Sfântul din Ardeal

- La poalele Făgărașilor, pe urmele părintelui Arsenie Boca -

- În satele de la poalele Munților Făgăraș, portretul părintelui Arsenie Boca e prins pe perete, între icoane. După aproape 28 de ani de la moartea sa, nu există vreun pământean mai iubit decât el. Fostul stareț al Mânăstirii Sâmbăta le-a rămas tuturora în suflet, ca îndrumător moral și duhovnicesc, țăranii urmându-l chiar și atunci când autoritățile comuniste l-au trimis în surghiun. Nu e nevoie să bați la porți, pentru a-i da sfântului părinte de urmă. Pe măsură ce vremea trece, amintirea călugărului cu ochi albaștri se revarsă pe toate drumurile ținutului de sub munți. Adevărate sau ușor înflorite din preaplin sufletesc, poveștile despre minunile părintelui Arsenie Boca s-au trans­format în legendă. Vi le povestim, așa cum le-am ascultat pe sub arcade de mânăstire sau prin satele așteptând primăvara -

Izvorul fermecat

La Mânăstirea Sâmbăta de Sus e o zi neobiș­nuită de primăvară. A nins, și Munții Făgărașului își coboară zăpezile până lângă clopotniță. Pacea și liniștea di­mi­neții sunt întrerupte doar de niște vrăbii gureșe care așteaptă soarele. Pe sub arcadele unui cori­dor se vede trecând repede o nă­lu­că nea­gră: silueta sub­țire a unui călugăr. Îl întreb de pă­­rintele stareț, dar nu-mi răspun­de, nu m-o fi auzit, e prea grăbit și dispare în spatele unei uși. Mă hotărăsc să co­bor în sat, în Sâm­băta de Sus, să caut oa­meni care l-au în­­tâlnit și care au vorbit cu el. Dar când să ies pe poarta grea a mâ­năstirii, aud în spa­tele meu pași mă­runți și gră­­biți. O fe­meie fira­vă mă ajun­ge din urmă și-mi spu­ne, fără niciun fel de intro­ducere: "Sunt Ecaterina, pă­că­toa­­sa, și-am ajuns aici, la mânăs­tire, pen­tru că părintele Arsenie a vrut așa. Eu nu l-am cunos­cut, am venit aici doar ca să mă spo­ve­desc. Du­pă spoveda­nie, am luat apă de la izvorul părin­telui Ar­senie și parcă am ră­mas fer­me­­cată, n-am mai putut pleca. Am vor­bit cu oa­meni care l-au cunoscut și-mi pare bine că sunt aici, în lo­cul acesta în care a vie­țuit. Părintele a stat 40 de zile la Athos, a postit ca Mântuitorul și s-a întors acasă cu Duhul Sfânt."

