Călătorie într-o fotografie: ȘTEFAN AGOPIAN - "Mamei nu i-a prea păsat niciodată de mine"

- Pufăie dintr-o țigară electronică și, la răstimpuri, soarbe din cana de ceai. În fața lui, risipite pe măsuța joasă, stau fotografii cu margini zimțate. Sunt acasă la ursuzul, ironicul Ștefan Agopian. Scriitor excepțional și povestaș melancolic, privește lung, ademenind ca într-un ritual amintirile. Stop cadru pe mama. Un personaj și o poveste care l-au marcat o viață întreagă -

Pe Calea Moșilor, la fotograf

- Văd că ați ales o fotografie de când erați foarte mic. Sunteți alături de mama aici?

- Da, țin mult la poza asta, poate și din cauză că am foarte puține fotografii cu maică-mea. Era o nebună și-o apucată, o adevărată figură a copilăriei mele.

- De ce ziceți asta? Era mai dură din fire?

- Era foarte aprigă cu toți, deloc diplomată, foarte directă și foarte bătăioasă. Să vă dau un exemplu. În clasa a treia, s-a făcut o listă scurtă cu cine urma să fie făcut pionier. Eram și eu pe listă. Dar pe urmă ceva s-a în­tâmplat, învățătorul a făcut brusc o șe­dință cu noi, în care chipurile ne-a ana­lizat, cred că era aran­jată, deoarece doi colegi s-au ridicat în pi­cioa­re și au spus că nu am un comportament cores­pun­zător, că m-au văzut ei odată râzând de un bețiv pe stradă. Învă­țătorul a con­chis că, dacă așa a fost, nu pot fi făcut pionier. În ziua aia, am ajuns destul de amărât acasă și mamică-mea a obser­vat. Nu că i-ar fi păsat ei prea tare dacă sunt sau nu pionier. Dar tocmai ne mu­taserăm pe Calea Moșilor, într-un bloc cu în­căl­zire cen­tra­lă, un bloc în care locuiau numai evrei, noi eram singurii creștini și eram vecini cu Be­­ne­dict, care urma să fie făcut și el pio­nier. Or, mama era într-o teribilă competiție cu ma­ma lui Benedict. Așa că m-a luat de mână, s-a dus la școală și l-a bălăcărit îngrozitor pe învă­țător: "Ne­norocitule, am auzit că nu-mi faci copilul pio­nier". "Păi, să vedeți, doamnă". "Niciun să ve­deți, când vii la mine du­minica și mănânci găina e bună, nu?". Că așa era atunci, prin '57. Du­minica, toată lu­mea tăia o găină ca să arate cât de bine o duce, să-și țină rangul. Și exact duminica, pe la ora prân­zului, își făcea drum și învățătorul.

- Și v-a făcut pionier?

- Da. A doua zi învățătorul a făcut o nouă ședin­ță în care a spus că Ștefan s-a îndreptat între timp. Toți copiii au fost de acord că mă îndrep­tasem. Și în ziua în care m-au făcut pionier, mama m-a luat de mână, m-a dus la un fotograf pe Calea Moșilor și mi-a făcut pozele astea.

- Deci aici sunteți chiar pe Calea Moșilor? Cum era cartierul în vremea aia?

- Era o amestecătură de tot ce era posibil: români, evrei, greci, turci, armeni, țigani. În blocul meu însă erau numai evrei, cum am spus. Ne mutaserăm la parter, într-o fostă prăvălie. Era un pic caraghios, că aveam vitrină la stradă. Erau mulți intelectuali în bloc. Ai mei nu erau inte­lectuali, tata era cizmar. Dar nu orice cizmar, avusese atelierul lui, crea modele. Atunci exista un anumit respect față de meserii. Tatăl lui Benedict, de pildă, era sto­matolog, dar era prieten foarte bun cu tata.

***

- Păcat că nu e și tatăl dvs. în fotografie. El cum era?

