Despre taina icoanelor, cu MARIA CONSTANTINESCU - pictoriță pe sticlă

"Te-ai prins cu mâinile de picioarele lui Iisus, Mărie!"

- De ce au unele icoane puteri mai mari decât altele? Forța lor ține oare de credința celui care se roagă sau de talentul și curăția celui care închipuie chipuri de sfinți? Ca să aflăm răspuns la aceste întrebări, iscate de lumina pascală, pe care am trăit-o cu toți, ne-am adresat unei pictorițe iconărese, înzestrată de Dumnezeu cu talent regal: doamna Maria Constantinescu, artistă de mare prestigiu românesc și internațional -

Îngerii din fereastră

- Trăim perioada de o intensitate aparte a Învierii și Înălțării lui Iisus, și prima întrebare pe care v-o pun este legată de propria dvs. "plu­tire" în lumea icoanelor. Cum ați ajuns la ele?

- Eu m-am născut într-o casă mare din Sto­e­nești-Argeș și acolo am simțit și deprins respectul pentru Dumnezeu. Bunicul meu, de pildă, făcea câte o su­tă de mă­tănii în fiecare seară. Noi, co­piii, îl chi­bi­țam și i le nu­mă­ram: "Bu­nicule, ai greșit cu una". "Nu, am făcut o mă­ta­nie în plus. Că niciodată și nimic nu-i de ajuns pentru Sla­va lui Dumnezeu" - răs­pun­dea. Dacă nu ne duceam la biserică, bu­ni­cul ne explica acasă Evanghelia din ziua aceea. Și, fiind așa cre­dincios, a trăit foarte mult. Îmi amin­tesc că în casa în care m-am născut, pereții erau foarte groși, aveau un metru și erau din piatră. Așa că "tăpșanul" cel mare al ferestrei era locul meu de joacă. Și toate feres­trele erau împărțite în geam­lâcuri mici, iar când se abureau, desenam pe ele îngeri. Bunicul îmi sădise și credința în Dum­nezeu și dragostea de îngeri.

- De ce ați ales sticla, și nu lemnul, pentru pictatul icoanelor?

- Sticla este materie vie. M-a fascinat când am înțeles asta. Să vă dau un exemplu straniu. Dacă scoatem sticla unei ferestre vechi de o sută de ani, vom vedea că e mai grea jos și mai ușoară în partea de sus. Iar dacă o întoarcem, în timp, greu­tatea se mută invers. Sticla este ca o clepsidră. O clepsidră vie, a timpului care curge prin ea. De asta, după ce m-am apucat de pictat, mi-a și plăcut să las sticla transparentă, să nu o acopăr cu totul cu desen și culoare. Îmi place să mai pun, uneori, încă o icoană dedesubt. Și cum cea de deasupra e pictată mai puțin, poți vedea și în interior. Să intri cu gândul în lăuntrul icoanei. Să îți vezi po­vestea ta și să privești lumea prin ochii sfinților. Lăsând aceste transparențe, pot picta în spatele lor sugerări de apă, aer, nori, un univers întreg și diafan, cu compoziții spațiale cu lumină. Pot face icoane și din câte șapte sticle suprapuse, în care poți vedea până la ultima sticlă.

Icoanele cântătoare

- Există o condiție a celui care se apucă să picteze icoane? Dincolo de știința așezării culo­rilor, e nevoie și de credință în sfinții pe care-i înfățișați?

- Fără curăție sufletească și de cuget, nu poți picta icoană. Prin mătănii și post îți cureți sufletul și spiritul. Și cu cât fo­losești mai puțină materie, cu atâta crește spiritul. Iar pentru mine, icoa­na a fost mereu firescul vieții mele. Am început să pictez îngeri și icoane de când eram mică. După ce i-am desenat pe geamul casei bătrânești, am pictat îngeri pe hârtie. Iar icoane am început să fac încă din liceu. Făceam cópii ușor interpretate după icoane cunoscute, dar lăsam încă de atunci sticla transparentă. Căci sim­țeam nevoia de spațiu. Și apoi, când te apuci de o icoană, trebuie să fii și foarte concentrat. Eu opresc te­le­fonul, radioul, tot. Și nu mănânc ni­mic în ziua aia. N-ai cum să faci altfel, pentru că linia nu curge. Iar pictura icoanei trebuie să fie neapărat vibrată. Nu mișcată, ci vibrată: cu multe nuanțe și hașuri. Să cânte prin tușe fragile de culoare, de la gros la foarte subțire. Altfel, icoana e ca un concert doar pe două note. Iar dacă iconarul nu-i face culorile să cânte, icoana nu are suflet. Nu exprimă bucuria și înălțarea. În ce mă privește, eu încerc să fiu cât mai spiri­tua­lizată. Une­ori reușesc. Cum spunea mătușa mea: "Te-ai prins cu mâinile de picioarele lui Iisus, prin icoa­nele tale, Mărie!".

