Fata care s-a îndrăgostit de un înger

Valentin Iacob
De câte ori mă așezam la taifas cu mama, așteptam cu emoție să-și depene amin­tirile. Poveștile ei mă închideau tot­dea­una într-un cocon de vise, ca într-o capcană cati­fe­lată a timpului. Poveștile mamei, pe care acum nu le mai poate spune. Umbre de povești, cum erau cele din Dumitrești, satul vrâncean al copilăriei pe­trecute la casa bunicilor. Un sat cocoțat între dealuri și păduri unduioase și verzi...

Roata de foc

"De atunci a trecut multă vreme și întâmplarea pe care ți-o spun e poate uitată. Eu o știu de pe când eram copilă, de la bunicul tău", își începe mama povestea. Demult, tare demult, să tot fie vreo trei sute de ani de atunci, s-a întâmplat într-o iarnă, în Dumitrești, ceva cu totul nemaiîntâlnit pe pământ. În anul acela vechi, se lăsase o vreme grea, cu soare sticlos peste apa Râmnicului Sărat, iar dealurile și satul gemeau de troiene. Era de Bobotează, și oamenii tocmai ieșiseră la cioplit cruci malteze de gheață din sloiurile râului, după obiceiul locului, păstrat până azi. Loviturile de topor se auzeau până departe cu sunet de vioară și de cristal. Pășeau cu grijă, puțin orbiți de lucirea zăpezii. "Fraților", a strigat unul, "voi vedeți ce văd eu, hăt, sus, peste dealuri?". Oamenii s-au oprit, privind cu uimire la cer. Deasupra dealului cel mare al Giurcarilor, se ivise ceva, o vedenie care s-a lățit încet, peste tot satul, a acoperit cerul și soarele care sta să asfin­țeas­că. Era o roată uriașă, un cerc de aripi și ochi și de capete îmbrăcate în raze de foc, strălucind bine­cu­vântător, fără seamăn. Se deschiseseră cerurile și o roată uriașă de îngeri cobora peste sat... Erau ca un nor care răspândea în toate părțile raze strălu­ci­toare. De pe aripile îngerilor curgea foc, iar din foc țâșneau fulgere.

- Dar cum s-au putut întâmpla toate astea? - am întrebat-o pe mama.

- Unii spun că îngerii aceia veniseră din apa unui lac ascuns în codrii care înconjurau Du­mitreștiul. Lacul Alb, se chema. Se zicea că acolo era un hotar, hotarul dintre Pământ și Înalt. De acolo s-ar fi ivit atunci îngerii care s-au înălțat peste dealuri. Eu cred că este adevărat. Pe vremea aceea oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar îngerii îi vizitau aproape în fiecare zi... Pe urmă mama a tăcut o vreme, închisă poate și ea în acest farmec vechi care a țesut falduri magice între noi.
"În vremea asta, tot satul, cu mic cu mare, ieșise pe ulițe. Oamenii priveau împietriți și smeriți, roata de aure îngerești, care s-a rostogolit apoi, ca un abur sfânt, deșirându-se în zare. Dar tot atunci, în după amiaza aceea de Bobotează, o fată din sat a trăit întâmplarea ca pe-un mister. Locuia chiar pe dealul cel înalt al Giurcarilor. Locuia acolo cu pă­rinții ei, care erau albinari. Unii bătrâni din sat îi știau încă numele, păstrat peste ani, odată cu în­tâmplarea aceea: Irina. Ei, și în toate clipele acelea în care îngerii s-au rostogolit peste sat, ea a fost cea mai aproape de ei. Și chiar atunci, spun bătrânii, o aripă uri­așă din roata de foc a atins-o. Și, deasupra ei, sus pe cer, un înger cu chip omenesc, de o fru­musețe fără de margini, i-a zâmbit. De atunci, Iri­na s-a îndrăgostit pe ve­cie de îngerul ei.

- Ce-a mai urmat? - am întrebat curios.

