- Chiar dacă pare ușor vetustă, expresia "Prințul Operetei" se potrivește de minune cu tine, un "cântăreț" galonat de succes. De altfel, și în atitudinea ta există ceva "măreț". O moștenire pe linie de familie?
- S-ar putea, doar "Banatu îi fruncea". Mama se trage dintr-o familie de bănățeni get-beget. Tatăl ei a fost preot în Timișoara. Înaintașii din familia mea au participat la realizarea Marii Uniri. Unchiul bunicului meu, Aurel Cosma, era președinte al Partidului Național Român din Banat și șeful delegației bănățene la Alba Iulia. A fost primul prefect al Timișoarei după Unire. Are și bust în Parcul Central al orașului, și o stradă în Timișoara îi poartă numele. Pot spune că am o "tradiție"preoțească în familie, cu bunic, străbunic și stră-străbunic preot. (Cât și-a dorit bunicul să merg și eu pe acest drum, dar n-a fost să fie!) Aurel Cosma, unchiul bunicului, după ce a fost prefectul Timișoarei, a fost deputat în mai multe legislaturi și chiar Ministru al Lucrărilor Publice în Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, pe vremea Regelui Ferdinand. Bunica mea din partea mamei era tot bănățeancă, româncă sadea, dar din Banatul sârbesc. Din partea tatălui, istoria familiei mele e chiar mai interesantă. Bunicul, Iosif Pascu, a fost medic pediatru, și după terminarea liceului în Timișoara a urmat medicina la Cluj. Bunica era italiancă, Iride Giacomini o chema de fată, iar tatăl ei a fost aventurierul familiei. Îl chema Alfredo Giacomini. De unde vine și prenumele meu de Alfredo. Și tata, de altfel, care s-a prăpădit nu de mult, se numea tot Alfredo.
- Prin urmare, tu ești Alfredo al-III-lea...
- Exact. Alfredo Giacomini a venit în România înainte de primul război mondial. El și-a încercat norocul și-n America, dar nu prea a avut succes. Era inginer constructor. A avut patru fete, primele două născute în Italia și următoarele două la Bușteni, unde s-a stabilit pentru un timp, pentru că acolo a și lucrat. Avea propria antrepriză de construcții și a făcut foarte multe lucrări împreună cu arhitectul Grigore Cerchez. A făcut, de pildă, Palatul Cantacuzino, funicularul și furnalul de la fabrica de hârtie din Bușteni și multe alte construcții de pe Valea Prahovei. Iar în timpul primului război mondial, a plecat - nici mai mult, nici mai puțin - decât în China. S-a dus cu o firmă de construcții franceză. Și-a lăsat în România soția și cele patru fete și s-a dus în China. După aceea s-a întors și a lucrat tot cu Cerchez. A început construirea Teatrului din Turnu Severin, oraș în care a și murit prin anii '50. Bunicul Iosif Pascu a fost medic pediatru. El m-a dus prima dată la operă, pe când aveam doar 5 ani. Eu nu mă simțeam întotdeauna în largul meu cu el când eram mic, pentru că era un tip mai cu morgă, foarte "britanic", un pic mai rece. În timpul războiului a fost medic la Corcova, în Mehedinți, și a locuit cu familia la moșia lui Anton Bibescu. Multe dintre rudele bunicului din București s-au dus și ele acolo, căci orașul era bombardat. Pe moșie era o podgorie din care se făcea un vin foarte bun, un vin nobil, realizat de un specialist adus pentru asta din Franța, așa că bunicul și Anton Bibescu trăgeau niște chefuri pe cinste. Avem pe la Timișoara și poze din perioada aceea. Am până și o carte cu autograful Marthei Bibescu. Și bunicul meu într-o zi a auzit la un post de radio străin că Bibescu a murit. Și a plâns. Cât era el de "britanic" și tot a plâns.
- De mic ți-ai dorit să devii cântăreț de operă?
- Povestea cu cântatul mi-a venit destul de târziu. Așa cum am spus, mergeam cu bunicul meu, medicul, de foarte mic, la Opera din Timișoara, și mai cântam eu așa, de nebun, prin casă, dar nu am fost niciodată vedeta serbărilor școlare. În liceu, eu mă pregăteam să dau la Medicină, motiv pentru care urmasem și cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii '80, se intra foarte greu, pentru că ieșeai de pe băncile școlii cu o meserie. Părinții mei mă dăduseră la pregătire. Am băgat la greu fizică, chimie și biologie, după care, în clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am răzgândit. Am spus că vreu să cânt. Norocul meu fost că părinții m-au susținut, chiar și în nebunia asta. Am început să mă pregătesc mai întâi la Timișoara, după care ai mei m-au scutit de un an de armată, și m-au trimis la pregătire la București. Între timp a venit Revoluția, iar eu am intrat la Conservator din prima încercare.
