Accidentul salvator
Pentru Costel Bălan, totul a început când a scăpat ca prin minune dintr-un accident de mașină. Era șofer pe TIR, în Italia și, pentru că muncea și douăzeci de ore pe zi, a adormit la volan. Parapetul de pe marginea șoselei l-a ținut să nu sară cu mașina în hău. A ieșit plin de sânge, dintre fiarele contorsionate, s-a întins pe iarba unei livezi de meri din apropiere și a așteptat să vină carabinierii la locul accidentului. Merele străluceau roșii și rotunde pe crengi. Soarele trecea din când în când printre frunzele verzi. În acele clipe de oboseală amestecate cu spaimă, a avut pentru un moment impresia că este din nou în satul natal din Galați, în Plevna copilăriei lui, la câțiva pași de casa părintească. A început să plângă. Era anul 2003 și se împlineau șapte ani de când Costel Bălan plecase, împreună cu soția, la muncă în Italia. În toamna aceluiași an s-au întors acasă și au plantat primele două hectare cu meri, în apropierea casei părintești din satul Plevna, comuna Rediu.
"Trăisem la țară și știam câte ceva despre munca pământului. Într-un fel, de asta am și pariat pe agricultură. Pământ era destul, și pe atunci era ieftin. Noi aveam bani strânși din munca în Italia, unde eu câștigam trei mii de euro pe lună, soția cam tot atât, și puneam lunar deoparte aproape un salariu, tot cu gândul la întoarcere. Dar cel mai mult ne bucurăm că suntem acasă, împreună cu copiii noștri, cu vecinii și cu prietenii vechi. A fost un entuziasm de început, fără de care nu cred că am fi reușit", își amintește Costel primii ani de după întoarcere. Din banii strânși în străinătate a plantat livada și, până să intre pe rod, a construit un depozit, și-a refăcut casa și a cumpărat câteva utilaje. Pentru a ține costurile la minim, a muncit doar cu familia. Câteodată era mai greu decât în Italia, dar măcar avea satisfacția că muncește pe pământul lui, stă în casa lui și este alături de copii. Primul șoc a fost după trei ani, când a mers la piață cu prima producție de mere: la toate tarabele erau mere cu un leu și douăzeci de bani kilogramul, un preț care lui abia dacă îi acoperea lucrările făcute la livadă în ultimul an.
"Nu puteam să vând peste prețul ăsta, și m-am dus la taraba vecină să îl întreb pe vânzător cum reușește să producă la un cost așa de mic. Am aflat că mulți nu erau producători, ca mine, ci aduceau merele din Ungaria. Le luau de acolo cu 40 de bani kilogramul, transportul cu TIR-ul mai costa încă zece bani la kilogram, și restul era profitul lor. Cum de erau asemenea prețuri în Ungaria, nu știu, cel mai probabil, aveau subvenții masive din partea statului, așa cum s-a procedat și în Polonia, sau făceau livezi superintensive, care nu rezistau mai mult de 10-12 ani, dar erau profitabile. Eu ținusem cont de calitate și mă gândisem la livadă și ca la o moștenire pe care o pot lăsa copiilor mei. Asta era... Descopeream legile dure ale capitalismului în agricultură și începeam să înțeleg problemele de structură ale României".
Au urmat alți ani de sacrificiu. Costel și soția sa, Fănica, au mai plantat un hectar de cireși și au cumpărat încă două hectare de pământ. Au început să cultive și zmeură, coacăze și mure. Costel și-a luat și un serviciu, pentru a face față cheltuielilor, până ce toate plantele aveau să intre pe rod. A încercat fără succes să crească fazani, apoi prepelițe, dar mereu a fost descurajat de regulile rigide ale statului român, de dezinteresul sau chiar reaua voință a funcționarilor săi.
Am pornit alături de Costel Bălan, la pas, pe dealurile din împrejurimile Plevnei, ca să îmi arate ce a reușit să facă. Chiar dacă terenurile lui nu sunt la un loc, le recunoști imediat: sunt cele mai îngrijite din sat, aranjate și curățate la milimetru. După mai bine de 13 ani, soluția lui de a nu miza pe un singur tip de cultură se pare că a dat roade. "Am evitat să mai cultiv ceva ce are tradiție mare în țările occidentale, pentru că din mai multe motive nu poți concura cu ei. Am pus mure, coacăze, zmeură, și anul ăsta mă extind cu agrișe. Fiind culturi diferite, nici nu risc să pierd întreaga producție dintr-un an, dacă ceva nu merge. Profitul acum nu este foarte mare, dar am reușit să ne extindem, să avem șase hectare de culturi și să mai achiziționăm și câteva utilaje".