- Ce alte taine mai folosiți pentru icoanele dvs. cu totul nepămân­tene?

- Când pictez o icoană, eu fac o anu­mită inspirație și ex­pirație. N-ai cum să faci linia să curgă, dacă nu inspiri și expiri cum tre­buie. Așa că eu inspir, și atunci trag linia. Și cu cât linia este mai lungă, inspi­rația trebuie să fie mai pu­ter­nică. Dacă te oprești la ju­mătate și expiri, harul liniei se duce. Pentru toate astea m-a luminat Rugă­ciu­nea Inimii. Mi-a explicat-o un mare că­lugăr. Când tragi aerul în piept, trebuie să spui: "Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dum­ne­zeu", adică să ajungi sus, sus, în cer! Și abia pe ex­pirație să spui: "Miluiește-mă pe mine, pă­că­toasa!". Căci te întorci la ma­terie, la om. Așa și ico­narul. Pe ins­pi­rație, ia după puterile lui din Lu­mina lui Dum­nezeu și pictează.

- Dezvăluiți-ne rețeta unei icoa­ne...

- Mai întâi de toate, îmi prepar sticla. Iar asta poate să îmi ia și săptămâni întregi. Pentru că-mi place să o învechesc. La început, am făcut-o din în­tâmplare, după care am început să dezvolt teh­nica asta și să ajung la un anumit rafinament. Pe unele porțiuni, prepar sticla astfel încât să dea sen­zația de opac, semiopac, de întuneric sau de lu­mi­nă. Pe alte porțiuni, las sticla nepictată și pictez alta, la câțiva centimetri sub ea. Și trebuie să vă mai spun că în timp ce mă gândesc la vreo viitoare icoană, mă uit mereu prin cărți, la icoanele noastre populare vechi. Acolo e chintesența. Țăranul ro­mân din Ardeal, de exemplu, picta cu sufletul, pen­tru că se ruga necontenit. De asta orice sfânt pic­tat pe sticlă, cu oricâte naivități, e frumos de-ți ia gra­iul. E coborât direct din inima omului. Eu cred că noi semănăm cu icoanele acelea ar­dele­nești. Unele sunt mucalite, altele sunt ireale, altele fascinante.

Rugăciunea iconarului

- În România, comerțul cu icoane a explodat, deși calitatea lor este adesea îndoielnică. Cum tre­buie aleasă o icoană, ca să ne primească ru­gă­ciu­nile?

- Icoanele, la fel ca oamenii, își au destinul lor, care nu depinde de felul în care arată și nici de credința celui care o cumpără. De pildă, o icoană cumpărată de un om care nu crede, sau care o privește numai ca pe un obiect, tot va lucra în casa aceluia. Și va începe să transmită energie și să îl cheme spre ea, vrând-nevrând, pentru că ea poartă simboluri extrem de puternice și har. În ce-l privește pe pictor, dacă este necredincios, nu poate picta o icoană cu har. O face corect, dar tot nu îi va ieși cum trebuie. Îmi amintesc cum am încercat să învăț o prietenă să picteze icoane. Și ea nu izbutea pe nicio cale să-i facă chipul Maicii Domnului. I-am zis: "Nu poți, cu țigara în mână, să faci chipul Maicii". S-a lăsat de fumat și a putut s-o picteze. Dar revenind la vânzări, să știți că eu mă bucur că se face acest comerț cu icoane. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai mult se întorc oamenii la Dumnezeu. Deși eu nu fac icoa­ne așa, doar după ureche, ca să le vând. Uneori, mi s-a întâm­plat să refuz să îmi vând icoa­nele, chiar dacă mi se ofe­riseră prețuri mari. Cum­pă­ră­torul era infatuat. I-am spus: "Dumneata n-ai credință. O iei doar pentru că e bine făcută și are o valoare. Nu ți-o dau!".