- Tata era un om foarte harnic, extraordinar de inventiv ca meseriaș, făcea foarte mulți bani. Avu­sese atelierul lui, pe care l-a lichidat singur când au venit comuniștii la putere, ca să nu aibă probleme, și a intrat în cooperativă. Dar după liberalizarea din '54, a deschis un atelier de reparații, că lumea era săracă, nu mai avea bani de pantofi noi. Era un armean cum­se­cade, îi plăceau câr­ciu­ma și curvele, că așa a ajuns și la ma­ma. Surorile lui tata n-au vorbit cu mama ani de zile, din "curva aia" n-o scoteau.

- Era genul de femeie fâșneață sau de ce?

- Da, da, maică-mea chiar era cam ușuratică. Tata nici nu era căsătorit cu mama când m-am năs­cut eu. Ne închiriase o cameră, dar nu stătea cu noi. Abia după ce s-a născut și soră-mea, la patru ani distanță, mai de voie, mai de nevoie, s-au luat cu acte. De re­cunoscut, însă, m-a re­cunoscut, nu-s co­pil din flori. Însă n-o iu­bea pe mama. Știa că-și face de cap cu alții. Era și dife­rență cam mare de vârs­tă între ei, tata avea 42, maică-mea, 25. Avea și părți bune maică-mea, toate babele din cartier veneau și mâncau la noi. În schimb, pe tata îl fura sistematic. Vedeam cu ochii mei cum îi ia câte o sută de lei din buzunar, când venea pilit acasă. A doua zi, taică-meu se prin­dea și o întreba, iar ea se jura pe copiii ei că n-a pus mâna.

- O duceați greu sau de ce făcea asta?

- N-o duceam deloc rău. Pe vremea aia, salariul mediu era de 800 de lei, iar tata, care câștiga bine, îi dădea mamei între 50 și 100 de lei pe zi. Dar mama tot îl fura, fiindcă strângea bani să plece de-acasă. Pe noi ne hrănea foarte prost, numai cu ciorbă de ștevie și carne de cal. Până la urmă, a și plecat. Și-a cumpărat un teren, s-a culcat cu șeful echipei de lucrători, care era vecin cu noi, și ăla i-a ridicat casa pe gratis.

- Și n-ați suferit că v-a părăsit?

- Nu. Mă punea mama seara în ge­nunchi să spun "Tatăl nostru", dar eu mă rugam în gând să mă scape Dum­nezeu odată de ea. Când am văzut că-și închi­riază căruță, încarcă tot și pleacă, am fost fericit, mi-am zis că Dumnezeu chiar există. Seara, a venit tata de la prăvălie, casa era goală, mai era doar o canapea îngustă. Zice: "Ce s-a în­tâm­plat aici?". Zic: "A plecat nebuna". "Ce bine, zice, hai la cârciumă să mân­căm!". Am mân­cat bine și apoi am dor­mit pe canapeaua aia amândoi. Și încetul cu încetul surorile lui ne-au luat o masă, un scaun, o mușama. N-am regretat-o pe mama. Mai rău a fost până să plece ea. Cu tata am fost fericit, nu m-a bătut nicio­dată la cap. Când am dat examen de liceu, abia după două luni m-a întrebat și tata: "Măi, tu ce ai făcut, ai intrat?". Intrasem.

***

- Ați avut, prin urmare, darul uriaș al li­bertății. Scrisul e și el libertate. Așa ați ajuns și la literatură?
- Da, am crescut de capul meu și am făcut nu­mai ce am vrut. Dar tata avea foarte mare încredere în mine. Avea un teanc de vreo 10.000 de lei pe șifonier, ascuns sub un vraf de ziare. Pentru cărți îmi dădea voie să cheltuiesc oricât. Când a apărut "Muntele vrăjit", am fugit direct la teancul de acasă. Mi-a încurajat mereu pasiunea pentru citit.

- Cum se explică? Doar era cizmar. Și cu o asemenea mamă...

