ce face o muzică ce nu se împacă foarte bine cu dictatura financiară în care trăim, în care acesta are nevoie de recunoaștere. Altfel, îți vine să te oprești. Încrederea pe care o primesc de la colegii de trupă, prietenia și aprecierea cu care am fost primiți la lansarea de la București sunt astfel de mici evenimente personale, ce au o mare importanță și ne ajută să continuăm.
- Publicul pe care l-ați avut în cele două concerte transpuse pe DVD, "41 Live in Timișoara" și "Live in Prison", pare total diferit. Un public cunoscător la Filarmonică și un public deloc obișnuit cu muzica rock, cu atmosfera unui concert live. Cum v-ați simțit pe scenă?
- Aici ne-am aflat în zona apelor necunoscute. Au fost aproape 700 de spectatori, deținuți obișnuiți, deținuți ce au avut permisiunea să aibă alături membri ai familiei, și au petrecut concertul îmbrățișați cu soțiile, copiii și câțiva prieteni de-ai noștri invitați. Spectatorii puteau aplauda, cânta, dar nu aveau voie să danseze, să se ridice de pe scaune. Ne-a fost greu la început. Simțeam că unii nu mai fuseseră niciodată la concert, nu mai ascultaseră rock, însă vedeam cum bat ritmul, cum devin atenți la piese ca "Epitaf" sau "Baladă pentru doi soldați". Însă nu-i aveam "în mână". Declicul s-a produs la momentul solistei noastre, Dana Borteanu. De acolo s-a creat o reacție extraordinară și restul concertului a rămas la o cotă înaltă de empatie. Toate concertele au o tensiune a lor, însă aici, între ziduri, tensiunea, stările, emoțiile, și pozitive și negative, se amplifică, aerul devine din ce în ce mai rarefiat. Și acum îmi este greu să vorbesc, să descriu stările pe care le-am trăit pe acea scenă. Însă cel mai important este că spectatorii, "locatarii" acelui spațiu, au înțeles că pentru ei s-a întâmplat totul în acea seară, pentru ei s-a ridicat scena și s-a cântat. Poate nu toți au înțeles muzica, însă cei mai mulți s-au simțit, pentru două ore, oameni liberi. Aceste ore de libertate au fost darul nostru pentru ei.
"Sunt mândru să mă consider muzician rock"
- După 20 de ani dedicați unui foarte ambițios proiect solo, iată-vă din nou în angrenajul unei trupe rock.
- Da, și e extraordinar. De-a lungul anilor, fiecare dintre noi am avut alte proiecte, am făcut alte muzici, însă iubirea cea mare a rămas, pentru fiecare, Pro Musica. Avem doar 7-8 concerte pe an, abia le așteptăm, pentru bucuria de a fi împreună o săptămână, de a repeta și a urca pe scenă. Vrem să cântăm, în această primăvară, după mulți ani, la București, și ne gândim foarte serios la un album cu muzică nouă, în perioada următoare. Va fi foarte greu, pentru că așteptările sunt foarte mari, însă avem curajul să ne apucăm de lucru.
- Ați declarat că unul dintre țelurile concertului din penitenciar este ca cei închiși acolo să simtă că sunt vii. Dumneavoastră cum vă mențineți viu ca artist, ce vă face să căutați lucruri noi?
- Simpla dorință de a cânta. Dorința aceasta ce vine din suflet, de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru acea bucată de talent pe care mi-a dat-o. Unii au puterea să salveze vieți prin forța sau prin priceperea lor, eu îmi pot ajuta semenii prin muzică. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns robul banilor, lucru care m-ar fi făcut să ratez toate aceste experiențe simple, lumești, pe care le-am trăit. Din tinerețe am dus o viață mai austeră, cumpătată, chiar și atunci când am câștigat mulți bani. Nu m-au tentat banii câștigați pe munci artistice în care nu cred, nu am compus muzică, nu m-am înhămat la producții doar de dragul banilor. Cineva, acolo sus, a avut grijă de mine să nu mă las cotropit de mirosul banilor. Sigur, se spune că nu au miros, însă atunci când te prind în aromele lor, cu greu mai ieși. Mai sunt, din când în când, întrebat dacă nu mă deranjează faptul că puteam avea mai mare popularitate. Mi-ar fi plăcut, dar nu mă deranjează asta, nu am regrete, dacă aș face-o, aș fi încorsetat și nu m-aș mai putea gândi liniștit la următoarele proiecte.
"În muzică, dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară"
- Ați prins întreaga istorie a muzicii rock în România. Este aceasta cea mai dificilă perioadă prin care trece?
- Dictatura comunistă, cea care punea presiune asupra acestei muzici prin cenzura textelor, a aparițiilor scenice, a fost acum înlocuită de dictatura financiară, poate mai feroce. Tinerii se pot îmbrăca azi cum vor, pot spune ce vor, își pot urma ideile. Însă atunci când trebuie să dai bani grei pentru aparatură, instrumente, sala de repetiții, și vezi că nu te promovează nimeni, nu există emisiuni de muzică rock, lucrurile devin din ce în ce mai apăsătoare. Invazia kitsch-ului, valoarea discutabilă a membrilor juriilor din emisiunile-concurs de mare succes fac ca tinerii să se orienteze spre alte genuri de muzică. Însă cei ce vor să cânte azi rock trebuie să știe că nimic nu se naște din nimic. Cu 45 de ani în urmă, umbla miliția după noi pe stradă să ne taie pletele și blugii. Am luptat, am scormonit cu mâinile pentru a deschide un drum pe care ei pot păși acum. Noi nu le punem stavile, ci îi așteptăm, îi încurajăm să nu renunțe. Rock-ul nu a creat idoli falși, vedete de mucava. Nu s-a înclinat în fața sistemului. De aceea, sunt mândru să mă consider muzician rock. Rock-ul este o formă de protest a unei generații, nu împotriva altei generații, ci împotriva tarelor și a lucrurilor care nu funcționează în societatea în care acea generație trăiește.
- Unul dintre deținuții intervievați în film se arăta impresionat de entuziasmul dumneavoastră adolescentin, în contrast cu părul cărunt...
- Nu vreau să spun cuvinte mari sau să folosesc clișee. Este doar convingerea mea de a transmite mai departe energia muzicală. Muzica a rămas și meserie, și hobby, o mare bucurie pentru mine. Da, am încărunțit mai repede ca alții, însă în interior cred că am rămas tânăr. E o stare de spirit care mi se arată, nu fac eforturi să o găsesc. Și, atât timp cât o pot duce cu mine mai departe, nu ezit să o fac.
Foto: ALIN ZELENCO