- Pictorii iconari călugări se roagă totdeauna înainte de a se apuca de lucrat. Tipicul se păs­trează și la mireni?

- Cum să nu? Există chiar și o Rugăciune a iconarului: "Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează și îndrep­tează sufletul, inima și mintea robului Tău; călăuzește-mi mâi­nile, ca să pot înfățișa cum se cuvine și în mod desăvârșit Chi­pul Tău, al Sfintei Tale Maici și pe cele ale tuturor sfinților, pen­tru slava, bucuria și înfru­mu­sețarea Sfintei Tale Bi­serici!". Dar eu spun o rugă­ciune inven­tată de mine. E așa: "Doamne, Dum­nezeule, Tată ceresc, Atot­creatorule, Te rog, vino și te să­lășluiește întru mine și curăță-mă de întunecime și mântu­iește-mi sufletul, ca să pot face o pictură spre gloria și Slava Ta!".

- Munca dvs. cere "deșert", ca la sfinți, izolarea de lume?

- Când mă apuc de o icoană, la mine trebuie să fie curat în primul rând, toate lucrurile să fie puse în ordine, iar gândurile mele, pozitive. Apoi, mă rog la sfântul pe care vreau să-l repre­zint, să mă lase să-l fac în stilul meu, care nu este clasic. Am fost fascinată, de pildă, când am văzut biserica pictată de Giotto, la Padova, în Italia. Giotto a reușit o pictură extraordinară, chiar dacă nu e bizantină. Pictura e pe albastruri, iar îngerii nu au corpuri. La fel este și la Drăgănescu, în pictura Părintelui Arsenie Boca, unde totul e spiritualizat și simbolic. Este și acolo un înger aparte. Stă deasupra mucenicilor și are corpul redus la minimum. Abia se vede. Aripile îi sunt foarte mari și aureola la fel. Îngerii sunt reprezentați de strălucirea lui Dumnezeu asupra lor. Acel înger e de o sensibilitate și de o puritate rar întâlnite, asta pentru că Părinte Arsenie era de o cumințenie, de o modestie și o iubire fără margini față de Dum­nezeu. Poate de aceea și "Înălțarea" de pildă, pic­tată de el, e ireal de fru­moa­să. Un cântec zvârlit spre cer, un cântec în culori, plin de modernism și de forță. Iar dacă te uiți la "Cel Vechi de zile", rămâi iar uimit. Și tot la Drăgănescu am mai trăit o întâmplare aparte cu picturile Părintelui. Acolo am cunoscut-o pe Sara Esterabadeyan (fata cu capacități extrasenzoriale, despre care "Formula AS" a scris pe larg, n.n.), când cineva tocmai îi descria picturile. Căci ea e aproape oarbă. Și, la un moment dat, i-am spus Sarei: "Uită-te în sus, la bolta bisericii pictată de Părintele Arsenie, și spune-mi ce vezi. "Văd flu­xuri intense, de lumină" - mi-a răspuns. Pictura Pă­rin­telui Arsenie Boca ajunsese până la ea, pe căi ne­cu­noscute.

Îngerii din oglindă

- Aveți sfinți preferați?

- Sfântul meu preferat este Sf. Gheorghe cel victorios. Și nu întâmplător, căci sunt născută pe 1 aprilie, iar despre cei născuți atunci se spune că trebuie să fie neapărat vic­torioși. Mai este și Sf. Ni­colae, dar dintre toți sfinții, îl prefer tot pe Sf. Gheorghe. Am avut și o ex­poziție la Cotroceni cu el. Făcusem un Sf. Gheor­ghe imens, din me­tal și sticlă, care avea în spate un spot intens de lumină. În sală era în­tuneric, iar când intra cineva, părea că sfântul co­borâse tocmai atunci pe pământ. Am și o com­poziție cu cinci Sf. Gheorghe, toți pe același cal. În loc să țină sulițele în jos, le țin în sus, înfipte într-un balaur ca un zeppelin.

