VASILE MIRIUȚĂ - antrenor la echipa de fotbal CFR Cluj - "Nimeni din țară nu s-a interesat vreodată de mine"

Ciprian Rus
Cel mai iubit român din Ungaria

Este, fără doar și poate, cel mai iubit român din Ungaria. Român verde, din Baia Sprie, pornit cu o "coajă" de Dacie către Occi­dent, la 23 de ani, ca să-și facă un rost, a nimerit în Ungaria fără să știe două boabe de maghiară. Știa însă meserie. Era cel mai bun dintre toți și, în câțiva ani, stadioane întregi, zeci de mii de oameni, de la Gyor până la Budapesta, strigau în cor numele lui Vasile Miriuță, fotbalistul pentru care marile cluburi din România (prinse în mrejele eternelor jocuri de interese) nu avuseseră ochi. A făcut o carieră im­presionantă în Ungaria, apoi, la vârsta la care alții agață ghetele în cui, a ajuns în Germania. Ma­ri­lor antrenori din Bundes­liga nu le venea să creadă că mingicarul de la Cott­bus nu făcuse pasul spre fotbalul mare european decât după 30 de ani. Dar nici măcar atunci, când Vasi Miriuță era ales în "11"-le ideal al Bundes­li­gii, alături de Ef­fen­berg, Oliver Kahn, Elber sau Liza­razu, nu l-a căutat nimeni din România să-i ofe­re, barem câteva mi­nute, tricoul gal­ben al Națio­nalei, când Gică Hagi era accidentat. Până la urmă, tele­fonul a venit nu de la Bu­cu­rești, ci de la Bu­dapesta. Nu de la Casa Fotbalului, ci de la Guver­nul Unga­riei. La capătul firului era mesagerul premierului maghiar: "Loți dragă, ar fi o onoare și o bucurie pentru noi să joci în echipa națională a Ungariei. Meriți asta pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru cât ne-ai bucurat cu fotbalul tău. Tocmai ți-am semnat actele pentru cetățenie". Acum, la aproape 20 de ani de atunci, "Loți" Mi­riuță s-a reîn­tors în România. A luat-o iarăși de jos, din Moldova lui Gheorghe Ștefan "Pinalti", iar acum a ajuns în top cu CFR, echipa Clujului, în care se simte ca acasă și pe care speră să o ducă spre victorie în campionat. E prea bățos să o spună, dar, în sinea lui, nu-și dorește nimic mai mult pe lume decât să ajungă să fie iubit și apreciat și în România, măcar pe jumătate pe cât e iubit și apreciat în Un­garia...

Școala de fotbal din dosul blocului

- Vasile, să o luăm cu începutul, de la Baia Sprie, locul de sub Munții Gutâiului în care ai copilărit. Care sunt primele tale amin­tiri legate de fotbal? Cum ai prins dragul de minge?

- Pe vremea aia, când erai copil de 5-6 ani, ce puteai face toată ziua la Baia Sprie, decât să bați mingea? Eram o gașcă adevărată pe scara blocului, băieți de vârste apropiate, și-apăi, de dimineață până seara jucam fotbal. "Pauze" făceam numai când mergeam la ore! În spatele blocului aveam o parcare, mașini oricum nu erau pe atunci, așa că am pus două porți cu plase și jucam la modul serios, fă­ceam campionate între blo­curi. Se strângeau ve­cinii pe la geamuri și se uitau la noi, era spectacol! Așa am prins drag de fot­bal...

- Erai mingicar de mic, așa cum te știe lu­mea de mai târziu?

