Nu râul, porumbiștile, fânețele, viile, livezile sau lunca. Și nu pentru că acestea n-ar fi avut tainele lor. Dar pădurea era de nepătruns. La vârsta aceea, nu aveam voie să umblu singur prin ea. Și nici n-aș fi îndrăznit. Chiar și când pășteam vacile pe pajiștile din marginea ei, nu intram niciodată sub umbra copacilor. Căci pădurea era amăgitoare și mă putea înghiți în pântecele ei tenebros, purtându-mă de pe o cărare pe alta, dintr-un luminiș în altul, chemat de glasurile măiestre ale păsărilor sau speriat de zgomote necunoscute, până m-aș fi rătăcit. Și-apoi, cele mai stranii și înfricoșătoare povești ale satului tot în pădure se petrecuseră. Acolo fuseseră văzuți lupi albi, cu blana pătată cu sânge, urlând la lună. Acolo i se descoperise unui om comoara necuratului. Ajunsese stăpân peste zece sate, dar când n-a mai vrut să i se închine răului, i s-a prefăcut totul în cenușă și și-a pierdut mințile. Acolo au fost găsiți goi și încremeniți ca stanele de piatră, flăcăi care întâlniseră ielele. În pădure nu se încumetau singuri decât răufăcătorii și o bătrână din capul satului, despre care se credea că e vrăjitoare. Dintre oamenii cu frica lui Dumnezeu, doar unul nu se temea de pădure: bunicul meu după mamă. El îi știa și puterea, și slăbiciunile. Și o stăpânea. Așa cum stăpânea toate lucrurile.
Un bărbat
De la bunicul aflasem toate istoriile pădurii, a căror atmosferă înspăimântătoare o risipea pe loc, cu un râs tare, puternic și molipsitor. Râsul acela era sincer și niciodată nepotrivit. Nu era ca și cum ar fi vrut să dilueze efectul unei grozăvii - deși făcea și asta -, nici ca și cum ar trăda o plăsmuire - chiar dacă el însuși spunea că unele sunt legende. Era râsul unui om fără frică. Așa cum și arăta în toată alcătuirea lui. Bărbat înalt, masiv, cu o forță proverbială, tăcut, mereu calm și întotdeauna gata să se bage unde era mai greu. Era scump la zâmbet și la vorbe bune, drept pentru care bucura pe oricine când le dăruia. Își purta părul, odinioară blond, tuns scurt, aproape la piele, și se bărbierea os, în fiecare dimineață. Se îmbrăca în același fel de haine: cămașă în pătrățele mărunte, sacou, pantaloni negri din stofă groasă, indiferent de anotimp, bufanți în partea de sus și strânși pe picior de la genunchi în jos. Se încălța numai cu bocanci grei, de munte, din care i se ridicau peste glezne șosetele groase, de lână albă. Purta pălărie de la primul cântat al cucului până când dădea prima brumă, apoi căciulă neagră din blană de miel. Iarna, își punea peste veston o șubă prin care n-ar fi trecut nici gerul Siberiei. Avea o alură mai degrabă de luptător decât de plugar. Făcuse de multe ori proba curajului său. Întotdeauna firesc, nu ca să demonstreze ceva, ci ca să ducă lucrurile la bun sfârșit. De aceea, oamenii îl respectau și nu erau mulți cei care ar fi cutezat să-l supere.
Bunicul era priceput și la tot felul de treburi, fapt pentru care îl căutau țărani și din satele vecine, ca să le dea o mână de ajutor. Știa să lucreze pământul ca nimeni altul, să vindece animalele de boli rele, să pună la loc oase rupte, să facă fântâni, să repare motoare de tractor, să îmblânzească fiare, să dreagă orice în gospodărie, să găsească ierburi de leac, să facă un vin minunat, din care bea cu mare poftă, dar cu grija de a-i rămâne cel puțin până la al doilea prășit la porumb.