Întorși acasă, am stat împreună în curte, sub pomii înfloriți, și am băut un suc de mere din producția proprie. Cămara e plină și cu alte bunătăți făcute tradițional: cidru, țuică de mere și mai multe feluri de dulceață. Alături de Costel și Fănica se așează cu noi, la masă, și fiul lor, George, proaspăt căsătorit. Și el, și soția sa, sunt horticultori cu diplomă. Cu siguranță, ei vor duce mai departe afacerea familiei. În atmosfera tihnită a unei gospodarii prospere de la țară, fostul șofer de TIR din Italia își privește familia reunită și fața i se luminează.
Grădinarul regelui
Ultimii kilometri până la satul Lacul Rezii îi parcurg învăluit de mireasma dulce-amăruie a cireșilor înfloriți. Doar după acest parfum, și pot bănui minunăția spre care mă îndrept. Însă ajuns la "fața parfumată" a locului, senzația e unică: aproape două sute de hectare de cireși înfloriți! Sunt într-un loc de vis, într-o uriașă stampă japoneză! Îți vine să te dai de trei ori peste cap și să te transformi într-un fluture, ca să poți pluti peste această nesfârșită mare de petale alb-roșiatice! Abia după ce ți se mai potolește încântarea poți să devii iarăși prozaic și să spui: "Da! Asta da afacere în agricultură!". Locul de poveste a fost făcut de Valentin Barbu, proprietarul acestei livezi, dintr-o margine a județului Galați. Știam că faima acestui loc a ajuns până la Curtea Regală a Suediei, care a cerut anume să fie aduse cireșe din satul românesc Lacul Rezii. Calitatea cireșelor de aici se pare că este greu de găsit în altă parte a lumii. Curiozitatea mea era legată de povestea din spatele unui asemenea succes al agriculturii românești. Stând de vorbă cu Valentin Barbu, mi-am amintit ceea ce știam: nu există succes fără sacrificii și eforturi enorme. Nouă ar fi întrebarea: "Dacă livada de la Lacul Rezii este un model de succes al agriculturii românești, un exemplu că putem fi printre primii din lume, de ce Dumnezeu nimeni, dar absolut nimeni din statul român nu se mobilizează?".
"Chiar am vrut să fac pomicultură de top, la nivel mondial. M-am documentat în țări unde se fac cercetări serioase în domeniul cireșului. Am fost în toată Europa, cu precădere în Franța, Anglia și Belgia, am discutat cu specialiști din Israel și din alte țări, și rezultatul îl puteți vedea. Toată livada este împânzită cu senzori de calitate și umiditate, legați la un sistem computerizat. Știu exact, în fiecare moment, ce umiditate am la 30, 50 și 70 de centimetri în sol, și ce substanțe nutritive sunt necesare. Totul se reglează computerizat. Am plase anti-grindină și anti-ultra-violete, sisteme de irigare performante. Dar toate a trebuit să le aflu și să le învăț din străinătate, pentru că în România, institutele de cercetare sunt la pământ. Statul român, care trebuia să le finanțeze și să vină în felul ăsta în sprijinul pomiculturilor, efectiv le-a distrus. La Sadova, de exemplu, de unde România a trimis cercetători la ONU, de unde au fost selectați specialiști pentru combaterea deșertificării în Africa, totul este o ruină".
Ideea lui Valentin Barbu a fost să meargă pe calitate, poate de aceea au și ajuns celebre cireșele de aici. Așa cum unele vinuri se vând în supermarket, altele în restaurante de lux, exclusiviste, cireșele din satul Lacul Rezii sunt precum vinurile rare și scumpe.
"Să zicem că un pom are zece crengi. Eu tai șapte și las doar trei. Dacă pe ele se fac zece cireșe, eu tai șapte din nou și las doar trei să se coacă. Dar acele trei cireșe vor avea o calitate excepțională. Sigur că și prețul este pe măsură".