- Eram mare mingicar, de mic, driblam la ei, Doamne ferește ce le fă­ceam! Unii mai dădeau la gioale, dar ai mei mă apă­rau, mă aplaudau. Eu târziu m-am dus la fotbal, abia pe la 13 ani, până atunci ju­cam doar de plăcere, în spatele blocului. Acolo am învățat fot­bal, pe betonul din parcare... Abia apoi m-am dus la o selec­ție, îndemnat de fra­te-meu. Or făcut an­trenorii de acolo un joc, am dat două go­luri, m-or văzut și imediat m-or luat. Cu antrenorii n-o fost o problemă. Pro­blema era cu mama, Dumnezo s-o odihnească!, ea nu mă lăsa nici în ruptul capului să merg la fotbal. Fugeam de-acasă ca să joc fotbal! Stăteam la etajul unu și aveam niște vecini perete în perete cu noi, nea Va­sile și tanti Marta. Și mama, care lucra femeie de ser­viciu la un cămin de nefamiliști, pentru lucrătorii de la mină, mergea la lucru și lua cheia cu ea, mă închidea în casă, ca să nu mă duc la fotbal. Și-atunci, ce să fac... Luam o botă și bă­team în gea­mul de la balconul lui nea Vasile. "Nea Vasile, tanti Marta, m-o uitat mama închis în casă, lăsați-mă să fug să iau cheia de la dumneaei!". Și săream la ei în balcon și fugeam la fotbal. D-apăi știam dup-aia ce m-așteaptă când ajung acasă, ferească Dum­niezo! (râde) Mama o ținea pe a ei, să fac școală, să mă țin de învățat. Dar la un mo­ment dat o văzut și ea că îmi place, i-o zis și frate-meu: "Lasă-l, mamă, că-i talentat!" și m-o lăsat. Săraca, o dată o fost la meci, la Baia Sprie, când ju­cam în Divizia C. Se juca de la 11, și o venit pe la 12, la repriza a doua, după ce-o ieșit de la bise­rică. Când o auzit cum se suduia, că acolo se punea pasiune la meciuri, nu glumă, apăi, veci n-o mai călcat pe stadion!

Autocarul alb-albastru

- Cum era Baia Sprie pe vremea comunis­mu­lui? Mai erau și alte distracții în afară de fotbalul de duminică dimineața?

- Fotbalul era singura distracție. Baia Sprie era oraș minier, nu mai era nimic altceva. Și venea lu­mea ca la spectacol, 4-5.000 de oameni. Înainte am fost și eu în galerie, ce era duminica, ce jocuri erau, cu Aurul Brad, cu Mi­nerul Paroșeni, cu Sighetul Mar­mației, cu Armătura Zalău, ce orgolii! Meciu­rile astea de duminică erau ca niște sărbători pentru noi! Jucau la Baia Sprie fotba­liști buni, de pe la Bucu­rești, că la noi erau bani, erau salarii de 6-7.000 de lei, că fotbaliștii erau anga­jați la Mină.

- Cum ai făcut pasul spre fotbalul mare? Când ai avut sentimentul că fotbalul e mai mult decât o joacă și că devine o chestie serioasă?

- În '86, am ajuns la FC Baia Mare. Steaua or­ganiza atunci, imediat după ce câș­tigase Cupa Cam­pionilor, niște meciuri demonstrative prin toată țara. Și ne-au chemat pe tinerii din zonă să jucăm împo­triva lor. Apăi, eram slab la vârsta aia, la 18 ani! Când m-or văzut ce picioare aveam: "Ce-i, mă, ce-i cu bețele alea? Ai venit să speli sticlele de lapte?". Dar, când am intrat, o vuit tătă sala, că aveam șut, eram rapid, ca o zvârlugă. Satisfacție mai mare nu poți avea! Venise Steaua, cu Lucică Bălan, fie ier­tat!, cu Bum­bescu, cu Piți, iar lumea mă aplauda pe mine! Și atunci m-au oprit cei de la FC Baia Mare. Visul meu de copil devenise realitate! Țin minte că jucam încă la Baia Sprie, iar echipa din Baia Mare făcea cantonamentele de dinaintea meciurilor la Șuior. Veneau cu un autocar fain, alb cu albastru, cum nu mai văzuserăm noi pe atunci. Și stăteam pe pod, la mine în cartier, la ora 4 după-amiaza, când trecea autocarul cu fotbaliștii adevărați și jur - mi se face și acum pielea de găină - că le-am zis băieților din gașcă: "Într-o zi, o să mă urc și eu în au­tocarul ăsta!". Avem vreo 16 ani și de-atunci am știut că asta vreau să fac, că vreau să ajung fotbalist ade­vărat...

- Lumea fotbalului știe bine că ești un mare dinamovist. Ai trecut, de altfel, pentru scurt timp pe la Dinamo, chiar după Revoluție...

