Frumoșii eroi ai micilor orașe

Catalin Apostol
"Revoluția luminii", "România a renăs­cut în stradă", "Piața Victoriei, locul unde România a reînviat", "Românii au pornit o nouă revoluție", "Protestul #rezist a rea­prins demnitatea".

Sunt titluri din presă care evo­că uriașele proteste împotriva unui guvern care la începutul lui februarie, într-o noapte, a încercat să legifereze hoția, prin Ordonanța de Urgență cu numărul 13. Seară de seară, canalele de știri ne-au arătat imagini din marile orașe ale țării, unde mii de oameni îndurau frigul în stradă. Am văzut cum numărul protestatarilor creștea de la seară la seară, de la oră la oră, cum puhoaie de oameni ocupau necontenit piețele, revărsându-și revolta în sute de mii de glasuri. Nu am văzut însă nicio imagine din orașele mici, unele chiar fiefuri tradiționale ale PSD, în care doar câțiva oameni sau chiar unul singur și-au învins tea­ma și au ieșit să protes­teze în stradă. Pe ei ni­meni nu-i știe, nimeni nu a vorbit despre ei, nicio televi­ziu­ne nu i-a filmat, deși ris­cul ges­tu­lui lor a fost uriaș. Cu atât mai mult se cuvine să spunem că vic­toria străzii, prin abro­ga­rea revoltătoarei ordo­nan­țe, este din plin și me­ritul lor.

"Nu stați la balcoane, că muriți de foame!"

Buhuși. Un oraș mic și posomorât, aflat la o aruncătură de băț de Bacău. O urbe cu o populație de vreo 13 mii de oameni, din care aproape jumă­tate sunt astăzi la muncă în Italia, de unde trimit ne­contenit bani pentru traiul de zi cu zi al celor rămași acasă. Altminteri, buhușenii nu prea ar avea cum să supraviețuiască. Faimoasa Fabrică de Postav, până în '89 inima și mândria orașului, cu peste 10 mii de angajați, adică jumătate din populația de-atunci a localității, a ajuns astăzi o ruină care se întinde, ca după un dezastru nuclear, pe o suprafață de peste o sută de hectare. "Era cea mai mare fabrică de pos­tavuri din Europa", îmi spune un localnic pe care l-am întâlnit în oraș, la o cafea. "Astăzi, n-a mai ră­mas din ea decât o secție minusculă, unde lucrează 80 de angajați, pe un salariu de nimic. În rest, nu prea ai unde să muncești. De-aia se împuținează orașul. Jumătate din populație e la muncă în Sici­lia. Am mers astă vară acolo și mă întâlneam pe stradă cu buhușeni de-ai mei, de parcă eram aici, în oraș. În rest, noi, ăștia de-am rămas acasă, sun­tem triști tare. N-am mai văzut un spectacol aici cred că de 20 de ani. Înainte nu era săptămână să nu vină un spectacol de la București. Cu artiști mari, era sala arhiplină, abia găseai bilete. Astăzi, în Casa de Cultură se face sport, adică cursuri de arte marțiale. Atât. Că altfel ar pune lacătul și-acolo. Așa-i la Buhuși, din rău în mai rău. Și numa' PSD-ul iese mereu la alegeri, de parcă le e frică oamenilor să voteze și altceva".
Am ajuns în Buhuși într-o seară ge­roasă, la sfârșit de februarie. Străzile erau pustii și întune­cate, de parcă intrasem într-un loc părăsit. O teamă stranie îmi dă­dea frisoane, o sim­țeam ca acum 28 de ani, când teroarea dic­taturii paraliza orice for­mă de viață, încre­menind de spaimă toate străzile orașelor. Da, frica asta mă furnica de sus până jos, exact ca atunci, ca și cum în orașul ăsta dictatura n-a pierit niciodată. Mergeam cu pas gră­bit, zgribulit de frig și de teamă, încercând să găsesc o adresă. Se zice că aici, la Buhuși, acum aproape o lună, o femeie de vreo 40 de ani a ieșit sin­gură în oraș, să protesteze împotriva Ordonanței de Urgență cu numărul 13, care tocmai fusese dată pe furiș de guvernul Grindeanu. Să fie oare adevă­rat? E oare po­sibil așa ceva, într-un oraș ca ăsta, în care totul pare amuțit pentru totdeauna? Să fie cineva atât de curajos?