Stăpânul pădurii
Într-o zi, mi-a spus, pentru prima oară în viață: "Îmbracă-te și hai să curățăm pădurea". Mă aflam la bunici, în vacanța de primăvară. Soarele încălzea pământul cât să poți umbla numai în cămașă. Anotimpul izbucnise fără de veste, și curând avea să dea frunza tuturor copacilor. Deci trebuia grăbită curățarea pădurii de uscături și lăstăriș. Înțelesesem chemarea. Și am înțeles și că de-acum bunicul mă socotea bărbat, deși n-aveam decât 12 ani.
Pe drum n-am schimbat nicio vorbă. Eram obișnuit cu tăcerile lui și mă supuneam lor cu evlavie. El m-a învățat, fără niciun cuvânt, că bărbatul nu e limbut. Dar mereu vorbeam mai mult decât i-ar fi plăcut. Uneori, îmi zicea: "Tare mai ești bun de gură". După ton, era un fel de-a spune: "Ești în stare numai să trăncănești". Până astăzi îmi sună vorba lui în urechi ori de câte ori îmi pare că vorbesc prea mult.
Ajunși în pădure, a cercetat acel capăt de codru, din câțiva pași făcuți la stânga și dreapta mea. A hotărât un loc de tabără, pe un dâmb căptușit cu mușchi și frunze uscate. Și-a pus acolo geanta de piele mare, cu catarame, de care nu se despărțea niciodată, în care avea merinde, apă și un ștergar curat. Și-a dat jos haina, și-a suflecat mânecile cămășii și a luat o secure cu lama lată și ascuțită-brici. Am ridicat și eu o toporișcă mai mică și l-am urmat. Mi-a arătat cum să deosebesc arborii, cum să-i găsesc pe cei bolnavi și să-i însemnez, cum să tai lăstarii, cum să răresc puieții acolo unde sunt prea mulți, cum să îndepărtez crengile uscate la care ajungeam. Pe măsură ce înaintam în pădure, mă temeam că nu ne vom mai găsi locul de tabără, dar bunicul m-a liniștit. M-a învățat cum să mă orientez după mușchiul de pe copaci, care indică nordul, după cuiburile păsărilor, care au intrarea întotdeauna îndreptată spre sud, după poziția soarelui și după alte repere pe care mi le pot lua pe drumul făcut. Treptat, copacii nu mi s-au mai părut toți la fel, iar potecile căpătau noimă. Pădurea părea tot mai prietenoasă și mai sigură, chiar decât drumul mare.
Povești scrise cu briceagul
După o vreme, bunicul a zis să prânzim. Pentru el, masa era sfântă. Nu sărea niciuna, nu se grăbea și nu se întrerupea când mânca, pentru nimic în lume. A întins ștergarul, a scos o gamelă ce părea că făcuse frontul în cele două războaie mondiale, plină cu fasole scăzută, două farfurii de metal și două linguri, o ceapă pe care a zdrobit-o în palmă, o bucată de mămăligă rece, s-a închinat scurt, cât ar fi spus "Binecuvântează, Doamne, masa aceasta!", dar fără să rostească vreo rugăciune cu glas tare, și mi-a pus mie primul în farfurie. Când am terminat de mâncat, mi-a zis să-l aștept nițel. A plecat mai departe, până l-am pierdut din ochi. Însă de-acum nu-mi mai era urât în pădure, mă împrietenisem cu ea. N-a trecut mult până să se întoarcă. Avea în mână o creangă scurtă de corn. S-a așezat și a zis: "De-acum, trebuie să ai și tu o bâtă a ta". În satul nostru, fiecare bărbat avea bâta lui, ca să mâne vacile, să se apere de jivine, să se sprijine când urcă dealurile, să-și agațe traista când merge la prășit. Copiii și femeile se foloseau de biciușcă sau de vreo nuia găsită-n drum, de coada sapei sau a furcii.
