Ultimul om înainte de cer - Pustnicul din Poiana Ruscă

Matei Florian
Fratele neștiut al Mariei

Se împlinesc în curând trei ani de când am pornit s-o caut pe Maria, bătrâna care s-a rupt de lume și a ales să trăiască ca o pust­nică în ini­ma Munților Po­iana Ruscă. Țin minte că a fost o călătorie lungă, prin păduri și pa­jiști ne­sfâr­și­te, printr-o ză­pu­șeală grea, care prevestea furtu­na. Și mai țin minte că ea, Ma­ria, era acolo, în locul acela în care liniștea era totuna cu cerul, și părea să ne aștepte, deși nu ne întâlniserăm vreodată. Am vorbit simplu, am vorbit firesc. Am vorbit despre rostul singurătății și chemarea lui Dumnezeu. Atunci am aflat că aici, pe culmile astea unde pădurea înseamnă li­niște, iar liniștea înseamnă cer, mai trăiește as­cuns un sihastru, prietenul de taină al bătrânei. Un sihastru care bate munții pe potecile lor as­cunse, coboară pe văi și urcă pe vârfuri, ca să ajungă la cea pe care o numește "soră", să-i dea o mână de ajutor la lemne, la apă, la animale. "Mi-e ca un frate", zicea Maria, "ne rugăm îm­preună, îmi ține spovedania, mă ajută la toate treburile, hăi". Am și acum în minte mâinile Ma­riei binecuvântând pădurile și cerul. Mâinile ei ca niște rădăcini prelungi, cu care a mângâiat aerul, înspre vârfurile Druja, Padeș și Rusca, ca să-mi spună "vezi?! Acolo își are el sălașul". Culmi și văi împădurite. Un tărâm cu totul și cu totul vră­jit, cu un miros înnebunitor de reavăn, de fânețe, de furtună ce avea să vină. Munții Poiana Ruscă. Iar în inima lor sălbătăcită de frumusețe, un alt om, neștiut, rugându-se pentru noi toți. Am închis ochii și am încercat să-l văd. Am simțit doar vântul și primele picături de ploaie. Am știut că era timpul să-mi iau rămas bun de la Maria. Și am mai știut că va veni o vreme în care mă voi întoarce. Mă voi întoarce în munții aceștia vrăjiți, ca să dau de urma sihastrului lor ascuns.
Sunt aproape trei ani de când am întâlnit-o pe Maria. Trei ani în care i-am pierdut urma, trei ani în care am tot intrat în munții ăștia tai­nici, dar niciodată prin partea lor dinspre Timiș, niciodată atât de adânc în inima lor. Ciudată meserie avem. Pornim prin văgăuni și păduri neumblate, ca să întâl­nim oameni, îi găsim, le aflăm povestea, o spunem mai departe. Apoi pornim din nou, spre alți oameni și alte povești. Foarte rar ne întoarcem la cele pe care le știm. Deși poveștile, între timp, ar putea fi altele. Sau altfel. Dar te trezești, une­ori, că te întrebi, din senin, ca acum: "Ce o mai fi făcând Maria? Oare e tot acolo, oare a trecut cu bine iarna?". Avea 74 de ani atunci și abia mergea, ajutată de bețele ei de alun. Și, brusc, îți amintești, îți amintești tot. Li­niștea, munții, mirosul greu de ploaie, banca pe care ai stat, câi­nii ei pe care i-ai mângâiat, cul­mi­le împădu­rite și pajiștile pe ca­­re ea le nu­mea biserică. Rugăciunea șoptită pe care ai spus-o atunci. Că într-o zi te vei întoarce. Că te vei în­tâlni cu sihastrul ascuns. Și ți se face dor. Și ru­șine. Rușine că ai uitat. Ciudată și frumoasă me­serie avem. Că poți pleca din mijlocul orașului tău zbuciumat, spre un munte vrăjit de liniște, în care se ascunde un pustnic. Un drum luuung, cât o zi de post, doar ca să cunoști un om și să-l în­trebi ce mai face o bătrână. Un om care locuiește acolo, pur și simplu acolo, singur, în mijlocul unor păduri nesfârșite, rugându-se pentru noi toți. Vei intra în liniște, va trebui să fii cu băgare de sea­mă să n-o tulburi. Tiptil, pe vârfuri, cu Dum­ne­zeu înainte. Muntele vrăjit te așteaptă, drumu­rile de la poalele lui încă le mai știi. Ești un nebun care a plecat să caute un sihastru.