- Cu cine te-ai pregătit la București?
- M-am pregătit un an de zile cu domnul Ludovic Spiess, la "cântat", și cu o foarte bună profesoară de teorie și solfegii de la Liceul Militar, doamna Cioabă, care era așa, mai zbir, dar zbir cu drag, ceea ce mi-a prins foarte bine, pentru că a pus șaua pe mine și am reușit să învăț teorie și solfegii într-un timp record. Iar în 1991, am intrat la Conservator. În 1996, am dat licența cu un spectacol la Operetă, "Contesa Maritza", care a însemnat și examenul meu de angajare. De atunci și până azi, cânt pe scena Operetei. Am cântat însă și multă operă și vocal-simfonic. Dar chiar dacă sună așa, mai "ușurel", în operetă există și roluri chiar mai grele decât cele de operă. Sunt mulți tenori care preferă să cânte orice operă decât "Voievodul țiganilor", de pildă.
- Ludovic Spiess a fost un gigant al operei, un cântăreț și un om de excepție. Te-a marcat întâlnirea cu el?
- De trei ori pe săptămână mergeam la maestrul Spiess, pe strada Polonă 57. El și doamna Gerda, soția lui, mă adoptaseră pentru o perioadă de timp. Rămâneam și la masă uneori. Pe vremea aceea, mai trăia și mama domnului Spiess, care era un Ludovic Spiess în variantă feminină. Mă chemau uneori duminica la masă și atunci ea spunea: "Of, ce bine că e duminică și nu mai "țipă" nimeni în casa asta!". Îmi amintesc cu nostalgie de clipele acelea. Doamna Gerda Spiess, soția maestrului, mă acompania la pian. Era frumos.
- Ai cântat mai toate marile roluri de tenor de operetă, dar și de operă. Care este cel mai important pentru tine?
- Mie totdeauna mi-a plăcut să cânt și lucruri grele. Am avut mereu înclinație spre rolurile de anvergură, care să aibă multe arii, trăire, frământări, tumult. Așa că piatra mea de încercare a fost rolul din "Țara surâsului", care este summum-ul repertoriului unui tenor în teatrul de operetă. Intru în primul act și ies abia la sfârșit. E mult și greu de cântat. Dar este, cu adevărat, o capodoperă.
- Te reprezintă opereta ca gen?
- Toată lumea mă întreabă de ce nu m-am dus la Operă. Dar eu cânt operă. În ultimul timp, de când nu mai avem sediu, am cântat mai multă operă decât operetă. Vreau să rămân însă la Operetă, pentru că aici am debutat, aici e casa mea, aici mă simt bine.
- Pari un om vesel și senin, într-o lume destul de încruntată. Te simți la largul tău?
- Mă supără faptul că lumea nu mai știe să se joace. Că spiritul ludic a dispărut. Nu mai vezi oameni râzând. Te uiți pe stradă și vezi numai fețe îmbufnate. Fac riduri toți. Nu se poate. La mine râsul e o "boală de nervi". Râd tot timpul. Nu e musai să ai mari motive de râs. Zâmbești pentru că ești bine, pentru că trăiești. Și trebuie să-ți iubești, să-ți respecți să să-ți bucuri prietenii. Sunt niște oameni pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieții. Sunt un prilej de bucurie. Acum, oamenii mai mult se folosesc de prietenie, profită de ea, devenind șantajiști sentimental, lucrul cel mai urât din lume.
- Ai o filosofie proprie de viață?
- Încerc să trăiesc fără încrâncenare și, pe cât se poate, doar cu bucurie.
- Ce faci când cineva îți face rău?
- Eu când cineva mi-a făcut rău, am zis în sinea mea. "Hai, dă în mine de încă o sută de ori. Uite, eu îmi deschid brațele larg și primesc". Încerc să răspund răului cu dragoste. Poate cine va citi asta se va mira sau nu va înțelege, dar am credința că răul nu există, că e doar rătăcire. Rătăcire și neputință de a fora în adânc, pentru a aduce la suprafață adevărata noastră ființă, care este esențialmente bună. Viața toată e făcută din bine și frumos, pentru bine și frumos.
Gabriela Lupu