Poveștile nanei Tinca

Aurica Tinca e din Izvorul Mureșului și s-a mutat la Sâm­băta în 1947. Era la Brașov, slujnică la o familie de nemți, când a auzit de părintele Arse­nie. A venit la Sâm­băta, l-a văzut și din acel mo­ment viața ei s-a schimbat.
"Am venit aici prima dată în 1945, atunci l-am văzut pri­­ma oară pe părintele Arsenie. Era un om înalt, fru­mos, cu ochi mari, albaștri. Avea o pri­vire care parcă in­tra prin tine, te treceau fiorii când te ațin­tea. Nu știam cum să plec de la Brașov, ca să mă mut de tot la mâ­­năstire. În 1947, când părintele a ținut predicile cu stu­­denții, m-am amestecat și eu prin­tre ei și de atunci n-am mai plecat. Pă­rin­­tele era stareț atunci, dar prea puțin se ocupa de stă­reție. Nu-l lăsa lumea să vadă de treburile sale, nu putea să fie li­niș­tit deloc. Avea doi ucenici, unul era Gheor­­ghe Moldovan, celălalt - Gheorghe Grea­vu. Ăștia doi stăteau tot pe lângă el și-l apărau de lumea care-l îngrămădea, de nu putea merge dintr-un loc în altul. Încă râdea Înaltul Mladin și-i spunea pă­rin­telui Ar­se­nie că parcă umblă cu doi ar­hangheli după el. Eu nici nu știu când dormea și dacă dor­mea, că toată ziua pri­mea oamenii veniți din toată țara, iară noap­tea lucra cu doi-trei ucenici, la ame­na­jarea tere­nului din ju­rul mâ­năs­tirii. Dân­­sul a făcut și fân­tâna, și la­cu­rile, a lucrat și cu studenții. Printre ei au fost și mitropolitul An­to­nie Plă­mă­deală, și pă­rintele Silviu, care și-a luat apoi nu­mele de Ioan, și pă­rin­tele Dometie de la Prislop, care era ma­re cân­tăreț, pă­rin­tele Serafim, care a fost stareț după părin­tele Arsenie. Toți ăștia au ajuns mari du­hov­nici și au avut de su­­ferit pri­goana co­mu­niș­tilor și au stat prin închisori. Ei aveau un obicei, nu dădeau canoane celor ce se spo­ve­deau la ei, ci îi trimiteau pe cre­dincioși și la alți duhovnici, pe care-i știau ei, așa țineau legă­tura unul cu altul, prin oameni.
Tare am vrut să vorbesc și eu cu părintele, să mă sfă­tu­ias­că, dar totdeauna el era cu alt­cineva. Nu voiam să-l de­ranjez, am văzut cât era de ocupat, și totuși, în­tr-o zi, l-am urmărit peste tot, poate-poate, mă gân­deam, voi reuși să stau de vorbă cu el. M-am dus după el la râu, de unde scotea pie­tre mari, cu care a făcut aici, în jurul mâ­năstirii, niște mese uriașe. Eu m-am minunat de pu­te­rea părintelui, care sco­tea singur din apă pie­trele acelea. Când a trebuit să plece, în 1949, a stat aci, la colțul bi­sericii, de vorbă cu niște părinți, și atunci, l-am auzit pe părintele cum zicea: «Pietrele mele, pietrele mele, cine va avea grijă de voi? Apa trece, pietrele rămân».
În ziua în care a plecat, mi-am luat inima în dinți și, când a urcat ultima dată scările ca să intre în chilia lui, i-am strigat să nu mă la­se la Sâmbăta, să mă tri­mi­tă și pe mine la o mâ­năs­tire, la Bistrița. Pă­rin­tele s-a oprit, s-a uitat lung la mine și apoi mi-a zis că nu mă trimite aco­lo, că o să mă îm­bol­nă­vesc. «Ce să fac, părinte, atunci?», i-am zis și parcă-l văd și acuma cu hai­na lui al­bu­rie, că nu­mai așa umbla îmbrăcat, cum mi-a zis răs­pi­cat: «Să stai aici, să rabzi anii vieții». Și-am intrat mun­ci­toare la bu­că­tărie. De atunci sunt aici.
Am fost și la Drăgănescu, cu mai multe femei, în vre­mea în care el picta biserica. Era plin de oa­meni și acolo, veniți care cum putea, pe jos, cu căruța, cu trenul. Își ale­gea el din mulțime oamenii cu care stătea apoi de vorbă, pe care-i spovedea sau pe care-i sfătuia. Se uita așa, pes­te oameni, și zicea: «Tu, și tu, și tu» și oamenii aleși se du­ceau la el. Alegea mai mult bărbați și odată ne-am în­țeles mai multe femei să intrăm și noi în bi­se­ri­că, chiar dacă nu ne-a chemat părintele. Am năvălit așa, ca un cârd de gâște, că voiam să ne spovedim și noi la pă­rin­tele. Și el s-a supărat un pic pe noi, ne-a mus­trat blând și ne-a întrebat: «Voi nu știți că, dacă încarci prea multe gre­u­tăți, se rupe carul? Dar dacă tot ați in­trat, stați aici acum, și-n noaptea asta învățați capito­lul 2 de la Tesaloniceni, unde zice despre dra­goste». Umblam pe lângă biserică cu car­tea în mână și citeam toate, că ne era frică de pă­rin­tele. Noaptea târziu, când a terminat de spovedit, ne-a che­mat pe toate și ne-a tri­mis la culcare: «Nu vă dau canon - a zis el -, numai să vă schimbați via­ța, să fiți mai bune, s-aveți grijă de familiile voas­tre și să vă rugați zilnic la în­gerul păzi­tor». Ne-a mai spus să nu punem vina pe nimeni pentru necazurile pe care le avem, că noi, și nu alt­cineva, sun­tem singurii vinovați de ceea ce ni se în­tâm­plă. A mai zis o vorbă la care eu mă tot gândesc de atunci. A zis pă­rintele că Dumnezeu nu ne dă ne­cazurile ca să ne pe­dep­sească, ci ca să ne apropiem de El și mai mult.
Bucătăreasa pe care o ajutam eu în perioada aceea mi-a spus o întâm­plare cu părintele, la care ea a fost mar­toră. Zice că părintele a ieșit într-o seară din came­ra lui și s-a plimbat prin curtea mâ­năstirii și a văzut un pom de iarnă aruncat pe zăpadă. Era după sărbătorile de Crăciun. A luat părintele bradul acela și a dat cu el de pământ și bradul a intrat în pământ, deși era înghe­țat bocnă. Și atunci bucătăreasa s-a speriat și l-a în­trebat: «Vai, părinte, cine ești?». Și pă­rin­tele i-a făcut semn să tacă și să nu spună nimănui ce-a văzut.
L-am visat pe părintele pe un munte roșcat, ca Sinaiul, purta hainele lui al­be, cu­lionul, camilafca, cru­cea de gât, se uita la mine cu ochii ăia mari și nu zicea ni­mica. Am mai fost la Dră­gănescu de câ­teva ori, cu câteva maici. «Nu mai veniți, măi, nu mai veniți - ne zicea el - că eu trebuie să pictez biserica asta», dar ne primea până la urmă, că știa că venim de de­parte. Odată, ne-a și dat o căruță, ca să ne ducă înapoi la gară, că a văzut că suntem obosite.
Când a plecat de la Sâm­băta, era noiembrie, pe 22, era zăpadă și a ținut o predică în curtea bisericii. Ne-a spus să ne ținem de biserică, pentru că vin vre­muri grele, să în­vățăm cele patru Evanghelii și să nu uităm «Lazării de la poartă», adi­că săracii. El tare mult i-a aju­tat pe săraci, tot ce avea împărțea. În ca­mera lui nu erau decât o masă goa­lă, un pat și o icoană cu Învierea Domnului. Trăia foar­te simplu. Când a ple­cat, toată averea lui a fost doi saci de cărți, pe care i-a pus în căruța ce l-a dus la gară."

