Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Marie Ndiaye, "Trei femei puternice", traducere de Cecilia Ștefănescu, Editura Trei (tel. 021/300.60.90), 282 p.

Romanul francez din secolul 21 ar părea în ge­neral cam vlăguit dacă n-ar fi scriitorii emi­grați din alte părți ale lumii sau din fostele co­lo­nii, stabiliți în țara acestei mari tra­diții literare. Ei aduc subiecte noi inspirate din spațiile de origine, un stil împrospătat de metisajul cultu­ral, racorduri la o istorie, geo­gra­fie, mentalități mai puțin cu­nos­­cu­te în Occident. Laureatul Nobel Gao Xing­jian, Andreï Makine, Ta­jar Ben Jelloun, Amin Maaluf, Boualem Sansal, Kamel Daoud sunt pri­mele nume care îmi vin în minte dintr-o listă mult mai lungă, ce o include și pe Marie Ndiaye. Am să vă spun pe scurt po­vestea ei, fiindcă are le­gă­tură cu volumul pe care vi-l reco­mand. Născută în 1967 în Franța dintr-un tată senegalez și o mamă franțuzoaică din zona rurală, Marie a moștenit pielea neagră și trăsă­turile tatălui care și-a abandonat soția și cei doi copii mici și s-a întors în Senegal, de unde n-a mai vrut să știe de ei. Crescută în mici loca­lități de provincie unde mama ei era învățătoare, Marie și-a des­co­perit devreme pasiunea pentru lite­ratură. A început să scrie povestiri de la 12 ani, imi­tând autorii îndrăgiți, iar la 17 ani a avut cu­rajul să trimită manuscrisul unui roman mari­lor edituri pariziene. Editura Minuit i l-a publicat și așa a început o carieră literară ce în­sumează azi 11 romane și cărți de povestiri (plus câteva piese de teatru jucate cu succes), distinse cu premii importante. La 33 de ani, când avea deja trei copii - s-a măritat foarte tânără cu un francez și el ro­mancier, dar mai puțin cunoscut - a primit Pre­miul Fémina, iar la 42, chiar pentru "Trei fe­mei...", râvnitul Goncourt. Datorită unor burse de cre­ație, a locuit perioade mai lungi în Spania, Italia, Olanda, Germania, SUA, unde cărțile i-au fost tra­duse și recompensate cu alte premii de prestigiu. V-am rezumat biografia ei și fiindcă mi se pare semnificativă pentru șansele de reușită ale unor oameni înzestrați într-o țară ce prețuiește cultura (și fratele Mariei a ajuns un cunoscut pro­fesor universitar de istorie la Paris). Că în cazul acestei scriitoare mulatre nu e vorba de o de­mons­trativă "corectitudine politică", am putut aprecia citind "Trei femei puternice". Care nu e propriu-zis un roman (azi termenul a devenit atât de lax încât acoperă tot soiul de structuri), ci e alcătuit din trei nuvele distincte, cu personaje și intrigi diferite, unite doar prin faptul că femeile titulare sunt metise sau africane, că viața lor se întinde până la sfâșiere între Franța și Senegal și că fiecare are de luptat cu o suferință până la limita su­portabilului (prin curajul cu care sondează cru­zimea, o alătur pe Marie Ndiaye de prozatoarea americană Joyce Carol Oates). În prima povestire sunt de recu­nos­cut elemente autobiografice, o sa­tisfacție de a se putea răzbuna fictiv pe tatăl care a abandonat-o. Alter-ego, Norah e o avocată pa­ri­ziană mulatră, al cărei tată senegalez s-a întors în țara lui, ră­pin­du-și fiul de lângă mama fran­țu­zoai­că. După ce și-a construit prin propriile forțe un statut social, Norah, la rândul ei mamă și par­te­neră de viață a unui neamț stabilit la Paris, e che­mată în Senegal de tatăl detestat, pentru a-l apăra pe fratele ei bănuit de crimă. Personajul crud, nemilos, egoist și vanitos care e acest tată, felul cum se reflectă el în ochii fiicei și am­bi­gu­itatea ce înconjoară crima sunt descrise cu un su­flu romanesc ce te ab­soarbe în turbion. În a doua nuvelă, "femeia pu­ternică", tot o negresă, Fanta, apare doar prin in­termediul soțului ei blond, Rudy Descas, cu care s-a căsătorit la Dakar, unde ambii erau profesori de liceu. Nevoit să se întoarcă în Franța în urma unei tragedii de care nu e vinovat, Rudy, care-și iubește până la obsesie soția, suferă pentru de­clasarea, ratarea, viața umilitoare pe care o poate oferi Fantei la o periferie din Bordeaux. În sfârșit, cea de a treia parte și cea mai dură e po­ves­tea ti­nerei africane sărace Khady Demba, că­reia îi moa­re soțul la 3 ani după căsătorie, iar fa­mi­lia aces­tuia o alungă, sugerându-i o emigrație clan­­des­­­tină în Franța. Terifianta epopee a tinerei e axa­tă pe singurul lucru care-i dă putere să îndure lu­crurile oribile ce i se întâmplă: siguranța pro­pri­ei identități. Fiecare dintre cele trei părți are câ­te un final deschis, câte o emblemă simbolică și alu­necări stranii în suprarealitate. Dar ce m-a în­cântat mai mult e scriitura, felul ei atât de ori­gi­nal de a vorbi despre complexitatea relațiilor fa­mi­liale, despre vampirism psihic, despre resem­nare, iertare și demnitate. Mai ales asta m-a con­vins că, dincolo de discriminarea pozitivă, Marie Ndiaye își merită toate premiile.