- Mama citea, culmea. Citea "Anna Karenina" și plân­gea. Mi-o amintesc foarte bine. Și tata citea. Nu exista să nu citească o jumătate de oră înainte de cul­care. Eu învățam bine, dar eram în clasa ciuru­cu­rilor, clasa mai slabă din cele două ale școlii, acolo unde erau și elevii mai slabi, și învățătorul mai păm­pălău. Eram prieteni cu toți derbedeii din cartier, dar citeam mult. La un moment dat, eram înscris la trei biblioteci publice. Adevărul e că aveam foarte multe tentații. Cei mai buni prieteni ai mei din copilărie au ajuns aproape toți la puș­cărie. Furau și beau dintr-a cincea.

- Și cum de nu s-au lipit viciile astea și de dvs.?

- Furasem cu maică-mea toată copilăria, nu mai voiam să fur. Considera că e în regulă să ia orice lucru al altcuiva, dacă respectivul nu e prea sărac. Și mă lua cu ea să țin de șase. Odată a furat de la vecina noastră, cea mai bună prietenă a ei, cu care bea cafele și-și ghiceau în zaț. Vecina asta avea vreo zece curci, așa că maică-mea a hotărât că are des­tule. Într-o seară, când nu era acasă, a intrat în curte, s-a suit pe un scaun și s-a întins peste bolta de viță- de-vie, unde dormeau păsările. A luat una, a cân­tă­rit-o, nu i-a plăcut, a luat alta mai grea, a zis "Asta-i bună!". A tăiat-o singură, avea un sânge rece ne­mai­pomenit. A opărit-o și a jumulit-o. Și când a venit taică-meu acasă, a zis: "Arșag, știi ce am făcut? Am luat 100 de lei împrumut și am cum­părat o curcă". Și tata i-a dat imediat banii, să plă­tească datoria.

- Hahaha! Era cu adevărat versată.

- N-avea scrupule. Așa am fost vaccinat definitiv la furt. Am ajuns să am chiar oroare. În privința asta a fost o bună educatoare!

- Ciudat e că, după toate întâmplările pe care mi le-ați povestit, cu copilăria dezordonată de care ați avut parte, ați avut mai târziu o viață de familie pe cât de stabilă, pe atât de liniștită. Scriitorilor le iese mai rar!

- A fost unul din jurămintele adolescenței mele. Mi-am zis atunci: "Dacă vrei să ajungi cineva pe lumea asta, tre' să termini o facultate (n-am ter­minat-o), trebuie să ai toți dinții în gură (și pe-ăștia i-am pierdut) și trebuie să ai o familie". Ei, asta cu familia mi-a reușit. A fost o promisiune pe care mi-am făcut-o, că nu voi lua niciodată lucrul ăsta în joacă.

- Ați avut și noroc să găsiți în soția dvs. un om care înțelege nevoile scrisului.

- Sunt cu Cristina de când ea avea 17 ani și eu 20. A suportat ideea că n-am nicio meserie șase ani de zile. Când s-a căsătorit cu mine, nu aveam niciun viitor. A fost iubire, se înțelege, dar a fost și o uriașă încredere a ei în mine. Ea chiar credea că voi ajunge scriitor, ceea ce era esențial pentru mine. În rest, nu m-a bătut la cap nici când scriam, nici când nu scriam.

"Scrisul e ca o nevroză"

- Domnule Agopian, din ce se naște scrisul? Cum a venit, în cazul dvs.?

- Cred că scrisul se naște tot din scris, literatura se naște din literatură, din ce simți când citești o carte care-ți place așa de mult, încât îți dorești să o fi scris chiar tu. Cred că moștenesc ceva și de la ma­ma, din felul ei de a minți cu ușurință, de a fantaza din orice. E ceva acolo, e nevoia de a crea o lume, cu totul alta decât cea în care exiști. Dar până să ajung la scris, am fost mult mai fascinat de chimie.

