Moș Bublea
"Hai să îți arăt cum vine primăvara, că 'mneavoastră, la oraș, lucruri de-astea nu aveți unde vedea!", îmi spune moșu' Bublea și urcăm pe o cărăruie spre dealul din spatele satului Lunca de Sus, din Munții Poiana Ruscă. Prin grădini ne urmează stoluri jucăușe de păsări care ciripesc cu glasuri vesele. Mergem pe marginea pădurii și păsările ne urmează, zburând pe deasupra noastră, alergându-se printre primii mesteceni înfrunziți. Soarele încălzește ușor și simți cum în lumina lui, arborii încep să freamăte, să se dezmorțească din gerul iernii. Moșu' Bublea merge înainte, cu pălăriuța ridicată pe creștetul capului. Face pași egali, și numai din când în când se oprește să verifice scoarța umezită a câte unui copac din marginea pădurii. O pipăie cu degetele mari și noduroase, pune nasul pe ea, o miroase ca un câine ce a luat urma vânatului, zice "Îhî" și merge mai departe. Ajungem pe coama dealului, la o fâneață înconjurată de pruni. Într-un colț încă mai sunt două căpițe rămase de anul trecut. Ne așezăm în mijlocul ei, cu fața către vale, și după ce bătrânul privește atent până departe, îmi explică: "Tătă viața mea aici am așteptat primăvara, aici știam când vine". Închide ochii și soarele de amiază îi luminează fața într-un fel straniu. Adie un vânticel subțire și încă rece, care te învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor uscate, ieșite de sub zăpadă. Păsările sunt încă lângă noi, cântă și zboară cu o bucurie de neoprit. Moșu' deschide ochii și întinde mâna în depărtare: "Dacă vrei, o și vezi de-aici. Vezi cum urcă primăvara din Câmpia Banatului cătră dealurile noastre, cum urcă verdeața cătră noi și cum înfloresc pomii tăt mai aproape. Da' o sâmți. Dacă stai așa, pe pământ, o sâmți. Îi minune dumnezeiască cum te trage pământul să lucri și dacă nu cunoști calendarul. Îi puterea lui Dumnezău care urcă prin pământ, îl trezește cum trezești un om din somn și apoi trece în iarbă și pomi și înverzește pădurile. Pământul îți spune!", mai adaugă el și bate terenul cu palma, de parcă ar fi un animal uriaș pe care călătorim spre Banatul din vale. Moș Bublea ia o mână de țărână și o frământă în palme, apoi miroase. Se ridică în picioare, se uită de jur împrejur. "Eu mi-s la 74 de ani. O fost 40 de familii aici, în satul nostru, acum mai sunt 6. Tineretu' o plecat, moșii or murit. Noi aici cu animalele am trăit. Eu... acu' îs două luni de când am vândut și vacile. Înainte am avut și trăgători, boi. Cu plug și căruță. Am rămas cu câinii și cu găinile. Nu mai pot să mai cosesc. Mă doare un picior. Casa de jos e făcută de mine, personal. Acum nu mai am spate să-mi aduc un lemn. Aste e țarina mea, 6 lanțe, cum se zice la noi. Adică trei hectare și jumătate. Da' nu-l mai pot cosi. Eu nu vreau să plec de aici, nu pot. Am casă jos, de la copii, tăt numa-n lux, cu gresie și făianțuri păstă tăt, da' nu-mi place. După moarte, cine știe ce o fi și cum o fi, așa că de ce să plec eu din Raiul meu? Io, mă, că o dat iarba nouă pe sub cea veche! Doamne, ție îți mulțam pentru toate fericirile mele!". Bătrânul își scoate pălăriuța și își face o cruce mare. Pe cerul albastru-albastru strălucește în soarele amiezii un norișor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se miște fără o direcție anume: sunt doar bucuroase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lângă piciorul meu, o albină a găsit fericită o floare mică și albă de urzică.