- În icoanele bizantine, sfinții sunt îmbrăcați mereu în aceleași culori mohorâte. N-o să vezi nicio­dată o Maica Domnului îmbrăcată ca "Pri­mă­vara" lui Boticelli. Canoanele acestea trebuie respectate?

- Depinde de cine le pictează. În icoanele pe sticlă ale țăranilor ardeleni, Maica Domnului e plină de stele și flori. Giotto și-a impus, și el, stilul cu turcoaz și cu auriuri. Michelangelo a pus toate cu­lorile din lume în icoanele lui, iar la Drăgă­nes­cu, după restaurare, au ieșit la iveală niște nuanțe extraordinare. Părintele Arsenie a pictat "după dictarea lui Dumnezeu", așa cum spunea.

- Dvs. pictați și îngeri. Cum vi-i imaginați?

- Îngerii au corpuri transparente, pentru că sunt nemateriali. Ai mei au însă aripile argintii și au­reolele aurii, căci sunt sub lumina lui Dum­nezeu. De multe ori, nu le pictez chipurile, le las trans­parente, iar în spate pun o oglindă, în care să ne reflectăm noi. Să fim noi în icoană. Să fim îngerul. Altă dată, pictez un chip care se reflectă de două ori pe hârtie. Ca și cum ar fi în mișcare. Căci în­gerul tot timpul se mișcă, așteptând să-l che­măm. Și, dacă ne rugăm, putem avea nu unul, ci o ceată de îngeri.

- Dvs. simțiți că aveți un înger de pază?

- L-am și văzut! Mi s-a întâmplat, nu foarte demult, acasă la mine, aici, în București. S-a ivit dintr-odată deasupra mea... Semăna cu mine, dar chipul îi era mai aburos. Era ca și cum eu aș fi fost îngerul de deasupra, numai că el era perfect. Eram bolnavă, dar nu aveam febră, ca să delirez. L-am văzut bine! Îngerul a stat deasupra mea câteva minute, apoi a dispărut. A doua zi eram perfect sănătoasă.

"Ușa" miracolelor

- Vi s-a întâmplat ca o icoană a dvs. să ajungă într-o biserică sau la o casă mare?

- Fiind atipice, picturile mele nu sunt prezente încă și în bise­rică. În schimb, am avut șansa ca icoanele mele să ajungă la câteva personalități ale lumii. Am avut șansa, de pildă, să fiu prietenă cu d-l Amaduzzi, care a fost am­basador al Italiei în România. El mi-a cumpărat 33 de picturi. Pe urmă, d-l Amaduzzi a fost con­silierul lui Oscar Luigi Scalfaro, președintele Italiei din anii '90. Odată, domnul Amaduzzi mi-a comandat o pictură cu Maica Domnului. Pe urmă am aflat că i-a făcut-o cadou președintelui Scal­faro, care la rândul său i-a dăruit-o Papei Ioan Paul al II-lea. Altă­da­tă, am avut o expoziție în Spa­nia, unde fusesem invitată de am­ba­sadorul nostru. Mi-a coman­dat o pictură pe sticlă, cu un ar­bore genealogic, o com­poziție zo­dia­cală. Sunt destule reprezentări ale zodiacului în icoane. Cum spu­­ne Biblia: "Doamne, Tu faci să apa­ră la vremea lor semnele zodia­cului și scoți Luceafărul la lu­mină". Și icoana mea i-a fost dă­ruită reginei Spaniei. Regina a fost foarte încântată și a pus-o în dor­mitorul său.

- Ultima întrebare este și cea mai grea. Cum putem pătrunde, când ne rugăm, în interiorul unei icoane? Cum să o facem să se deschidă?

- Când privești o icoană, iei contact cu duhul ei. Icoana are duh, are har. Rugându-te fierbinte, sufletul icoanei se unește cu sufletul tău. Icoana are și ea suflet, pentru că e totdeauna vie. Chiar dacă este un mic desen pe sticlă, el are harul lui Dumnezeu, căci este sfințit în altar. Așa se explică cum, până și unele icoane care sunt doar repro­duceri pe hârtie, lipite pe lemn, au lăcrimat. Mi­racolul există întotdeauna. Trebuie numai să bați la ușa lui și ți se va deschide. Icoana este ușa spre Dumnezeu. Trebuie să bați cu tăria credinței tale.