*

Ana Maria Lupu mă aștepta în poartă, se gândea că poate n-o să nimeresc de-atâta beznă. "Haideți, că la noi în oraș e ca în filmele alea horror", mi-a zis râzând. E o femeie veselă, chiar foarte vese­lă, cu o privire scăpără­toare, chipul luminos, dâr­ză la vorbă și voini­cu­ță la trup, precum genul ace­la de femei eroine, în stare să mute munții din loc. Ne-am așezat pe niș­­te fo­­tolii dintr-un colț al ca­merei, pe care-l nu­meș­te "alta­rul" ei, adică locul în care stă nopți în șir și citește sau pur și sim­plu visează la o lume mai bună. Aici se afla și în noaptea aia de pomină, în care a aflat cum un guvern proaspăt numit a fost în stare să ticluiască în cru­cea nopții o ordo­nanță prin care, cum spune ea, se instaura "dic­ta­tura unor derbedei împotriva jus­tiției".
"Era 31 ianuarie spre întâi februarie noaptea", povestește ea. "Vreo unu noaptea, cam așa era. Facebook-ul era plin de strigăte, de înjurături, de comentarii, de chemări în stradă. Așa ceva, atâta fierbere pe internet n-am văzut de când sunt. Am simțit pentru prima oară că internetul, că facebook-ul poate fi viu, că poate avea viață, că poate mobiliza mii de oameni într-o secundă. Am văzut rubrica aia de pe facebook, aia care îți zice să scrii ce gândești, și m-am apucat să scriu plină de furie: "Face­book-ul mă întrea­bă ce e în mintea mea! Milioane de înju­rături și huiduieli pentru toți politicienii din România! Milioane de huiduieli pen­tru toți cei care își bat joc de noi și de țara asta și care nu știu de­cât să fure. Sunt consternată de tot ce se întâmplă, de toată mizeria asta de viață, pe care acești infractori ne silesc să o ducem, de 27 de ani în­coa­ce. Nu se mai poate! Cred că a sosit momentul unei noi revo­lu­ții! O revolu­ție pentru morală si va­lori. Gata! Vă ajunge cu furatul, plagia­tul și ne­potis­mele! Gata! Ne-ați umilit cum ați vrut, ca să vă fie vouă bine! Pâ­nă aici!". Asta am scris. Eram atât de ner­voasă, că n-am închis un ochi toată noaptea. A fost marțea neagră a României".
Cu textul ăsta plin de furie de pe face­book a început mica ei revoluție. Revo­luția de la Buhuși, orașul în care nimeni nu îndrăznea nici măcar să viseze la așa ceva. Chiar în noaptea aceea, a făcut din­tr-un carton o pancartă pe care a scris "În demo­crație, hoții stau la pușcărie!". A vorbit apoi pe facebook cu doi prieteni din oraș, hotărând să iasă a doua zi, împreună, în stradă. Pe 1 februarie, pe la 5 seara, în timp ce Piața Victoriei din București era deja ocupată de mii de oameni, ea a ieșit singură în centrul Buhușiului și s-a așezat în fața Casei de Cultură, protestând pașnic, cu pancar­ta în mână. Nu zicea nimic, stătea acolo cuminte, zgri­bulită de frig, arătând trecătorilor lozinca de pe carton. În scurt timp, a apărut o dubă de poliție și câțiva jandarmi. Nu, nu simțea niciun pic de teamă. Dimpotrivă, simțea doar furia aia nebună care a scos-o din casă. Oamenii se opreau, se uitau și se minunau. Nu mai văzuseră niciodată așa ceva în orașul lor. "Erau câțiva curioși care gândeau la fel ca mine, îi cunoș­team bine. Erau și ei siderați de ce-a putut să facă guvernul, și ei simțeau că e stri­gător la cer cum vor să ne fure cu acte în regulă. Și le ziceam: «Hai, măi, Valerică, sau Costele, sau Tăn­țico, hai și tu lângă mine». Ridicau din umeri și își luau tălpășița. Păi cum să vină, dacă nevastă-sa lucrează la primărie, sau sora la ANAF, sau gine­rele la Poliția Locală? Le era frică, asta era, se vedea pe fețele lor. Frica asta care ne-a ținut pe loc atâția ani!".
Puțin după ora șase, au apărut și prietenii ei, Ro­dica și Geani. Aveau și ei o pancartă pe care au scris cu litere de-o șchioapă "guvern de infractori". Ana Maria a prins parcă aripi. Erau trei și sperau să li se alăture și alții. Au început să strige, "DNA, să vină să vă ia!", "Veniți cu noi!", "Nu stați la balcoane, că muriți de foame!". Ușor, ușor, câțiva dintre tre­că­torii curioși au urcat treptele Casei de Cultură și s-au așezat lângă ei. În câteva minute, erau deja cam 15 protestatari. Strigau cu furie mare lozinci, și-au făcut noi pancarte, au adus câteva steaguri, ba chiar și o portavoce, și cu asta părea că flacăra revoluției din Buhuși s-a aprins. Au pornit apoi într-un marș pe străzile orașului, cu gândul că o să li se alăture și alții. S-au întors la Casa de Cultură vreo 30. "Așa ceva era miracol pentru Buhuși", zice Ana Maria. "A fost poate prima oară când mă simțeam mândră de orașul meu. Nu știu ce s-a întâmplat, a fost ceva care i-a enervat tare rău pe români. I-a enervat și i-a unit ca niciodată până acum".
A doua seară, au venit tot cam aceiași 30. Au stat iar câteva ore și au scandat lozinci, îndurând gerul și uneori înjurăturile și scuipații locatarilor din blocurile învecinate. A treia seară din nou, la fel și în a patra, până când în ziua a cincea, guvernul a anunțat că va abroga blestemata ordonanță. Atunci, revoluționarii buhușeni au hotărât să se oprească. "A fost frumos", zâmbește Ana Maria. "Noi, ăștia 30, am dovedit că încă mai avem demnitate. Asta ne doream noi, să pice ordonanța asta care preves­tea parcă o dictatură. Asta am strigat, seară de seară. Și chiar dacă în Piața Victoriei au fost sute de mii de oameni, eu consider că a fost și o mică victorie a noastră, a buhușenilor".