Rânduiala lui Dumnezău
În capătul satului Lunca de Sus locuiește Isac Dumitru, care e chiar mai bătrân decât Moș Bublea: are 81 de ani. N-ai zice, când îl vezi cum coboară țanțoș, alături de nevastă și de fiică, de la grădină. Ieri a arat cu micul tractoraș al familiei, astăzi a fost să curețe pomii. "Îi gata! S-o descuiat pământul!", îmi spune vesel și roșu în obraji. Ne așezăm pe o băncuță la soare, în fața casei cu porți mari, zidite ca în Banat. Imediat, fiica lui ne aduce câte o cană de lapte proaspăt muls. După o iarnă întreagă de stat pe lângă casă și pe lângă sobă, acum sunt cu toții cuprinși de bucuria țăranului care poate să vadă din nou brazda întoarsă aburind. De fapt, aveam să descopăr, întreaga lor viață e legată de pământ și de aceea primăvara este o mare sărbătoare. "Eu mi-am jucat cartea la anii mei. Aveam 6-7 ani când a început al doilea război mondial. Tata era deja veteran din primul. Viața noastră a fost grea, că eram șapte copii și noi am trăit aici legați mereu de pământ. El ne-a hrănit și ne-a crescut și de-asta era bucurie mare când venea primăvara. La timpul ăsta, mama avea ce să pună în oală - tot ce era verde: urzici, lobodă, leurdă, primii bureți, bureții de prun, cum le ziceam. Pe atunci, oamenii mereau tăți în cămeși populare și în ițari de lână și îi vedeai îmbrăcați în alb cum umblau pe dealuri, ca fluturii. Făceau focuri oamenii, ca să alunge duhurile, și nu era grădină să nu facă o țâră de foc, ca să gonească șerpii și nenorocul. Iar când se semăna, erau babele satului care puneau grăunțe descântate la ferestre, să le mânce paserile pe acelea, și nu recolta", își amintește Isac.
În timpurile acelea, era doar un copil care se bucura că poate să meargă pe dealuri cu caprele. Împreună cu alți copii ai satului, îmbrăcați toți cu cămeșoaie albe și încinși cu câte un chimir micuț, se bucurau de dulciurile primăverii: seva de mesteacăn, seva de jugastru sau de carpen și florile de salcâm, pe care le mâncau ca pe niște ciorchini mari de struguri. Bărbații mergeau la "ogorât" pământul, în urma boilor, pentru că puține erau familiile fără boi. Și dacă așa s-au născut, cu această rânduială în care animalele și pământul erau cele mai de preț lucruri, Isac și familia lui trăiesc și azi în ritmul lor. Poate din cauza asta timpul pare că trece altfel aici, în cătunul ăsta ascuns din Munții Poiana Ruscă, departe de orașele civilizate și de toate "avantajele" modernității. "Acuma or făcut ăștia revoluție... adică i-au dat jos pe comuniști și au venit capitaliștii. Dar la noi, pomii înfloresc la fel. Amândouă vacile mi-or fătat două vițelușe, abia le mai pot țânea pe grajd, că știu și ele că a dat iarba și vor să iasă. Ceva schimbare au făcut ei, dar nu în bine, că aici numa' am văzut că se golește satul de oameni. Da' se-ntorc ei, că traiul poate-i mai lesne acolo jos, da' nu e mai frumos și mai așezat ca aici. Aici îi rânduiala lui Dumnezău, nu poa' să facă omu' alta mai bună".
Isac miroase a grajd și a pământ reavăn, dezghețat și întors cu plugul, miroase a bunic și a muncă simplă, fizică, pe dealuri de vis. Îmi propune să rămân peste noapte la ei, să ascultăm împreună la radio vecernia, să mâncăm mămăligă cu brânză și smântână, și când ne trezim, dimineața, să văd și eu cum vine un cintezoi mare și galben la fereastră și cântă. Trebuie să plec însă la Poieni, în satul mai din jos, de la poalele munților. Acolo, probabil, primăvara a venit de-a binelea. În buna tradiție a țăranilor crescuți în munte, Isac îmi spune că nu-i departe: "Aaaa, aci peste deal îi Poieni!". Am făcut mai bine de o oră cu mașina.