Un om venit din cer

Monahul Ieronim l-a cunoscut pe părintele Arsenie când picta biserica de la Drăgănescu, prin 1967-1968. Apoi l-a văzut de multe ori, ca să-i ceară sfa­tul. Viața lui a fost oarecum ordonată după povețele părin­telui. Ie­ro­nim s-a făcut călugăr și a avut în grijă albinele de la Sâmbăta.
"Părintele Arsenie era un om deosebit. Eu n-am nicio îndoială. Un om cum rar se întâmplă să fie. Era senin și nu se arăta supărat niciodată. Ne spunea să nu fim triști ca păgânii, ci să fim veseli. «Unui creștin îi stă rău să fie supărat, orice încercare ar avea», așa zicea pă­rin­te­le. «Un adevărat creștin e mai presus de orice în­cercări.»
Era un om care parcă nu era din lumea asta, parcă adu­cea ceva din altă lume, parcă era un om venit din cer. Dacă-l vedeai, nu mai puteai să-l uiți. Era înalt, avea pă­rul nu tare negru și umbla îmbră­cat în haine des­chise la cu­loare, albe, albăstrui, crem. Și când te certa, îți plă­cea de el. Te atrăgeau zâmbetul lui și vor­bele potrivite pe care le spunea pentru grija fiecăruia. «Io știu mai mult des­­­pre voi, decât știți voi despre voi», zicea părintele câ­teo­­­dată. «Io văd prin voi până la al treilea neam.» Vorbea în pilde și te făcea să te rușinezi de faptele rele. Odată, o fe­­meie i-a spus așa: «Părinte, fântâna ta-i adâncă și ciu­tu­ra noastră nu ajunge la apă», și atunci el a înțeles că spu­ne uneori lucruri pe care unii nu le înțeleg. Și a în­ceput să vorbească pe înțe­lesul tuturor, și-a simplificat cuvântul.
I-am spus odată că mi se par grele viața de călu­găr, ascultarea, și mi-a răspuns că: «Bușteanul, când îl aduci din pădure, n-are nicio formă, numai după multe cio­pli­turi ajunge mobilă». Altă dată, când i-am măr­tu­risit că sunt bolnav, mai slab, și că tot am încercări, mi-a zis: «Bufnița intră mai ușor în lem­nul scorburos».
Ne-a mai povestit părintele că noi avem mesaje de la Dumnezeu și că mintea noastră le prinde, dacă e bună, dacă nu e sănătoasă mintea, dacă e neas­cultă­toare, atunci e ca un radio care nu prinde un­dele din aer, ci huruie numai. Părintele zicea că sfinți sunt puțini și aceia nu se arată și că smerenia e dulama lui Dum­nezeu, adică cine e smerit e îm­bră­cat cu Dumne­zeu. A făcut și minuni pă­rintele, dar oamenii nu-și dădeau seama decât târziu de asta. Odată, un om s-a dus la părintele și i-a spus că-l doare capul rău și că nu mai știe ce să se facă. «Să mă lași în pace», i-ar fi spus părintele, «că io nu-s făcător de minuni», dar când i-a spus așa, i-a pus mâna pe cap și l-a binecuvântat. Omul s-a speriat când a văzut că pă­rin­tele îl ceartă și a plecat, dar în drum spre casă și-a dat sea­ma că nu-l mai doare capul. Pă­rintele nu se arăta decât la cine cre­dea el că poa­te înțe­lege. Nu tre­buie făcute exa­ge­rări nicio­da­tă, atunci când vorbești des­pre ase­me­nea lu­cruri. Cine nu poate în­țelege lu­­crarea lui Dum­­nezeu nu poate înțelege nici ceea ce vorbea părintele Arsenie, nici faptele lui. El nu era un om ca oricare altul.
Când și-a făcut chilia aceea săpată în munte, l-a avut ca ajutor pe un om, pe care-l chema Samson. El era băr­ba­tul Ver­sa­­viei, femeia de la bucătărie. «Măi, Sam­soane, hai să ridicăm piatra asta», zicea pă­rin­tele, și arăta către un bolovan mare. «Pă­rinte, pe asta chiar că n-o putem ridica», zicea Samson, dar cum punea pă­rin­tele mâna pe pia­tră, parcă se ridica singură de la pă­mânt.
Ultima oară, l-am văzut pe pă­rin­­tele în anul 1986. Înainte să ne des­păr­țim, mi-a spus niște vorbe pe care le țin minte și acu­ma: «Chiar da­că te ține cineva în fe­reas­tră ca pe o floare, tot trebuie să ple­căm din lu­mea asta. Dum­ne­zeu să te ajute și să-l ajuți și tu pe fra­tele tău». Am plecat de acolo și mă tot gân­deam pe drum la ce-a vrut părintele să zică despre fratele meu. Fratele meu era preot, cu ce oare aș fi putut eu să-l ajut? Am ajuns acasă și fratele meu mi-a cerut, într-ade­văr, aju­torul. Am înțe­les atunci, încă o dată, că părintele Ar­senie a fost un om deosebit, unul dintr-aceia pe care Dum­nezeu îi trimite o dată la câ­teva veacuri, ca să ne arate calea cea bună. Vorbele sale au fost ca un iz­vor de în­țe­lep­ciune pen­tru cei care l-au înțeles, așa cum a fost și apa izvoru­lui pe care el l-a făcut să țâșnească din pă­mânt, atunci când oa­me­nii cu care lu­cra au cerut apă, fiind însetați. E vor­ba de iz­vo­rul de aici, de la Sâm­bă­ta, unde vin mulți bolnavi și iau apă cu speranța vin­de­cării."