- În 1991, aveam oferte de la Steaua și de la Dinamo și am ales Dinamo, nici nu m-am gândit. Am crescut de mic ca dinamovist, am crescut cu Dudu Georgescu, Florin Cheran și Cornel Dinu ca modele, nu puteam alege decât Dinamo. Când am ajuns eu, erau Gigi Mulțescu cu Ion Marin, "Săpă­ligă", antrenori. Am jucat toate meciurile până în vară, când a venit antrenor Florin Halagian. Mi-a spus direct, din primul moment, să plec de la echi­pă, că nu voi juca nici o secundă cu el antrenor. Nu îl cunoșteam, nu schimbasem două vorbe cu el în via­ța mea! Apoi am aflat că urma să aducă niște jucă­tori care erau copiii lui de suflet și care jucau pe postul meu. I-am zis că nu plec, că lupt pentru șansa mea. Am făcut pregătirea, a început campio­natul, dar nici măcar în lot nu mă lua. Am mers la Bistrița, apoi m-am reîntors la Dinamo. Venise un nou director sportiv. Când m-a văzut, i-a întrebat pe toți de ce nu jucam. Dar chiar atunci aveam amical cu cei de la Gyor. Le-a plăcut ungurilor de mine, așa că am plecat în Ungaria.

- Știai maghiară pe atunci? Nu ți-a fost greu să te rupi de România?

- Eu eram din familie de români-români din Baia Sprie, aveam prieteni maghiari, dar toți vor­beau românește. Cred că o singură dată mai fuse­sem în străinătate, până să merg la Gyor. Era ceva complet nou pentru mine. Am luat-o pe nevastă-mea, că tocmai ce mă căsătorisem, ne-am urcat într-o Dacie și am plecat. Nici nu știam pe unde e! Soția avea 21 de ani, era trup și suflet alături de mine, era și pentru ea o aventură. Apăi ne-o pus biata mama niște pături, niște cuțite, furculițe, ceva merindă de drum și am zis: "Hai, merem!". "No, mereți cu Dum­nezo!".

Acasă, la Gyor

- Cum ați fost primiți în Ungaria? Erau, to­tuși, anii '90, imediat după conflictele din Ar­deal...

- Foarte bine am fost primiți! La Gyor era un stadion frumos, dar salariile erau cam mici. Din primul salariu țin minte că am cumpărat un căru­cior pentru Marco, băiatul meu, care urma să se nas­că. A fost greu, nu știam nici limba, nici nimic, ne­vasta era gravidă. Dar, încet-încet, ne-am adap­tat. Orașul era senzațional, aproape de Viena... M-am îndrăgostit de Gyor, îl iubesc cum iubesc și Buda­pesta și cum iubesc și Clujul, cele trei orașe care mi-au marcat viața... Sigur că atunci erau mo­mente mai încinse între români și unguri, dar când m-a văzut cum joc, publicul m-a adoptat imediat, nu am avut nici un fel de probleme. Țin minte că mâncam la o cantină din oraș, și când mă vedea șeful de acolo zicea: "Loțico, hai încoace!". Îmi punea car­nea cea mai macră. Am învățat din auzite limba, de la antrenamente, de pe stradă. Acum, nevasta și copiii vorbesc perfect, eu și acum mai greșesc, că am învățat limba de pe gazon: "ghiere", "menie", "lobta"... (zâmbește) Eram foarte apre­ciat, iar prin '94, antrenorul de atunci de la națio­nala Ungariei m-a sfătuit să îmi depun actele de cetățenie, că el m-ar chema a doua zi la echipa Un­ga­riei dacă ar putea. Am depus actele mai mult de gura lui. Aveam 26 de ani, legea spunea că trebuia să aștepți vreo 5 ani, așa că nu mă gândeam eu mai departe. Le-am depus și bune depuse au fost...

Dracula din Carpați

- Ai fost ales cel mai bun jucător din Ungaria, ai avut evoluții spectaculoase în cupele europene, s-a interesat de tine cineva de la noi?