"Ne-am luat înapoi demnitatea"

Ana Maria a împlinit 40 de ani, are o fată de 15 ani și, de ceva timp, își caută un loc de muncă aici, în Buhuși. Trăiește din alocația pentru copil, de 84 de lei, și încă o alocație de susținere monoparentală. În total, cam 200 de lei, atât ia de la statul român. N-a cerut și nu cere nimănui nimic. Până una, alta, se descurcă cu niște lucruri mai vechi, pe care le scoate la vânzare. Are chiar și niște terenuri pe care ar vrea să le dea, dacă ar fi cineva dispus să le cum­pere. În Buhuși nimeni nu mai cumpără proprietăți, toată lumea vrea doar să vândă și să plece. Dar toate astea sunt problemele ei personale, de care nu-i place să se plângă. Știe că gestul ei de a ieși în stra­dă probabil o va costa, că nimeni nu mai vrea acum să o angajeze. E un oraș mic, oamenii se cunosc între ei, iar puținele locuri de muncă se ocupă nu­mai cu relații la mai-marii urbei. Nu-i nimic, trebuia să facă asta, să iasă în stradă, ea e o femeie puter­nică și mândră, care s-ar lua la trântă și cu dracul pentru apărarea unui principiu, a unei idei. În 2014, când era la lucru în Anglia, a stat opt ore la coadă la ambasadă, ca să-l voteze pe Iohannis. Și ar fi stat și două zile dacă era nevoie. "Vreau să trăiesc într-o țară normală", îmi zice. "Nu vreau să mă îm­bogățesc, vreau ca fetița mea să trăiască decent, într-o țară demnă. Dar cu asemenea hoți și incom­petenți n-o să se întâmple niciodată asta. M-am întors din Anglia și am încercat să mă angajez la un azil de bătrâni, dar mi s-a spus că trebuie să am un atestat de asistent social. Aveam unul din Anglia, unde am lu­crat în același domeniu. Nu contează, mi-au zis, trebuie unul de-aici. O bătaie de joc, dar am făcut-o și p-asta, am luat ates­tatul aici. Era prea târziu. Posturile alea erau deja ocupate de niște femei cu zece cla­­se, iar una dintre ele fără niciun pic de școa­lă, habar n-avea să citească. Asta-i viața la noi, la Buhuși. Asta trebuie să se schim­be, por­că­riile astea trebuie să dis­pară, de-aia au ieșit atâția oameni în stra­dă. Eu sunt o fire optimistă și cred că ce s-a întâmplat zilele astea este o adevărată în­viere a României. Eu așa o simt. Că din momentul ăsta româ­nii n-o să mai îndure să fie umiliți. Asta trebuie să știe toți politi­cienii noștri de-acum încolo, că ne-am luat înapoi demni­ta­tea și că vom fi cu ochii pe ei. Data viitoare, la Buhuși nu vor mai ieși doar 30 de oa­meni. Sunt sigură. Buhușenii au prins curaj, vor ieși cu miile și vor fi tare nervoși".

"Nu mai suport. Punct!"

Bârlad. Cândva, târgul cochet în care venea la promenadă toată protipendada județului. Astăzi, fieful parcă pe veci al social democraților, în care totul s-a cam dus de râpă. "Bârladul e mort eco­nomic. Supraviețuiește doar datorită comunelor din jur și celor plecați la muncă în străi­nătate. În rest, totul e la pământ".