Acolo, spre cer

La Mănăstirea Izvorul lui Miron e tihnă. Câteva măicuțe curăță ultimele urme ale iernii de pe pajiștea de la drum. Doar Bega e umflată, vine din munți cu toată furia zăpezilor care se topesc. E liniștea dintre anotimpuri, armistițiul tăcut între frig și dezgheț. Ai rămâne aici, la poale, e atâta lumină și blândețe în jur, o lume neatinsă, care se dezmorțește după frig. Văd prima șopârlă odih­nindu-se la soare, un soare curat, plăpând, sfios. Ca o mânăstire de maici. Aștept un răspuns: dacă cineva știe de sihastrul din munți. Măicuțele se întreabă una pe alta. E una singură care știe, îmi spune numele lui. Numele lui pe care nu am să-l rostesc. Îmi spune să merg mai departe, spre Co­lonia Fabricii, e acolo cineva care-l cunoaște. "Doamne ajută! Doamne ajută!".
E întotdeauna ciudat cum se strecoară blo­curile și fabricile în inima vie a naturii. De-a lun­gul Begăi, străjuite de povârnișurile împădurite care țâșnesc abrupt spre cer, rămășițele stranii ale unei civilizații apuse. Fabrica de sticlă de aici, din Tomești, are aproape 200 de ani. Fabrică veche, austriacă, naționalizată în 1948, ajunsă pe butuci după revoluție, o fantomă în mijlocul unor păduri. Oamenii aveau de lucru, pentru ei s-au construit blocuri. Blocuri în pădure, pe malurile unui râu vijelios. E de ajuns să ieși din scara ta ca să intri în munte, să te pierzi pe potecile lui neștiute. Viața lâncezește aici, o umbră, o amintire a altor vremuri. Întreb de sihastru. Da, sunt câțiva oa­meni care iau pieptiș pantele astea, ca să ajungă la el, să i se spovedească. Drum lung, greu, chiar și vara. Nu acum, mi se spune. "Sus e încă ză­padă, Bega e umflată." Mi se zâmbește, zâmbesc și eu. Caut un sihastru într-un munte cu păduri, iar singura îndrumare pe care o primesc e cuvân­tul ăsta ca un ecou: acolo. "Acolo", urmat de un gest care arată în sus, spre cer. O iau pe albia Begăi, spre ultimele sate înainte de păduri. N-a fost niciodată simplu să intri pe un tărâm vrăjit. Pentru că lucrurile, aici, la sfârșitul drumurilor știute și începutul potecilor neștiute, au fost întot­deauna amestecate. Ulițe și munte, case și săl­băticiuni, oameni și duhuri. În Luncanii de Jos, lumea a fost plămădită așa, din amestecul ăsta. În mijlocul realității pe care o știm, cei de aici s-au deprins și cu o altă lume, pe care noi, ceilalți, am uitat-o de mult.