- Nu se interesa nimeni de mine. Impresarii aveau jucătorii lor, la naționala României era o gene­rație extraordinară, cu Gică Hagi și cu Dorinel Munteanu, știam că nu am nici o șansă, îmi luasem complet gândul de la România, cu toate că, într-ade­văr, în Ungaria făcusem meciuri foarte bune. La Fe­rencvaros Budapesta, am dat goluri în Cham­pions League și în Europa League. Dar, cu toate astea, reacțiile românești au rămas zero, chiar și după ce am început să evoluez în campionatul Ger­ma­niei, la Energie Cottbus. La Cottbus, în pri­mul an, ne-am salvat de la retrogradare în ultimul meci, iar anul următor am promovat în Bun­desliga. Așa ceva se întâmplă odată la 100 de ani! Era o ener­gie, era o atmosferă în tot ora­șul! Când am ajuns eu, la Cott­bus veneau 5.000 de oameni la stadion. În al doilea an, se făcu­seră 15.000, era puhoi acolo, nimeni nu înțelegea ce să în­tâmplă. Eram prima echipă din istoria Germaniei în care am jucat 11 străini titulari, fără nici un neamț! În Bundesliga, am dat 12 goluri în primul meu sezon, la 32 de ani. Vă dau cu­vântul de onoare că Jupp Ste­vens, antrenorul lui Shalke 04, m-a luat deoparte după un meci și mi-a zis: "Unde ai fost până acuma, mă, «Dracula din Car­pați»?". Între 2000-2011, am fost în primul "11" al campionatului, alături de Effen­­berg și toți ceilalți mari jucători ai momen­tului. M-au votat toți antrenorii și șefii de club din Bun­desliga.

Mai iubit în Ungaria decât în România

- Naturalizările de jucători nu mai sunt de mult o noutate, au ajuns să joace jucători africani sau turci în naționala Germaniei... Și totuși, un român să joace în națio­nala Ungariei nu se mai pomenise! Cum a venit oferta din partea un­gu­rilor și cum ai primit-o?

- În 2000, eu eram deja în Germania, nu mai aveam treabă cu Ungaria, plecasem de doi ani, nu aveam cetățenie, chiar nu se punea problema să joc pentru Ungaria, cum nu se punea nici să joc pentru România. Și apoi, într-o zi, surpriză, am primit un telefon de la cabinetul premierului maghiar: "Loți, o zis primul ministru să te prezinți mâine cu nevasta și ficiorul, să vă luați pașapoartele!". "Ce pașa­poarte?", zic. "Pașapoartele maghiare! Vrem să te che­măm la echipa națională și ți-am rezolvat ac­tele". Jucam foarte bine în Germania și se mai vor­bea despre mine prin presă. Dar eu zic și acum că totul a fost mai mult un gest frumos din partea un­gurilor. "Domnule, la 32 de ani, merită și omul ăsta recunoașterea pentru ce a făcut pe la noi". Nu le mai puteam eu schimba istoria Naționalei, la 32 de ani, era, pur și simplu, un gest de mulțumire din partea lor. La Budapesta mă iubea lumea. Am și acum niște DVD-uri și mă uit la ele și mi se face pielea de găină când aud cum striga tot stadionul, 20.000 de oameni: "Miriuta Laci! Miriuta Laci!". Eu ro­mân fiind...

- Cum i-ai simțit pe unguri? Cum sunt ei când îi cunoști de aproape, ca prieteni?

- Eu unul sunt foarte, foarte iubit în Ungaria, mai iubit decât în România. Dacă mă plimb prin cen­trul Budapestei, din zece oameni, cinci mă știu și mă opresc la o poveste... Peste tot în lumea asta sunt conflicte. Important e să fii om. Dacă ești om, nu are nimeni nimic cu tine. Premierul Viktor Orban venea la masă cu noi, era mare pasionat de fotbal. Venea în cantonament și stăteam cu el de povești, cum stăm noi doi aici. Cu ministrul de Externe, Szijarto Peter, am stat trei ani la Gyor pe aceeași stra­dă. Era mort după fotbal și el! Ca prieteni, sunt jos pă­lăria...

- Cum a fost reîntoar­cerea în România și în fotbalul românesc?