Primăvară în Poieni
Satul Poieni este tot la poalele acestor munți fascinanți, Poiana Ruscă, pe partea lor dinspre Banat. Este mai la șes, dar tot trebuie să mergi vreo 15 kilometri de-a lungul unui fir de apă ce și-a săpat drum printre dealuri. Distanța nu este mare de la drumul principal, și totuși, satul trăiește aici învăluit doar de liniștea pădurilor. Când pornești pe jos, pe ulița principală, ai senzația unei mari familii, a unei comunități strânse ce trăiește împreună, ruptă de lumea "nouă". Primăvara se simte mai tare aici și nu este doar pentru că soarele a topit demult zăpada și a încheiat concertul streșinilor care curgeau în ritmuri și sunete diferite. E forfota oamenilor prin curți, sunt glasurile lor ce se strigă prin grădini, aruncându-și glume sau vești, sprijiniți în sapa cu care își ordonează de-acum straturile pentru zarzavaturi. Din loc în loc, auzi cum foarfecele taie vița-de-vie și vezi oamenii cățărați pe câte o scară, cercetând crenguțele, curățindu-le. Cineva bate cu lovituri rare un stâlp nou la gardul lăsat pe-o parte de zăpezi. Copiii au ieșit pe uliță. Aleargă îmbujorați după o minge din piele peticită și strigă și chiuie. Miroase a gunoi de grajd, împrăștiat peste grădinile proaspăt arate, și a fum de frunze uscate. Auzi găinile cârâind, în timp ce se plimbă prin curțile largi, scurmând pedant și atent, tresărind când un cocoș strigă cocoțat triumfător pe o stivă de lemne. Sunt sunete și mirosuri ce te întorc fără să vrei în copilărie, când toate lucrurile erau simple și mereu la locul lor. Primăvara are, în adâncuri, nostalgia începuturilor curate, dar ea este acoperită cu atât de multă bucurie a vieții și cu atâta energie nouă, încât uiți de ea, și tot ce îți dorești este să alergi pe maidan cu copiii, să îți bagi mâinile adânc în pământul afânat al straturilor din grădini, să te urci pe lemne și să chiui alături de cocoși. Nebunia primăverii nu este decât euforia vieții pure, care așa cum umflă și învolburează apele venite din munte, așa îți umblă prin vene, cercetându-ți întreg trupul, scuturându-l și trezindu-l. Primăvara, viața este un drog din care vrei mai mult și mai mult: să pipăi mai mult, să miroși mai mult, să auzi și să vezi mai mult. Să iubești mai mult. Pe ulița unui sat uitat de lume, poți avea norocul să simți cum iubirea, întocmai ca mugurii pomilor, se umflă și pocnește în mii de flori albe sau roșii. Atunci nu îți mai este de ajuns cel de lângă tine, și iubirea se revarsă asupra lucrurilor, asupra pietrelor și firelor de iarbă, a florilor ieșite la marginea pădurii. "Ui, mă, nepoate", îmi spune bătrânul Vasile, în marginea grădinii. "Ui la sămânța asta, drăguța de ea. Îi fac loc cu bățu' ăsta aici, în pământ. Pot să îi fac și cu deștu', da' nu prea mai potci să mă aplec. Asta e sămânța de morcov, moștenită din an în an, de la bunicu' meu. Altceva nu pun, că nu mă încrez. Io o pun aici și o acopăr așaaaa. Și după ce o pun, stau și mă gândesc: mă, cât îi sămânța asta de mică, cum știe ea ce are de făcut? Cum de știe ea să se facă ditamai morcovul în grădina mea? Îi sau nu-i minunea lu' Dumnezău pe care noi nu o putem pricepe? Îi! Și merg mai departe și iar fac o gaură. Tot cu bățu', că ț-am zâs că nu mă mai lasă șalele. Și iar pun o sămânță și iar mă minunez. Și la sfârșit fac o crușe maaaaare, uite așa. Și Dumnezău să ne lumineze, că multe ne-a dat să vedem și să trăim, da' puțâne pătrunde mintea noastră. Așa-i aici la noi, la țară". Merg mai departe pe ulița satului și văd oameni reparând și meșterind pe prispa casei. Unii își curăță grajdurile, alții casele. Cineva meșterește cu un ciocănel rame pentru stupi, trage firele, întărește colțurile. Mă uit la porțile și ferestrele vechi, împodobite cu lemn, colorate și șlefuite de timp. Case făcute din bârne, cioplite, acoperite cu șindrilă, așa cum se făceau în urmă cu sute de ani. Toate au în ele pace și liniște. Sau poate e doar primăvara cea care mă face să le văd așa?