Oamenii muntelui

Parcăm mașina în fața unei curți mari, în care muncește cineva. Bărbatul se oprește din lucru, vine la gard, mă salută. "Valentin", zice. Valentin este un munte de om care îmi zâmbește. Îmi zâm­bește cu o bunătate venită de undeva din străfunduri, dreaptă, de nezdrun­cinat. E de-ajuns un zâmbet, ca să știi că te poți încrede într-un om. Îl cunoaște bine pe sihastru, i se spovedește, au legat prietenie, rar, când se văd, unul jos, aici, la poalele munților, altul sus, ascuns în mijlocul lor. El, Valentin, e legătura pust­nicului cu lumea. Sunt de o vârstă. "Câți ani aveți?", îl întreb, "35", îmi răs­punde. Nu poate veni cu noi, are prea mult de muncă. Dar ne poate lăsa mașina lui. Și ne poate face rost și de benzină, pentru că jeep-ul lui bătrân, de pădure, nu mai are. Și ne poate chema și un văr, pe Ion, să ne conducă pe drumurile rele până la sihastru. Și, după toate astea, ne poate spune zâmbind, "Poate că o să se supere că v-am trimis la el". Sunt oameni ciudați în Luncanii de jos. Drepți, buimăcitor de sin­ceri, cu o bunătate pe care o cre­deam pierdută. Oameni de munte, obișnuiți cu sălbătăcia lui, care au trăit o viață cu duhul pădurilor aproape.
Asta îmi spune și Ion, în timp ce mașina se zdruncină din toate încheieturile pe niște pante înfio­rătoare, pline de clisă, poduri de gheață, pâraie grăbite și gropi adânci. "Noi nu suntem bănățeni, noi suntem pădureni. Oameni ai muntelui, pricepi?" Pricep. La început nici nu exista Luncanii de jos. Era un singur sat, în munte, Luncani. Acolo s-au născut bă­trânii lor, în inima pădurilor, sus, cu animalele aproape. Oameni aspri, oameni drepți, oameni care nu se temeau de nimic. La 7 ani, îmi spune Ion, umbla cu "o rugină de pușcă" în spate, pe cărările din Rusca. Nu era potecă să n-o știe, le știe și acum, legat la ochi, și știe unde duce fiecare. Doar glonț nu-i dădea bunicul lui pe țeavă. "N-ai nevoie de el", așa îi zicea bătrânul când îl trimitea cu oile, "arată-i lupului pușca și el o să șcie că nu-i de glumit cu tine". Așa și era, deși băiatului tare i-ar mai fi plăcut să pușce câte ceva. A dat nas în nas cu ursul și cu lu­pul și a mers mai de­parte. Uneori, zice, "nici nu-mi mai dădeam pușca de pe umăr". Știau ani­ma­lele cu cine au de a face și îl ocoleau. "Păi, că noi toți am fost sat de haiduci, cu pușcile în spate. Macu Șeitanu, hai­duc din Lucani, când țintea din mun­te cu pușca lui, drept în stema de pe chi­piu îl pușca pe co­munistu' din vale." Au fost mulți par­ti­zani ascunși în mun­ții ăștia. În pădurile lor de nepătruns. Au fost înfrânți de vremuri, au trebuit să se tragă mai jos, să-și mai ascundă din comori și puști, dar as­primea și semeția nu le-a luat-o nimeni. "Nimeni nu fură la noi, nimeni. Poți să-ți lași blidele, hainele, banii în mijlocul drumului, dacă ești la noi, nu ți le ia nimeni. Toți ăi care or furat n-or fost din părțile noastre." Ion își în­toarce o țigară și răsucește din volan, mașina se zdrun­cină, se apleacă într-o parte, se redre­sează supusă. Vor­beș­te înainte despre bătrâni - "O să crească pădurea peste munca noastră", îi zicea bunicul, "și, uite", zice, "praf și pulbere se alege de toate". El e nevoit să lu­creze în Germania ca șofer, pădurea e tăiată bez­me­tic de alții, ciobani doar doi oameni se mai încu­metă să fie. Vremurile lui Macu, ale bunicilor care cărau bușteanul de lemn la spi­nare "ca să nu se ologească caii pe râpe" se duc. "Când te-ai obișnuit cu muntele, nu mai poți fără", zice. "Îți intră în inimă, e cu tine". O știe pe Maria, bătrâna mea din munți. Nea­mul ei era de aici. Oameni care, din tată în fiu, au trăit acolo, sus, lu­crându-și pământul pe care îl aveau, și mult mai puțin jos, unde își ridi­caseră case. "D-aia s-a dus bătrâna sihastră, înțelegi? O chema muntele la ea!".

Caii Domnului

"Mno", zice Ion, "atâta dară să nu dăm de caii lui Dumnezeu, că alal­tăieri o fost ziua lor". Nu înțeleg ce spune. În fața noastră sunt doar niște bușteni uriași în mijlocul drumului, pe care niște lucrători la pădure în­cearcă să-i dea la o parte. Așteptăm, n-aveam cum să trecem, Ion își mai aprinde o țigară. "Păi c-o început postu', nu? Păi c-or coborât și caii din cer, acuma, caii Domnului, a lu' Sântoader, că tră să ai grijă la ce faci și cum faci, că acu' mi te smin­tesc. No, c-o ieșit și liourda". Mă uit la Ion cum fumează, așteptând ca buștenii să fie luați din mijlocul drumului. Nepăsător, firesc, vorbind des­pre caii coborâți din cer să pedepsească oame­nii care nu țin post cum trebuie și despre leurda care a încolțit. Ăștia sunt mun­ții și ăștia sunt oamenii, rea­litatea și vraja, acum și aici, Poiana Ruscă. "Acu' se leagă cel mai bine blestemele", zice Ion și-și stinge țigara, "cum or murit ăia la comoară. Hai", zice, drumul e liber, învârte volanul, îmi povestește despre sacii din piele de bivol plini cu aur și legați cu blesteme, pe care niciun om cu mintea la el n-o să încerce să-i ia de unde-s puși. Îl întreb dacă știe unde sunt. Sigur că știe. Doar că nu-i trebuie lui așa ceva. Nu-i trebuie bani nemunciți, legați cu sânge și blestem. Ducă-se. "Ăi de or vrut să ia auru' acolo or și crăpat." Suntem în Poiana Ruscă, tărâmul fabulos, urcând spre izvoarele Begăi, unde oa­menii trăiesc de o viață cu duhurile laolaltă. În curând se va face seară și n-am ajuns nici la jumătatea drumului spre cel ce se roagă pentru noi.

