Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Contele de Saint-Aulaire, "Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920", traducere de Ileana Sturdza, introducere și note de Mihai Dim. Sturdza, Editura "Hu­ma­nitas", 284 p.

În colecția Restituirilor legate de participarea țării noastre la Primul Război Mondial și la înfăptuirea Ro­mâ­niei Mari din 1918, a apărut a­cum edi­ția a II-a, revăzută și adă­­ugită, a în­sem­nă­rilor con­te­lui de Saint-Aulaire, ambasa­do­rul Fran­ței la București în acea perioadă zbu­ciu­ma­tă. August-Felix-Charles de Beaupoil, con­te de Saint-Aulaire (1866-1954) a fost un diplomat de carieră ce și-a reprezentat țara în mai multe țări latino-americane, africane și euro­pene. Peste tot unde a fost trimis, a observat atent și sagace schim­bările prin care trecea lu­mea, atât înaintea Marelui Război cât și în tim­pul lui și în perioada interbelică. Anul 1916 l-a găsit ca ministru delegat pe lângă Rezidența Generală a Franței în Maroc. Pe frontul de Vest, războiul se stabilizase în tran­șee­le din nordul Franței, în timp ce în Est, Ru­sia părea că își re­vi­ne după înfrângerile catas­trofale din 1914. În Bal­cani, Antanta fusese în­frântă, Ser­bia fiind ocu­pată cu aju­torul Bulgariei și Turciei, aliate cu Pu­terile Centrale. De aceea, asu­pra Ro­mâ­niei indepen­den­te din 1877 se exer­citau pre­siuni mari și pro­mi­siuni: Puterile Cen­tra­le o ade­meneau cu Ba­sarabia, în timp ce Antanta îi pro­mitea Tran­sil­­va­nia spre care aspira de mult tânărul stat du­nă­rean. După lunga domnie a lui Carol I, regele Fer­dinand, secondat energic de regina Ma­ria, precum și șeful guvernului, Ionel Brătianu, se aflau în fața unei foarte grele opțiuni între cele două tabere be­ligerante. Legată din 1883 de Ger­ma­nia și Austro-Ungaria printr-un tratat secret de apărare împotriva aspirațiilor imperia­liste ru­sești, cât și de Antanta, de care se lega împlinirea as­pi­rațiilor naționale ale Marii Uniri, România era dispu­tată de ambele părți. Nu e de mi­rare că Bucu­reștiul mi­șu­na de emisari și spioni care ac­țio­nau pentru a im­plica țara în conflict. În acest viespar al jocu­rilor di­plo­matice, al provo­că­rilor, al în­fruntărilor dintre filo-antantiști (majoritatea "lu­mii bune" era tradițional de partea Franței) și filo-germani, ajunge Saint-Aulaire în București, cu misiunea de a forța in­tra­rea României în răz­boi de partea Antantei, ga­ran­tând că-i va în­de­plini con­dițiile na­țio­nale. Preluând funcția de la fostul am­basador Blondel (care se îndră­gostise în­tr-atât de țara noastră încât, căsătorit cu o ro­mân­că, s-a sta­bi­lit aici după ter­mi­narea man­datului), Saint-Aulaire a lucrat abil pe mai mul­te pla­nuri. Dis­cu­țiile din societatea bucu­reșteană pe care o frecventa, în­tâl­nirile cu familia regală, cu prim-mi­nistrul, cu alți poli­ti­cieni de marcă îi permit experi­men­tatului diplomat să cu­noască în­dea­proa­pe, nuanțat, proble­mele și dile­me­le Ro­mâniei. Astfel va ști cum să pro­cedeze și să persuadeze renunțarea la neu­tra­li­tate și ralierea la Antantă. Înfrângerea și regru­pa­rea în Moldova a armatei și guvernului nostru, îngenun­cherea Ro­mâ­niei după luptele disperate, împreună cu mi­siu­nea militară franceză condusă de generalul Berthelot, Pacea de la Buftea - toate sunt con­sem­nate la cald, cu scene pline de culoare și por­tre­te expresive. Fiindcă șefii Antantei nu mai erau dispuși să-și respecte promisiunile, ambasa­do­rul francez a încercat din răsputeri să îi con­vingă de rolul unei Românii Mari, în "cor­donul" de care era nevoie: Saint-Aulaire a înțeles printre primii esența nocivă a bolșevismului care tindea să-și exporte revoluția. De aceea, alături de Berthelot, contele a fost foarte iubit în România interbelică, pe care a sprijinit-o până la retra­gerea lui, în 1934.