Puiu și Doru
Cornel se așează pe un bolovan din curte, își șterge fruntea cu mâneca hainei și lasă ciocanul lângă el. Meșterea ceva în spatele casei, dar m-a auzit când am strigat și, pesemne, a vrut să ia o pauză, să stea un pic la povești în soarele căldicel al amiezii. "Azi îi săptămâna. Când am intrat de dimineață la cai, în grajd, ei se agitau și fornăiau și scurmau cu copita. Am zis că o fi intrat vreun animal la ei, poate vreo nevăstuică, de-asta, de împletește coama cailor. M-am uitat și nu era nimic. Am de la moșu meu un băț cu piele de șarpe pe el și l-am pus la intrarea în grajd, să nu se apropie ceva. Da' a doua zi când am intrat, tot așa or făcut caii. Vedeți, animalu' are un sâmț ce omu nu-l mai știe. Îi sâmțu lor de la Dumnezău, că și dacă îi ții în grajd, ei tăt știu când dă iarba în luncă. Cum își dau ei seama de treaba asta, nu știu. Da când i-am văzut tăt așa, cu agitare, am zis, hai să-i scot, măcar că am vrut să îi mai țin o săptămână înăuntru. Când le-am dat drumu', nu s-or dus în curte, s-or dus la poartă și așteptau. No, am zis, ăsta-i bai. Da' n-am avut ce face", îmi povestește Cornel, despre cei doi cai grei ai săi. Pe unul îl cheamă Puiu și are 15 ani, practic au copilărit împreună. Pe celălalt, mai tânăr, îl cheamă Doru, și l-a căutat prin târguri și pe la oameni timp de trei ani, până l-a găsit. În ziua aceea a scos hamurile și a încălecat pe un cal, iar cu celălalt, ținut de căpăstru, a pornit către locul lor de pășunat, la marginea pădurii de lângă sat. Spre uimirea lui Cornel, la locul știut, primăvara venise deja: peste tot erau ghiocei sălbatici, din aceia cu flori mari și bătute, griciorei galbeni, și pe costișe, din loc în loc, brândușele străluceau albăstrui. A dat drumul cailor și s-a întins între florile acelea proaspete, abia răsărite. "Caii miei și-or găsit iarbă verde, proaspătă, mai pe lângă râu, mai prin șanțuri. Eu m-am întins pe pământ și cum mă uitam la ei, am ațipit. Când m-am trezit, era răcoare, se-nserase și se vedeau deja stelele pe cer. Da' după cum se vedeau, îți dădeai seama că iarna îi dusă. Cerul era... cum să vă spun... era un cer ușor. Și stelele străluceau altfel decât iarna. Că iarna au o lumină rece, și ele, și se văd ca de gheață. Acu erau cu lumina clară și mai gălbuie. Căluții mei erau tot pe lângă mine și căutau iarbă. Eu atunci am știut că îi primăvară, că am sâmțit cum se apropie nopțile de pot să dorm pe pământ și să văd cum se rotesc stelele deasupra mea, dar ei or știut dinainte".
Cornel se ridică și aduce caii în curte, să îi văd "frățiorii". Se pune în genunchi între ei, și caii, ca la un semn, își ridică câte un picior și îl pun pe brațele lui. Sunt cai grei, de munte, cu o copită cât trei palme de om. Sunt curați și țesălați ca niște cai de lux. Cai de cărăușie, deși Cornel nu vrea să îi pună la munci foarte grele. Mai trage cu ei un lemn din pădure, mai ară, dar niciodată peste puterile lor. "Acu, dacă ei mi-or zis că iarna-i gata, m-am apucat de treabă. Haideți să vă arăt ce le pregătesc". Cu aerul că îmi dezvăluie un secret, Cornel mă duce în spatele casei, acolo unde îl auzisem meșterind la început. "Io, mă, ce le-am pregătit!", îmi spune Cornel cu un zâmbet luminos și cu mare bucurie în glas. În spatele casei e o căruță nou-nouță, făcută de el "din scânduri ușoare, de brad", ține să precizeze. De-acum, se poate apuca să ducă gunoiul de grajd la țarină, să o are și să semene cucuruz. "Ca omu, primăvara".
Epilog
Poate că dacă aș fi închis ochii, l-aș fi găsit. Să merg, cu ochii închiși, dus de aburul acela de parfum dulce-amărui, delicat și profund. Poate îl găseam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca niște firișoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibrație veselă și neîntreruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, albă, de flori: primul corcoduș înflorit din an. Era ca un soare alb și strălucitor. M-am apropiat și m-am alăturat și eu șleahtei de albine, gâze și musculițe ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul globului alb de flori. Câteva păsăruici venite, neștiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o crenguță pe alta, cântând și ciripind cât le ținea pieptul. Fără îndoială era momentul de glorie al corcodușului. Când florile i se vor scutura, când alți pomi vor înflori, va deveni din nou banalul corcoduș, pe lângă care toată lumea trece fără să întoarcă măcar privirea. Dar acum? Acum este vedeta satului, a văii, a primăverii. Și, cu bunăvoința celui mai puternic, corcodușul lasă gâzele amețite de parfumul și strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare albă din crengile lui, înainte de a-și relua zborul rotund și euforic. Lasă trecătorii să își odihnească privirea pe el, să se încarce din frumusețea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoință din partea lui. Era iubire necondiționată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală, albă ca o lumină ce se lasă atinsă. În mod ciudat, toți cei aflați în jurul lui, oameni, păsări sau gâze, îi răspundeam cu același fel de iubire.
Am plecat din satul Poieni. Pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama că tocmai câștigasem un nou personaj în lista mea de super-eroi: corcodușul înflorit de la poalele munților Poiana Ruscă. Super-puterea lui? Primăvara, devreme, revărsa valuri nesfârșite de iubire.