Urme în alb

"Îl cunoști pe pustnic?", îl întreb pe Ion. "Cum să nu-l cunosc?", îmi zice. "Acu' trei ani, când o ars Padeșu', am fost și eu fo două nopți la stins focu', că erau flăcările cât bradu' de mari. Și numa' mă uit pe o dungă la vale și parcă văd ceva mișcându-se. Cine vine? Că parcă vine spre noi... Și numa' ce-l văd pe pă­rintele cu o raniță de apă la spi­nare, că dă la noi și zice - "Am văzut focu' din Rusca și m-am dus repede la mine la schit și am luat apă să v-aduc". Că el, cât e vara de lun­gă, nu doarme la chilia lui, doarme numa' în păduri și um­blă după bureți, afine, buruieni de leac, le știe pe toate... Și o văzut focu' de sub vârfu' Rus­ca, de unde era, și o alergat cât e drumu' de lung, pân' la el la chilie, o luat de acolo apă din izvor și, cu ea în spinare, o coborât și o urcat iar pân' la noi. Și cot la cot cu noi o stat să stingă focu', da' oricâte șanțuri om făcut noi, ba cădea un brad aprins peste șanț, ba zburau flăcări dintr-o parte în alta și se întindeau și mai departe, că n-aveam ce-i face. I-am zis la părinte să meargă la el, că noi ne întoarcem la casele noastre, asta e, să ardă... Și el o zis bine, și că se duce să se roage. Și, no, cum o ajuns el la chilie, ce-o făcut, ce s-o rugat, nu zici c-o început o ploaie d-aia mare, de o stins tot focu' ăla de nu-l puteam stinge? Atunci l-am cunoscut pe părinte. Tare fain om îi. I-am zis să-și ia câini să stea cu el. El nici să n-audă. "Că eu", zicea, "când vine cerbu' la mine, vreau să stau de vorbă cu el, nu să-l alunge câinii". Păi și dacă vine ursu'?, l-am întrebat noi. "Păi și cu ursu' de ce să nu stai de vorbă?", ne-o zis el. Mi-a mai zis Marian, păduraru', care îl mai întâlnește pe poteci, că iarna asta o stat cu o vul­pe, ce s-o împrietenit cu el acolo. Că tot venea vulpea la părinte și nu se mai dădea plecată. Mno, ăsta-i părintele nostru, ca să știi." Tac. Ur­căm tot mai mult, nu mai e noroi, e zăpadă. ?Aici", zice Ion. Coborâm din mașină, suntem deasupra lumii. Lumea e munte, pădure și cer, atât. E tot ce vezi de sus, aici, în sălașul liniștei, în munții ăștia locuiți de o bătrână și un sihastru. Zăpada e proaspătă, a nins peste noapte. Lăsăm urme, urme în alb, în liniște: o potecă ascunsă spre un pustnic. "Încă puțin", zice Ion, urcăm, ajungem.