Bunicul a tăiat un capăt al crengii, iar pe celalalt, care fusese desprins din trunchiul pomului, l-a rotunjit. Nu i-a îndepărtat coaja crudă decât pe locul măciuliei. Era un băț drept și frumos, din lemn de corn, despre care se știe că e elastic și foarte rezistent. "Uite, ți-am lăsat coaja, că în ea încă mai poți ciopli și după ce se usucă". Și a început să sape cu briceagul niște semne în capătul de sus, chiar sub măciulie. Un singur rând de desene, precum cusăturile de pe ii. L-am întrebat ce înseamnă. "Ei, cine ți l-o vedea o ști că ești de aici, de la noi". Un soi de marcă a locului sau poate o poveste întreagă.
N-am izbutit niciodată să cioplesc ca bunicul, deși, vreme de câțiva ani, am tot scrijelit pe bățul de corn diverse întâmplări. În primul rând, cum am luat în stăpânire pădurea. Nu știam să le povestesc în semnele țăranilor, care au rămas până astăzi pentru mine o taină, dar mi-am făcut un limbaj al meu. Liniile evocau imagini care zugrăveau fapte. Astăzi, dintre toate, numai una îmi mai stăruie în amintire: când am aflat că bunicul mă iubește.
Declarație de dragoste
Cred că era în următoarea vară de după primul curățat al pădurii, când bunicul m-a învățat să cosesc iarba. Munca asta e una dintre cele mai grele ale câmpului. Nu degeaba, când te vaiți de oboseală, țăranul te întreabă: "Dar, ce, ai tras la coasă?". Însă și pregătirea pentru ea e o artă. Trebuie să știi cum să bați și să ascuți coasa ca să taie iarba, nu s-o rupă și să te sleiască și mai mult de puteri. După ce mi-a făcut instructajul, bunicul mi-a dat o coasă care avea o coadă pe jumătate cât cea pe care o luase el. Am urcat dealul spre fâneață, printre pâlcuri de pădure, până la lotul nostru. Iarba era grea de rouă, soarele abia începea să se ițească din lunca Tazlăului. Ne-am apucat de cosit. Din când în când, ne opream, scoteam pietrele de ascuțit de la brâu și le frecam de-a lungul lamelor, cu mișcări repezi și precise, de câteva ori. Piatra pe fier scoatea un fâșâit scurt și ceva mai rece decât cel făcut de coasă când reteza iarba. Sub mâna bunicului, lama cânta parcă după ritm de toacă. Am încercat să fac să cânte și coasa mea, dar, grăbit și neîndemânatic, mi-am și retezat buricul degetului mare de la mâna dreaptă. N-am apucat să spun nici "Au!". Bunicul s-a apropiat din două salturi, și-a rupt o fâșie din poalele cămășii și mi-a legat strâns degetul. A căutat prin iarba încă rămasă în picioare și a găsit câteva frunze trebuincioase, patlagină și încă altele. A turnat apă peste ele, apoi pe rană, le-a presat pe deget și a înfășurat bandajul improvizat. M-am uitat la el cu recunoștință și-atunci l-am văzut pentru prima și ultima oară cu ochii aburiți de lacrimi cărora nu le dădea voie să curgă. Bărbia îi tremura ușor. Și-a mutat privirea și mi-a spus, pe picior de plecare spre brazda lui: "Tare ești păcătos". Era felul lui de a-și manifesta compasiunea.
Nu m-a mai lăsat să cosesc până m-am vindecat. Peste ani, când bunicul s-a retras cu sfinții, m-am ascuns în pod, să nu mă vadă lumea plângând. Doar nici pe el nu-l văzuse. Și-acolo mi-am regăsit vechiul meu băț de corn. Iar prima poveste pe care am descifrat-o a fost aceasta, când bunicul mi-a spus fără vorbe că mă iubește. Am luat apoi bâta și i-am așezat-o pe mormânt, lângă cruce. Ca să nu se simtă singur în pădurea din cer.