Constantin Ilaș trăiește aici, la Bârlad. Are 47 de ani, e profesor de filosofie și predă "Antro­po­logie politică, Istoria idei­lor politice antice și me­dievale" la Universitatea "Petre Andrei" din Iași. În 2009 și-a luat doctoratul cu lucrarea "Friedrich Nietzsche și metafizica mo­dernă". În 2015 a publicat o carte, "Exil în propria țară", în care evocă poveștile cutremurătoare ale unor deținuți politici. "Împărtă­șindu-mă cu dramele acestor oameni", îmi zice, "nu mai pot rămâne in­diferent la abuzu­rile mon­stru­oase ale guvernan­ților. N-am mai putut îndura cinismul și aroganța acestor gu­ver­nanți. N-am mai putut îndura batjo­cura minis­trului de Justiție, atunci când le tot re­peta ziariștilor replica sfidă­toare "Altă întrebare".
În seara de 31 ianuarie, după apariția neruși­natei ordonanțe, Constantin Ilaș a scris pe contul lui de facebook următorul text: "Nu mai suport. Punct. Nu mai e vreme pentru postări și like-uri. E cea mai neagră noapte a României postco­muniste. Trebuie făcut ceva. Eu ies în stradă". Chiar așa a făcut. Di­mineață, la nouă, a ieșit în stradă, în fața primăriei. N-avea nicio pancartă și niciun alt semn prin care să arate că protestează. Era doar o prezență tăcută și-atât. După o jumătate de oră, s-a hotărât să se facă într-un fel observat. A intrat într-o librărie din apropiere și a cerut o bucată de carton și un marker. A scris pe una din fețe "Stop furtului cu legea în mână", iar pe cealaltă "Abrogați ordo­nanța de ur­gență". S-a întors apoi la primărie și a continuat protestul, de data asta vizibil pentru orice trecător. Era parcă într-o transă, de atâta furie. Întorcea pan­carta către mașini și, de cele mai multe ori, primea claxoane de încurajare. Pe trotuar, oamenii treceau grăbiți și îl priveau ori cu suspiciune, ori cu un zâm­bet discret, ca semn că par a fi cu sufletul alături de el. Dar nimeni nu se oprea să i se alăture sau măcar să-l întrebe mai clar care e durerea lui. Niciodată n-a crezut că va ajunge într-o postură ca asta, să pro­testeze singur, în mijlocul orașului, cu un carton în mână, în vreme ce lumea mișuna pe lângă el, pri­vindu-l ca pe o ciudățenie. Era un om revoltat în mij­locul unui oraș surd. Avea un amestec ciudat de sentimente, de furie și satisfacție că-și poate vărsa amarul, dar și de părere de rău și neputință că gestul lui nu pare să convingă prea tare. "Țin minte că se perindau pe-acolo tot felul de oameni pe care îi cunoșteam. M-am întâlnit cu fostul meu profesor de filosofie, senatorul PSD Popa, pe care l-am întrebat dacă nu mi se alătură, dacă nu se simte și el revol­tat pentru ce au făcut șefii lui de partid la București. «Ați văzut pe cine cauționați?», l-am întrebat. Mi-a dat niște răspunsuri halucinante, copiate parcă din discursurile de propagandă comunistă. Apoi m-am întâlnit cu Ciprian Feraru, consilier PSD, pe care l-am întrebat același lucru, dacă e de acord cu ce-au făcut Dragnea și guvernul lui. Mi-a zis că nu-i nici el de acord, și atunci l-am invitat să stea lângă mine și să protesteze. Mi-a zis că se grăbește și a zbughit-o în primărie. Era tare frig, dar am stat, am îndurat, am tot sperat să mi se alăture cineva".