- Ei, atunci se explică multe detalii din cărțile dvs.

- În clasa a cincea, când încă nu făceam chimie, am citit manualul de a șasea ca pe-un roman. Am luat apoi manualul de a șaptea și de a opta. Și când m-am săturat de ele, am trecut la "Chimistul casei" și am început să fac experimente. Mergeam la o dro­gherie pe strada Doamnei, unde un drogherist bătrân vindea tot felul de substanțe. Voiam numai din cele cu care se fac explozibile. În clasa a șaptea, am aflat că se ținea un cerc de chimie la Palatul Pio­nierilor și am intrat direct într-o grupă de avansați. Iar când am intrat la liceu, știam chimie de nivelul anului întâi de facultate. Apoi am terminat liceul și m-am dus la bunici, la Craiova, să învăț pentru facultatea de chimie. N-am învățat nimic. Am scris po­ezie și am citit Dostoievski toată vara. Dar am in­trat fără probleme. Mai târziu, pe motiv de ab­sențe și din niște încurcături, m-au exmatriculat. Înce­pu­sem deja să scriu serios.

- Trebuie că e rezistent microbul ăsta al scri­sului, de v-a făcut să renunțați la o pasiune la fel de mare și v-a țintuit pe scaun atâtea ore pe zi!

- Era un pariu cu mine însumi. Ori ajungeam scriitor, ori rămâneam un ratat. Acum, om bătrân fiind, mi se pare că toate s-au aranjat în viața mea în așa fel încât să devin scriitor. Dacă nu mă dădeau afară de la facultate, destul de probabil o terminam, destul de probabil aș fi ajuns profesor de liceu, destul de probabil n-aș mai fi scris un rând, comod cum sunt. Aș mai fi dat o meditație, două... și asta ar fi fost tot. Așa, am stat până la 26 de ani fără serviciu și m-am luptat cu scrisul.

- Cu scrisul, cu furiile și cu îndoielile, nu?

- Da, începeam un roman, scriam câteva zeci de pagini și îmi dădeam seama că nu iese, că scriu prost, o luam de la capăt. A fost ucenicie grea scrisul. Cine spune că te așezi la masă și scrii nu știe ce spune. Concentrarea era atât de mare, încât la final mă simțeam sleit. Cred că aș fi obosit mai puțin dacă aș fi săpat în grădină. Dacă vă arăt ma­nuscrisele, vă cruciți. Scriam aproape din prima, nu tăiam nimic. Ca să mă păcălesc, îmi propuneam să scriu jumătate de pagină pe zi. Dar scriam așa de în­ghesuit, că jumătate de pagină erau două file dactilo. După efortul ăsta colosal, venea însă bucuria. O surescitare extraordinară, care nu mă mai lăsa nici să adorm. Bucuria că a ieșit ceva din mâna ta, care înainte n-a existat.

- Credeți în momentele de grație, în inspirația de la masa de scris?

- Nu, întâi înveți meserie și apoi vine și grația. Dacă nu stăpânești scrisul, aștepți inspirația de­gea­ba. Am ratat cel puțin patru romane fiindcă nu știam să scriu. Ajunsesem în pragul unei nevroze, dar la un moment dat lucrurile s-au limpezit și am început să scriu din ce în ce mai bine. Însă inspirația poate să vină uneori și de la oamenii din jur. Eu am avut un noroc formidabil că l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Nichita. Nu era puțin lucru să fii prieten cu cel mai mare poet în viață, care să te și admire. Era chiar în perioada în care scriam la "Manualul întâmplărilor", după ce traversasem un deșert de patru ani în care nu scrisesem un rând. Lui Nichita i-a plăcut ce scrisesem din "Manual", și asta m-a încurajat să scriu mai departe. Uneori, venea la mine cu câte 4-5 prieteni, cu sticle de vin și zicea: "Ago, am venit la tine să ne citești din Ma­nual." Îmi dădea o poftă nemai­po­me­nită să con­tinui. Pri­e­tenia cu Ni­chita, dar și cu Mircea Cio­banu, edi­torul meu, a contat e­norm la un mo­ment dat.