Cu foarte mici excepții, toată producția de super-cireșe merge la export. Asta, și din cauză că piața românească este invadată de produse ieftine, dar de proastă calitate. Și cum omul se uită mai întâi la preț... "Statul român își subminează singur producătorii. Eu trimit foarte multă marfă în Olanda, pentru că de acolo pleacă în toată lumea. Știți cum este sistemul lor? Fiecare TIR cu marfă - nu prin sondaj sau pe anumite produse - ci absolut fiecare este controlat pentru calitatea mărfii, la sânge. Dacă nu corespunde calității, nu intră în țară! În România, nimeni nu controlează nimic, și din cauza asta se importă mizerii, nu doar din Turcia, chiar și vesticii ne vând marfă proastă, fructe și legume tratate abuziv, și importă de la noi calitate. În asemenea condiții, este foarte greu să reziști ca producător român. Ca să nu mai vorbim de subvențiile din vest. În timp ce la noi sunt infime, la ei, statul caută soluții să dea subvenții mascate, sub forma promovării unor zone tradiționale, sau a unor branduri zonale."
Pe măsură ce discuțiile cu proprietarul livezii au avansat în detaliile pomiculturii românești de astăzi, parfumul dulce-amărui al cireșilor în floare a devenit tot mai amar. În cele din urmă, rămâi uimit că o asemenea livadă poate să existe în România, având în vedere condițiile agriculturii de la noi, și nu poți să nu te gândești cât de departe puteam să fim, dacă exista o strategie minimă, din partea statului, pentru fermierii și țăranii români. S-a mers și cu jalba la Ministerul Agriculturii. De acolo, însă, oamenii au fost trimiși la Ministerul de Finanțe și de acolo la cel al Dezvoltării, care în cele din urma i-a trimis din nou la Ministerul Agriculturii. De câte ori dialogul era pe punctul de a începe, se schimba guvernul sau secretarul de stat și oamenii erau amânați și chemați să reia același traseu, într-o nouă legislatură...
Rămâne livada din Lacul Rezii un model de succes și de performanță? Cu siguranță! Și, poate, peste ani sau decenii, când agricultura românească va funcționa normal, ne vom uita în urmă și vom admira nu doar frumusețea cireșilor înfloriți, dar și curajul nebun al unor fermieri din anii negri ai pomiculturii românești.
Fenomenul Matca
Matca era până nu demult un simplu sat din județul Galați. Astăzi este o așezare de peste zece mii de locuitori, cu magazine mari, cluburi, cafenele, mașini scumpe și vile cu etaj, ca în cartierul Primăverii. Matca este un fenomen rar în România, pentru că toți locuitorii de aici fac bani și trăiesc doar din agricultură! Cum este posibil, când în multe părți ale țării terenurile stau pârloagă și satele s-au golit, oamenii luând drumul amar al străinătății? O parte a răspunsului am găsit-o mergând la pas pe ulițele perfect asfaltate. Oriunde te-ai uita, cât vezi cu ochii, sunt numai solarii pentru legume. Oamenii își muncesc la propriu fiecare palmă de pământ. De multe ori, vilele luxoase nu se văd, din cauza acestor corturi uriașe din nailon, ridicate chiar pe terenul din față! Nu te mai miri când afli că pământul agricol, care aici produce pe rupte, a ajuns la prețuri astronomice, de peste 40 de mii de euro un hectar! Restul misterului acestui succes agricol fenomenal mi l-a dezvăluit unul dintre liderii producătorilor locali, Florin Ciocan. M-a primit în casă, după ce m-a legitimat și mi-a verificat identitatea pe internet. În salonul elegant, cu mobile sculptate și candelabre de cristal, domnul Florin și-a justificat gestul: "Îmi pare rău că a trebuit să vă verific, dar aici ne confruntăm cu tot felul de probleme... Știți, în acest moment, Matca este unul dintre cele mai importante bazine legumicole din Europa. Nu spun vorbe mari, dar în fața noastră tremură multă lume din Europa și ne-am confruntat și cu probleme de spionaj economic și încercări de destabilizare a zonei. Țăranii de aici sunt incomozi pentru producătorii din vestul Europei, pentru supermarket-uri și pentru tot felul de faraoni de-ăștia moderni și lacomi, care visează să pună mâna pe noi."