"Numai dracu' dă legi noaptea"

Timpul se scurgea tot mai greu. La un moment dat, însă, a apărut lângă el un domn ceva mai în vâr­stă, care i-a zis așa, nitam-nisam, că are tot respectul lui pentru ceea ce face. Constantin a zâmbit larg și i-a întins mâna. Îl chema Costel Bulgaru, era pen­sio­nar, dar a ținut să precizeze că toată viața lui a fost mecanic de locomotivă, adică "un om care nu se abate niciodată de la drumul lui". Au stat de vorbă despre porcăria guver­nanților, despre ordo­nan­ță și, la un moment dat, Costel Bulgaru a zis o vorbă grea: "Numai dracul dă legi noaptea". Lui Constantin i-a plăcut mult vorba asta. Au pornit împreună la librărie și au făcut o nouă pancartă pe care au scris chiar așa: "Numai dracul dă legi noap­tea". Era pancarta lui Costel Bulgaru. Și uite așa, aproape de miezul zilei, în fața primăriei erau deja doi protestatari, cu două pancarte în mână. Și tare sperau că de-acum o să vină și alții lângă ei. Forfota orașului era amețitoare. Sute de mașini treceau ne­con­tenit, uneori opreau, oamenii căscau ochii să ci­tească lozincile, apoi claxonau ori gesticulau a leha­mite sau pur și simplu aplaudau de admirație. "Du­pă un timp, domnul Bulgaru a plecat să-și cumpere țigări", povestește Constantin. "A lăsat pancarta în grija mea și a plecat. Apoi, într-o fracțiune de se­cundă, doi indivizi au apărut în spatele meu și mi-au smuls din mână chiar cartonul domnului Bul­garu. Nici nu m-am dumirit bine ce se întâm­plă, că l-au și făcut bucăți. Erau doi bărbați mai tuciurii, păreau interlopi. S-au repezit apoi spre mine, gata să mă lovească. «Pliacî, uei, prostuli, acasî, ci stai aișea? Sorosistuli, Iohannistuli...». Eu mă retră­geam cu spatele, încercând să-i cal­mez. Am scos te­le­fonul, am sunat la 112, și în timp ce vorbeam cu poliția, au plecat amenințându-mă că o să se în­toarcă și va fi vai și-amar. După vreo oră, a apărut un polițist care m-a rugat să-l însoțesc, să dau o declarație și, eventual, să ne uităm prin oraș după cei doi agresori. L-am lăsat acolo pe domnul Bul­garu și am plecat. Apoi, mai târ­ziu, când m-am întors, în piața din fața pri­măriei apăruseră deja și alți protestatari. Iar până seara, piața s-a umplut. De atunci, eu cu domnul Bulgaru am fost în stradă zi de zi, alături de alte câteva zeci de bârlă­deni. Am stat acolo sea­ră de seară, am îndu­rat frigul, până când au abrogat ordo­nanța".