"Cinismul meu s-a accentuat cu vârsta"

- Ați țesut în ro­manele dvs. cuvinte din toate limbile. Cine vă deschide azi cărțile co­boară di­rect pe Ca­lea Moși­lor de altădată, chiar în miezul aces­tei fotografii. Cred că v-aș putea recunoaște după o singură propoziție.

- Mulți m-au în­trebat dacă i-am citit pe cronicari ca să pot scrie așa. N-am citit în viața mea cronicarii. Dar în jurul meu se vor­beau foar­te multe limbi, de la idiș, la greacă, la turcă, la armeană, la țigă­neas­că sau maghiară. În fa­milia mea s-a vorbit nu­mai turcește, dar eu n-am învățat. Am cres­cut până la 7 ani la Craiova, prin­tre olteni, dar bu­nica de aco­lo era de fapt bă­nățeancă, așa că vorbea un grai bă­nățean amestecat cu cel oltenesc. M-am scăldat în toate aceste limbi și idiomuri și așa am ajuns po­se­sorul unui limbaj foarte colorat.

- Cu tot cu sintaxă, care e atât de specială...

- Da, așa e. Când mi-au corectat "Tache de ca­tifea" la editură, corectorul a trântit cartea pe masă și a zis: "Eu nu mai citesc. Asta nu e limba română". Foloseam gerunziul, nu-l mai folosea ni­meni...

- Dar mama dvs. a aflat vreodată că ați ajuns scriitor?

- A aflat, sigur că da. I-am și dus una sau două cărți cu dedicație. Nu le-a citit. Nu cred că i-a păsat niciodată prea tare de soarta mea.

- Mă uit la portretul dvs. din ziua în care ați fost făcut pionier. E multă melancolie în privirea copilului de atunci. E multă melancolie și-n cărțile dvs. Sunt armenii mai visători?

- Nu, nu, sunt munteni, sunt oameni ai dracului, vânjoși. Cred că melancolia e a mea. E în mine o contemplație, o leneveală. În clasa a 11-a, diriginta, care era profesoară de psihologie, ne-a făcut o caracterizare fiecăruia după cele patru tipuri de personalitate. Și țin minte că m-am enervat foarte tare când mi-a spus că sunt melancolic. Eu mă credeam coleric. Poate că așa sunt, dar mă aco­păr fără să-mi dau sea­ma cu ironie și cu ci­nism. Ci­nismul ăsta s-a cam accentuat cu vârsta.

- Ați devenit parcă și mai rău de gură, mai justițiar. Nu prea vă intră oamenii ușor în grații.

- Când mă cert, mă cert pe chestii de prin­cipiu. Nu suport lipsa de caracter. Și m-am certat cu oameni la care chiar țineam. Aici clar o moștenesc pe maică-mea. Era arțăgoasă, să­rea imediat la ceartă.

- V-ați mai împăcat cu ea? V-ați mai apro­piat peste ani?

- Cu mama, de fapt, n-am rupt legătura ni­ciodată. Dar nici nu ne-am apropiat. S-a re­măritat și avea un băr­bat cumsecade, pe care îl mai trimitea la noi cu diverse lucruri inutile, de care n-aveam nevoie, le dădeam și noi mai de­parte. A îmbătrânit urât, din ce în ce mai încă­pățânată și agresivă. Se însoțea mereu de un baston cu care voia să-și bată vecinele, fiindcă, zicea ea, sunt niște depravate. A murit târziu, la 89 de ani. Nu i-a mai mers, deși se antrenase o viață în supra­vie­țuire.


Foto: ION CUCU, MIRCEA STRUȚEANU

(*La Editura Polirom a apărut autobiografia Ștefan Agopian - Scriitor în comunism)