Trâmbița credinței

Nana Paulina s-a năs­cut la Făgăraș, acum 73 de ani. De peste patruzeci de ani locuiește la Sâm­băta de Sus, într-o căsuță cu două în­căperi, care pare luată din po­­veștile cu Sfânta Vineri. Mă chea­mă în casă, și-n chilia ei încălzită de un cuptor ma­re, po­ves­teș­te cum l-a cunoscut pe pă­rin­tele Arse­nie, du­pă ce-mi arată mai întâi iconele de pe pereți și, între ele, foto­grafia "sfântului".
"Eram copilă când am venit cu părinții mei aici, la Sâmbăta, la predicile părintelui. Aveam cam 11-12 ani. La toate marile săr­bători, veneam să-l au­zim. Erau mii de oa­meni care veneau să-l vadă și să-l asculte. Umblau după el ca după Mântuitorul. Era lucru mare ce se pe­trecea atunci. Părintele nu ne dă­dea voie nouă, co­piilor, să stăm cu oamenii mari, atunci când vorbea dânsul. Ne trimitea pe toți la la­curi, să ne ju­căm acolo și, după ce termina pre­dica pen­tru oa­meni, venea la noi și ne povestea des­pre Iisus, când era El copil. Țin minte cum ne-a spus odată istoria lui Iosif, care făcea un du­lap într-o firidă, pentru un evreu. S-a necăjit Iosif când a văzut dulapul așa mic și i-a spus evreului să tragă de dulap, uite așa: «Zmâc!». Și când a zis Pă­rintele «zmâc!», noi, toți copiii care eram în jurul lui, am în­ceput să râdem. Odată, eram tare curioasă să aud și eu ce le spune oamenilor mari, de nu ne lasă și pe noi să ascultăm, și m-am as­cuns între oameni, dar părintele nu și-a în­ce­put predica până când nu a venit, s-a plim­­bat printre ei și m-a găsit. S-a ui­tat blând la mine și, înainte să mă tri­mi­tă la ceilalți copii, la lacuri, mi-a spus: «Eu vreau să vă cruț pe voi, copiii, de aceea vă trimit acolo, ca să nu audă ure­chile voastre câte rele sunt pe lume».
Eu cred că a fost un trimis al lui Dumnezeu pă­rintele, eu cred că el avea chemare încă din pân­te­cele mamei lui. El a fost aici, la Sâmbăta, ca o trâm­­biță a cre­din­ței. La Dră­gănescu, la Sinaia, la Prislop și pe unde a mai umblat dân­sul, n-a mai făcut ce a făcut aici. Dintr-o privire îți cu­noș­tea ne­cazul și îți dădea o pace sufle­tească, dacă stă­teai de vorbă cu el. El îți spunea și ce are să se întâm­ple cu tine, și ce spunea, aia se întâmpla... Țin minte niște vorbe de-ale lui, pe care le-a spus când am fost la Dră­gă­nes­cu: «Clă­tinați vorba în minte de nouă ori și numai a zecea oară o spuneți!»."