*

Înainte de a pleca din Bârlad, am asistat la întâlnirea dintre cei doi, profesorul Con­stantin Ilaș și Costel Bulgaru. Mă gândeam că trebuie să fie un moment emoționant. Pri­mii doi protestatari ai orașului nu se vă­zu­seră niciodată de atunci, din zilele acelea revoluționare în care s-au cunoscut. Nici mă­car la telefon nu prea au apucat să vorbească, așa că și pentru ei era un eveniment deosebit. Ne-am întâlnit toți trei în parcul din centrul orașului, în fața Teatrului "Victor Ion Popa". Era o dimineață frumoasă, în care soarele dădea primele semne de primăvară. Parcul era plin de copii și bătrâni, veseli cu toții și zgomotoși. "Bună dimineața, domnul Bul­garu, ce mai faceți?", l-a întâmpinat Con­stantin, zâmbind emoționat. "Ei, ce să fac, încerc să rămân mai departe pe șine, să nu deraiez", i-a răspuns Costel Bulgaru, poznaș. "Ați văzut?", a zis tot el. "Au fă­cut și francezii o demonstrație mare și-au zis că s-au inspirat de la noi. Mă bucură mult asta. Suntem și noi un mo­del pentru Occident". Da, vestea asta îl bucură și pe Constantin. "Măcar de-am rămâne mereu la fel de hotărâți ca în zilele alea. Adică să ieșim în stradă de câte ori se întâmplă un abuz". Costel Bul­garu clatină sceptic din cap. "Din pă­cate, încă sunt mulți în­dărătnici și fricoși. Am o soră care mi-a zis aseară să nu cum­va să mă întâlnesc cu domnul de la ziar, că cine știe ce neca­zuri se întâmplă". Da, și Constantin a avut probleme din astea. S-a certat destul de urât cu părinții lui, după prima zi de proteste. Că ce caută el acolo, că se expu­ne, că e periculos. "Sunt profesor univer­sitar, de pe poziția asta trebuie să dai un exemplu de demnitate. După un an de transparență și nor­ma­litate cu guvernul Cioloș, s-au repezit iar ăștia la furat. Nu mai merge, trăim alte vremuri, să le in­tre asta bine în cap". Costel Bul­garu aprobă apăsat. "Așa e, ne-am săturat de vul­poii ăștia nesătui. Sun­tem cu ochii pe ei, nu le mai merge, România e vie".
Au continuat să vorbească apoi despre viața lor, despre familii, copii, nepoți, despre Bârladul lor, des­pre viitor și speranțe. Am zis că poate nu e poli­ticos să mai rămân, că discuțiile lor alunecau deja într-o direcție intimă, aproape familială. Mi-am luat rămas bun de la ei și i-am lăsat să se împrietenească mai bine și să se bucure împreună de dimineața asta frumoasă de primăvară. A fost pentru mine una din­tre acele întâlniri aparte, cu niște oameni de care te des­parți greu.