- Am început la Piatra-Neamț, la echipa lui Gheor­ghe Ștefan "Pinalti". Mi-a spus direct "Pi­nalti" atunci: "Hai să îți dau o șansă! Am auzit lu­cruri frumoase des­pre tine. Nu ai rezultate, te dau afară! Ai rezultate, nu se bagă nimeni peste tine!". Și chiar am avut rezultate, i-am dus până pe locul 5!

- Cum era "Pinalti" ca om?

- Un personaj extraordinar! Îi plăcea la nebunie fotbalul. Dimineața, la 8, mă suna: "Unde ești?". "Păi, la apartament!". "În juma' de oră să vii la club!". "S-a întâmplat ceva?". "Nu, mă! Hai să fa­cem niște ture de pistă". Făceam cu el ture de pistă câte o oră, vorbind despre fotbal. "Cum facem me­ciul ăsta? Pe cine vrei să bagi? Cum te-ai gândit?". După-amiaza mă aștepta la el la restaurant și mai stăteam încă 3 ore la povești despre fotbal. Toată ziua vorbeam despre fotbal cu el, dar o dată nu mi-a zis: "Bagă-l pe ăla!". Era foarte parolist. Când o zis că e albă, era albă. Țin minte că nu era saună. Și am cerut o saună pentru echipă. În două zile era gata sauna. "Vreau sală de forță, că nu am apara­te!". "Dați-i, mă, ce vrea, să facă performanță!". La un moment dat, eram la el în birou. "Băi, Vasile, băi, mă ia amețeala când mă uit în jos la clasament de pe locul 5! Nu mi s-a mai întâmplat asta nicio­dată!".

- După "încălzirea" cu Ceahlăul, ai ajuns an­trenor la CFR Cluj, echipă care joacă cel mai bun fotbal din campionat și cu care tragi la titlu anul ăsta. Cum de te-a lăsat "Pinalti" să pleci așa, peste noapte?

- M-au sunat cei de la CFR, le-am zis că sunt sub contract și că trebuie să vorbesc cu domnul "Pinalti". "Băi, Vasile, la Steaua sau la Dinamo nu te lăsam. Dar la CFR te las, că ești mai aproape de casă, ești ardelean. Du-te, mă, acasă la tine, liniștit! Vezi ce bani mai ai de luat și gata! Mi-i greu să te las, dar CFR-ul e CFR, alte perspective ai acolo". Și a avut dreptate. Altfel e lumea la Cluj, altfel sunt suporterii, e civilizație! Îmi place orașul tare mult, parcă sunt de o viață aici. Nu mi-a fost ușor să vin acum, când clubul e în insolvență, dar mi s-a dat o mână, am simțit încrederea și vreau să o răsplătesc.

- Apropo de apropierea de casă: familia ta locuiește acum la Budapesta. Ți-e greu departe de ai tăi? Cât de importantă e familia în viața unui sportiv?

- Pentru mine, familia e cel mai important lucru pe lume. O știu pe soția mea de când aveam 20 de ani, și avem o relație minunată... Îi sunt foarte recu­noscător că a fost alături de mine și la bine, și la greu. I-aș aduce cu mine la Cluj pe ai mei, dar, ca antrenor, azi ești aici, mâine ești dat afară, nu pot să-i tot țin pe drumuri. Așa că am decis să avem cartierul general la Budapesta. Nevasta e minunată, ea are grijă de casă, am mare încredere în ea. Băia­tul e deja mare, băiat serios, are afacerea lui, se des­curcă singur și, mai important, își vede de treaba lui. Fata are 9 ani, e pe clasa a III-a la Școala Ame­ricană, face dans și pian, e prima din clasă și sunt foarte mândru că apare peste tot prin Budapesta pe panourile care fac reclamă la școala ei.

- Ce ambiții ai acum, ca tânăr antrenor? Care e autocarul "alb-albastru" pe care visezi să îl prinzi?

- Vreau să rămân cât mai mult la Cluj. Nu îmi place să lucrez pe proiecte scurte. Într-un an poți avea noroc sau poți avea ghinion, dar în trei ani de zile poți să demonstrezi că poți să te bați la campio­nat. În primul an construiești, în al doilea încerci, iar în al treilea, dacă nu reușești, te iei și te duci. Pe mine nu trebuie să mă dea nimeni afară!