Crucea de pe stejar

Vasile Sumedru are 81 de ani și l-a cunoscut și el pe pă­rin­tele Arsenie. Îmi spune că l-a văzut mai ales când a mers cu alții din sat la Drăgănescu, lângă București. "Părintele a fost un om mare, pre­dicile lui erau numai spre îndreptarea oa­menilor. Dacă te duceai la el cu vreun necaz, știa să te lă­murească. Era greu să ajungi să vorbești cu el, erau sute de oameni care aș­tep­tau. Mergeam cu trenul mai mulți de aici și pe tren po­vesteam numai de mi­nu­nile pe care le făcea pă­rintele. Am auzit că pe-acolo, pe unde l-au dus, pe la Canal, prin al­te locuri, și-ar fi bătut joc de el și l-ar fi tuns. Eu l-am întrebat odată de ce nu se întoarce la Sâm­bă­ta, unde oamenii îl iu­besc așa tare. Dar el mi-a zis că nu-i după voia lui. Părintele tot al nos­tru rămâne, că aici și-a fă­cut el lucrarea, la mâ­năstirea noastră."
Înainte să se însoare, Vasile s-a dus la pă­rin­tele cu o fotografie a prietenei lui și l-a întrebat dacă el crede că-i va fi o soție bună. Părintele s-a uitat la chipul fetei și l-a sfătuit să nu se în­soare cu ea, căci îi va aduce necazuri. L-a ascultat, pentru că era con­vins de da­rul părintelui, dintr-o zi anu­me, în care a văzut el cu ochii lui următoa­rea în­tâm­plare: "Eram un grup mare de oameni în tren și ne duceam la Bu­cu­rești, ca să-l vedem pe pă­rin­tele. De noi se tot ți­nea un țigan care părea tare ne­căjit. Am in­trat cu el în vorbă și am aflat că și el se duce la părintele Ar­se­nie, să-i ceară sfatul, pentru că are un copil tare bol­nav. Oamenii au în­ceput să râdă de el și l-au luat pes­te picior, zicându-i că n-o să-l asculte pă­rintele toc­­mai pe el. «Măcar să dau mâ­na cu el», a zis ți­ganul și s-a retras într-un colț al va­gonu­lui.
Când au ajuns la părin­tele Arsenie, acesta s-a uitat prin mulțime și primul ins pe care l-a chemat la el, înainte de a sta cu cineva de vor­bă, a fost ți­ganul, și a dat mâna cu el în fața noastră, a tuturor, adică a împlinit exact do­rința pe care o avea bie­tul om.
Acum câțiva ani, l-am luat pe Constan­tin, nepotul meu, l-am dus la Prislop, la mor­mân­tul părintelui. I-am po­­vestit de părintele și a rămas tare uimit când a văzut câtă lume vine acolo. Ne-am așezat pe iarbă să mâncăm și am povestit fiecare câte o întâmplare cu părintele. Pă­rin­tele Arsenie a fost un om deosebit și eu nu cred că este în Sâmbăta om care să nu se fi dus măcar o dată la el, să ceară sfat. Dum­nezeu ni l-a trimis nouă și trebuie să-i pur­tăm de grija pomenirii, măcar în fiecare sfârșit de no­iembrie, că atunci s-a stins, ca om, din viață. De-aci înainte îi sfânt."