- A fost o dragoste pli­nă de încercări și de di­buiri. Căci e greu să iu­bești străfulgerarea unui înger și, în tot acest timp, să îți cauți iubirea numai și numai pe pământ, și-a urmat mama istoria. Me­reu cu icoana îngerului ei în suflet, Irina nu a putut să găsească pe placul ei nici un bărbat. Nici din satul ei, nici din cele din jur. A trăit așa, multă vre­me, chinuită de nefericire, iar apoi, într-o zi, s-a că­lugărit. Poate acesta să fi fost și semnul adevărat pe care îl primise în după amiaza aceea veche, când a văzut îngerul. Atinsă de aripa lui, a luat drumul spre Dumnezeu. La fel s-a întâmplat și cu celelalte femei din neamul Irinei. Toate s-au călugărit, bucu­roase și împăcate, iar neamul lor s-a stins pentru totdea­una.

Întâmplări în casa învățătorului

"În anii aceia dintre războaie, pe locul casei albinarilor din neamul Irinei, își ridicase gospodărie învățătorul satului. Mie îmi plăcea să urc toată ziua pe colinele verzi și să mă joc cu fetele învățătorului. Erau vremuri blânde, iar satul dintre dealuri era un tăpșan rupt din Rai. Și când ajungeam sus, locul acela mă atrăgea ca o peșteră magică. Și au fost câteva întâmplări sau, poate mai degrabă, niște stări greu de înțeles, pe care le-am trăit acolo. Iarba de pe pășunea din jurul casei, de pildă, creștea mai repede decât de obicei. Iar vitele care pășteau acolo dădeau un lapte mai bun și mai gras. Încât, tot satul începuse să își aducă animalele pe pășunea întinsă pe coama dealului. În casa învățătorului, însă, se petreceau fapte și mai uimitoare. Se întâmpla ade­sea ca atunci când mă jucam cu fetele în salonul cel mare, să auzim pași în pod. Erau zgomote ușoa­re, dar care nu ne înfricoșau. Păreau o fâlfâire fu­gară de aripă. Și atunci când se auzea, toată odaia părea că se umple de o suflare ocrotitoare. O respi­rație caldă, a unui Duh bun. Iar când zgomotele în­cetau, noi, copiii, la fel ca și adulții din jur, ne sim­țeam, dintr-odată, mai plini de viață și de bucu­rie.
Dar dintre toate în­tâmplările acelea mi­racu­loase și fericite pe care le-am trăit în co­pilărie la Du­mi­trești, pe una, anume, nu o voi ui­ta niciodată, și-a con­tinuat mama ne­maia­uzitele ei povești. Era tot iarna, într-o seară de Bobotează, și tocmai urcasem cu tata dealul Giurcarilor, prin zăpada până la brâu. Duceam și eu, în mână, o mică cruce de gheață, pe care mi-o cio­plise cu pricepere mare. Începuseră să bată clo­po­tele și atunci am văzut-o... Deasupra casei învă­ță­torului, apăruse și se înălța o nălucă albă și fu­muioasă. O femeie de abur și ceață. Deasupra ei, fâlfâia o aripă uriașă, îngerească. "E Irina!" - mi-a spus tata, abia șoptit. "Irina și Îngerul ei, înge­mă­nați, în sfârșit, pe vecie. Dar care se arată doar la Bobotează și, uneori, de Paști". Întâmplările aces­tea stranii care au bântuit multă vreme satul de pe valea Râmnicului Sărat astăzi au dispărut. Într-o zi, bunicul meu și străbunicul tău, preotul Ior­da­che Popescu, a ridicat o biserică pe dealul Giur­carilor. Ca prin minune, toate vedeniile acelea stra­nii au încetat. Îngerii s-au refugiat pentru totdeauna la umbra crucii, în pereții pictați ai bisericii. "Și am să-ți mai spun un secret", mi-a zis mama în șoaptă. "Tu știi că și mie mi-a ales tata, numele de Irina. Nu voi ști niciodată dacă el s-a gândit la povestea fetei din sat, îndrăgostită cândva de un înger, sau mi l-a dat fiindcă i-a plăcut. Cert este că, într-un fel, am urmat și eu soarta acelei fete, care și-a căutat toată viața în iubire un ideal. Un ideal ca un înger sfânt. Și pe care, pe căi mult mai sucite și încurcate, ți-l voi fi transmis și ție, băiete" - și-a încheiat mama poveștile. Acum, când ea nu mai este, visez adesea că s-a mutat sus, pe dealul Giurcarilor, în vreo Roată de îngeri de foc.