Cel care zâmbește

Bucurie. Nimic altceva decât bucurie. Bucu­ria s-a întipărit pe chipul pustnicului, nu i se mai dezlipește de ochi. Omul ăsta pare să se fi născut zâmbind. Părea să ne aștepte, aici, în mijlocul liniștei, unde nu pășesc oameni, ci doar sălbăti­ciuni. A rămas fără motan sihastrul, peste iarnă i l-au luat râșii. Poiana Ruscă, ultimii munții în care te mai întâlnești cu râși. Părintele are un alt fel de râs. Râsul care te îmblânzește, care îți spu­ne că ai ajuns unde trebuie, că poți să stai. Ne strângem mâna frățește, refuză să i-o sărut. Ne poftește înăuntru, intrăm. Chilia lui, în câțiva ani, va fi ascunsă cu totul. Brazii pe care i-a sădit nu sunt încă destul de mari să o acopere. Înăuntru, însă, e ca într-un vis: ultimul sălaș înainte de cer. E focul care arde într-o sobă mică, sunt toate icoanele, toate fotografiile cu sfinți părinți, toate cărțile. Sunt toate obiectele pe care le-a luat cu el din lumea de jos. Din copilăria lui de pe Valea Izei, din Maramureș. Bunicii lui sunt și ei aici, într-o fotografie mare, piese dintr-un război de țesut, un fus, obiecte tăcute din lemn. Tot ce a mai rămas, cernut printr-o sită nevăzută, dintr-o altă viață, dintr-un alt timp. De la fereastra chiliei se vede până departe, în miezul țării și al lui Dumnezeu. Privesc și știu că în spatele meu pă­rin­tele zâmbește. Pentru că nu poate altfel. "Uitați", zice, "acolo e bătrâna Maria: doi munți și o vale mai departe. Vedeți?" Văd. Bătrâna e tot acolo, îmi spune. Trăiește. A trecut de iarnă. Îi e bine. E cu Dumnezeu și animalele ei: trei câini, două vaci, un măgar. Acum o lună a fost ultima oară la ea. Nu văd însă nicio potecă. Doar culmi, văi și păduri. "Mă descurc și fără poteci", zâm­bește părintele. Singurul drum de aici, sălbătăcit de mult, e cel al poștașului. Un drum de aproape 200 de ani, de pe vremea când, pen­tru o scri­soa­re, un om trecea munții dintr-un sat spre alt sat, cu traista la spi­nare. E singura potecă pe care o mai folosește une­ori pustnicul. "Și poștașul ăsta tot un soi de pust­nic era", glu­mește părintele. N-a apucat să-l cunoască, deși e sihăstrit de la 20 de ani, în schimb l-a prins în viață pe Macu, haiducul. De la el a învățat toate secretele plantelor, ale potecilor, ale animalelor. "După ceaiul ăsta, să vă dau și niște sevă de mes­teacăn?", ne întreabă. "Eu mă mai împărtășesc cu ea, nici nu știți ce bine îmi face. Doar că acum, de la iarnă, e oleacă înghețată". Părintele are miere de la albinele lui. A găsit un stup sălbatic, l-a adus aici, l-a îmblânzit. Are și pești, îi mai pescuiește ursul. Are și liniștea, liniștea aia mare, de dinăuntru și de dinafară. "Să mă iertați", și îmi zâmbește iar, "dacă o să scrieți, să nu spuneți unde m-ați găsit și nici cum mă cheamă. Aș vrea să rămân neștiut. Dacă se duce liniștea, o să fiu nevoit s-o găsesc mai departe, în alt loc."
Zâmbește părintele, toată liniștea munților ăstora s-a sălășluit în zâmbetul lui. Se înserează, e lumina aceea blândă care albăstrește lumea, o topește, o îmblânzește, o face primăvară. Se aud păsări de aproape, părintele ne întreabă dacă vrem să-l cunoaștem și pe celălalt om care mai locuiește cu el. Ne mirăm, încuvințăm din cap că da. "E mai sfios, poate cu dumneavoastră n-o să vorbească. Tocmai de la Athos a venit cu mine. Părinte, ei sunt oamenii care au venit de jos, până la noi"; tăcem, pentru că nu știm ce să spunem. Nici Ion, nici eu, n-am mai vorbit vreodată cu craniul unui om. "E un părinte din Sfântul Munte, trebuie să fie vreo două veacuri de când s-a dus la ceruri, dar, uite, a călătorit cu mine până în Poiana Ruscă, ca să ne rugăm împreună. Nu există singurătate, aici, sus, așa să știți", și o lumină mare se așterne pe chipul omului ăstuia când vorbește. "Iar eu, când mă rog, sunt cu toți oamenii, și cu dumneavoastră, și cu dumnea­voastră, cu toți. Că de asta orice rugăciune începe cu "Tatăl Nostru. Al nostru, înțelegeți?, nu al meu sau al tău..."
Pustnicii au ales singu­rătatea ca să poată fi îm­preună cu toată lumea. Se aud păsările, se aude li­niștea. Liniștea e albastră, liniștea e primăvară. Ză­pada ne scârțâie sub pași, părintele ne însoțește zâm­bind. Aș vrea să-i să­rut mâna, mă îmbrăți­șează. Am ajuns până sus, în inima muntelui vrăjit. L-am găsit pe ultimul om înainte de cer. Omul zâm­bește. Zâmbetul lui e mo­lipsitor. Zâmbește Ion, zâm­besc și eu. Nu știm de ce. Pur și simplu. Mașina coboară la vale. E un miros de smirnă cu noi. Rămâne.

Foto: Părintele PANTELIMON ȘUȘNEA (3)