Am ajuns la Matca, convins că voi descoperi secretul unei re-cooperativizări, că puterea țăranilor stă în unitatea lor, așa cum se întâmplă în Polonia. Am aflat cu surprindere că lucrurile stau exact pe dos. "Vă rog un lucru important", spune Florin Ciocan, "să nu scrieți, ca alții, doar despre traiul bun și prosper de aici, și doar să vă mirați de casele noastre. Vă rog să spuneți adevărul până la capăt. Adevărul este că noi, oamenii din Matca, muncim pentru ceea ce avem ca sclavii, ca pușcăriașii. Încă, la pușcărie cred că e mai bine, că au ore de somn și de masă. Muncim 24 de ore pe zi și avem vacanță o săptămână de Crăciun, și una de Paști. Atât. Așa s-a făcut ceea ce vedeți aici. În 25 decembrie, noi ne apucăm să punem răsadurile în pahare. În ianuarie și februarie, noi pregătim pământul în solarii, și la începutul lui martie, deja punem răsadurile în pământ. În tot timpul ăsta, facem foc la sobe, în solarii, zi și noapte, cu schimbul. Ca să nu ierbicidăm și să avem calitate la legume, plivim în genunchi, buruiană cu buruiană. Nu se termină niciodată munca aici. Asta să spuneți despre noi."
Forța acestor legumicultori, care ies primii pe piață cu primele trufandale de sezon, castraveți, roșii, ardei, vinete și ceapă, este tocmai faptul că lucrează independent, fără să fie strânși într-o cooperativă. Succesul zonei se explică prin perseverența lor și calitatea legumelor. Imediat după revoluție, au venit bișnițarii să cumpere ieftin din sat și să vândă scump la oraș. Apoi a fost de ajuns să vină o dată un TIR din Lituania și să ia marfă. De la an la an, tot mai mulți intermediari au început să vină, până când astăzi satul este luat cu asalt de TIR-uri din Estonia, Polonia sau Olanda. Matca a devenit în timp, prin munca perseverentă a oamenilor, o mare piață de desfacere a legumelor.
"E ca la bursă, la noi, la piață. Prețul se face în funcție de cerere și ofertă, cumpărătorii negociază direct cu producătorii. Nu vrem cooperativă, pentru că puterea corupe. Oricine ar ajunge să conducă o asemenea piață ar începe să aibă idei și să tragă sfori... De-aia, noi vrem să ne păstrăm libertatea cu orice preț. Ăsta e scopul nostru. Nu vrem să vină și să ne dicteze nimeni nici prețul, nici investițiile, nici ce semințe să folosim! Fiecare zonă trebuie să își găsească singură cea mai eficientă cale."
Am mers cu Florin Ciocan în solarul său gigantic. Aproape o jumătate de hectar de seră construită artizanal, nimic modern. Stâlpi de salcâm, sobe vechi, din fontă, improvizate din loc în loc. Zece mii de răsaduri de ardei erau deja puse de familia lui, perfect aliniate, și cu sistem de irigare prin picătură. E de ajuns să stai un sfert de oră în căldura unei asemenea sere ca să îți dai seama cât de greu este să muncești în genunchi, la fiecare plantă.
"Și aș vrea să mai scrieți ceva... Dacă vă dau voie să ziceți așa ceva, acolo, la București... Politicienii de azi ar trebui împușcați. Ascultați ce vă spun! Până nu se dă o lege să îi scoată din politică pe toți hoții și bandiții ăștia, pe toți cei care au avut de-a face cu politica până acum, România nu o să dea de bine. Să vină tinerii care nu s-au mânjit și care au altă gândire. Oricum, România, dacă nu trece la republică semi-prezidențială, nu are nicio șansă cu netrebnicii ăștia din Parlament. Dacă v-aș spune cât au suferit oamenii din satul ăsta ca să ajungă aici, câți și-au distrus sănătatea din cauza politicienilor de doi bani, câte mizerii și umilințe au îndurat, ați scrie o carte, uite așa de groasă. Suntem sătui de ei, vrem să ne lase în pace să muncim."
Când tocmai mă pregăteam să plec, au început să se adune acasă la Florin câțiva țărani din sat. Veneau să discute și să dezbată despre fonduri europene și ultimele legi votate. Țărani tăcuți, cu fețele deja arse de soare, cu mâini zbârcite și priviri tari, directe. Fenomenul Matca este succesul în agricultură al acestor oameni care muncesc nebunește și care nu se împiedică în oboseală sau secetă, ci doar în statul român, care îi strivește sub poveri.