Ați îmbrățișat vreodată un copac?

ANCHETĂ "FORMULA AS"

OTILIA ȚEPOSU
Bătrânul păr

A fost odată ca niciodată o fetiță care juca toată ziua șotron. Țopăia bucuroasă în pătrățelele dese­nate cu creta pe trotuar. Un trotuar crăpat, care trecea pe lângă o grădină și se oprea în fața unui tăpșan pe care creștea un păr semeț. Unu, doi, într-un picior, apoi trei, patru, cu amân­două picioarele. Și dacă reușea să sară cum trebuie, își făcea "casă" într-unul din cele șapte pătrate și nimeni nu mai avea dreptul să sară și să calce în "casa" ei. Un, doi, sărea fetița, și copacul bătrân intra și el în jocul ei, săltându-și crengile după cum săreau codițele fetei, împletite cu funde albastre. Atât de mult le plăcea jocul și atât de des îl jucau, încât, cu vremea, s-au prins și alții în el: călțunașii galbeni și porto­calii, sădiți an de an lângă portița ce da în livadă, ceapa înfoiată ce pândea invidioasă de după gard, melcii ascunși de căldura zilei prin ierburile înalte, ori pe sub pietrele răcoroase și, mai ales, un măcă­leandru cu gușiță roșcovană, care apă­rea pe cea mai de sus creangă a părului, încă de cum începea fetița să deseneze cu cretă șotronul. Unu, doi, sărea și păsăruica de pe un picior pe altul, și-apoi rămânea o vreme nemișcată, ascultând cum trece vântul printre frunze, ori cum se prelinge roua în pământ...

O victorie aurie

Când am intrat prima oară în curtea umbrită de vie, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături și, deși bătrân, părea mai viguros decât cireșul încărcat de flori. Îl întreceau numai brazii care străjuiau poarta de la intrare. Tocmai se ter­mi­nase o ploiță grăbită, și de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul își întindea spre noi ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă te uitai mai bine la el, apucai să vezi cât e de bătrân: mai multe ra­muri erau deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, aveau doar câte un smoc de frunze și flori în vârf, ca un panaș. Și dacă te uitai și mai atent, pu­teai să-i înțelegi tristețea. Era tare, tare bătrân, și florile pe care le mai avea nu erau, poate, decât spe­ranța disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Știut este că viața pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne și în rod.
Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri și ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineața, înainte de a porni de acasă, alteori seara, când oboseala plăcută a zilei se stingea în asfințit.
Când l-am văzut a doua oară, luasem deja hotărârea de a deveni stăpâna curții, a casei și a grădinii în care el era împăratul. Așa că l-am revăzut cu mare bucurie. Era toamnă, și era încărcat de pere aurii, pe care le împingea către noi victorios: făcuse rod și anul acesta! Poate că, tocmai pentru că își simțea sfârșitul aproape, își împlinise ca niciodată, fiecare floare în fruct. Cine știe prin ce mijloace, prin ce viclenii o fi atras el armate întregi de al­bi­ne, ca să-i cutre­iere florile și să le rotunjească apoi în pere dolofane! Cine știe cu ce des­cântece o fi supt el din fundul pământului cele mai hrăni­toare seve, ca să hrănească atâta rod! Cine știe cât s-o fi rugat el în singurătatea nop­ților senine și cât o fi cugetat la destinul lui trecător, încât să nu se dea bătut!
A mai trecut un an peste noi, de când trăim, eu și părul, în aceeași curte. Un an cu soare nemilos, cu zăpezi spulberate de vânturi neliniștite, cu ploi dezlănțuite, cu apu­suri întârziate peste nori călători. Între timp, am început să mă obiș­nu­iesc cu traiul în curtea pe care el o ve­ghează. De multe ori, în tim­pul zilei, îi caut cu pri­vi­rea, prin aco­pe­rișul ver­de din gră­­dină, cren­gile nodu­roa­se, ca să mă asi­gur că este încă în picioare, și mă rog de el să mai re­zis­te, să se țină cu toate puterile pe ca­re le mai are de pete­cul de iar­bă în care creș­te. În pri­măvara a­ceasta a fost iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, și în locul flo­rilor, are acum pere mici cât unghia unei domni­șoa­re. Ieri dimi­nea­ță, însă, viața lui a intrat într-o altă pro­mi­siune, și despre asta m-am gândit să scriu.

Sirop de hrean și ceai de cimbrișor

Ca să trec mai ușor peste alergiile de pri­măvară, în locul cafelei de dimineață, beau, de o vreme încoace, ceai de cimbrișor, viorele și trei-frați-pătați, aduse de la munte, amestecat cu sirop de hrean ținut în miere, scorțișoară, lămâie și ghim­bir. Îi dau și părului din el, câte un strop, două, ca să-l fericesc. Am schimbat cafeaua cu aceste leacuri, dar n-am schimbat locul, adică, mă așez mereu, când e vreme bună, pe băncuța de sub păr și așa trăiesc împlinirea celei mai liniștite jumătăți de ceas din zi. Moment de bilanț, dar și de plănuiri pentru vremurile ce au să vină. Ieri dimineață am descoperit cu mare mirare și tristețe că mai bine de jumătate din tulpina părului s-a to­pit, peste noap­te, de-atâta ploaie, măcinată în sute și sute de canale, pe care au circulat, ani de-a rân­dul, armate vesele de furnici și de alte viețuitoare minuscule. A mai rămas doar o parte din ea, cât să mai susțină coroana de crengi. Și nici aceea prea sănătoasă. Oricât mă rog să rămână rege pes­te grădina mea, mă tem că zilele părului meu sunt nu­mă­rate.

De vorbă cu părul

Poate că așa cum se întâmplă când cei dragi ai noștri sunt pe ducă și abia atunci ne dăm seama cât de puțin am stat de vorbă cu ei, cât de măruntă răbdare am avut când ar fi vrut să ne povestească, cât de grăbiți deveneam, brusc, atunci când mâna lor întârzia să ne dea drumul în lume, poate că simțind că-și trăiește și el ultima vară, poate doar de aceea, am stat de vorbă azi, mai mult, cu părul din grădina mea. Ca să-i fac curaj, i-am spus eu mai întâi cât de greu poate să treacă uneori primăvara, și-apoi a început el să-și spună povestea și nu s-a mai oprit, până când o ploaie grăbită nu ne-a alungat, pe el în tăcere, pe mine în casă, la fereas­tră, privindu-l cu nețărmurită dragoste cum își ri­dică, sperând, crengile către cer. A apucat să-mi spu­­nă despre florile care creșteau la tulpina lui, despre călțunașii care-l iubeau atâta încât se în­tindeau peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii. Mi-a povestit despre tristețile și bucuriile care s-au împlinit sub crengile lui, despre oameni fericiți și nefericiți, despre prietenia cu fluturii care astăzi au dispărut, despre veri înecate de căldură și despre geruri care înghe­țau aerul. Și chiar dacă jumătate din viața lui s-a transformat într-un morman cenușiu de pu­tregai, cealaltă, care a rămas, aceea care contează și care mai duce înainte po­vestea, aceea tresare, încă, ori de câte ori, pe cea mai înal­tă crean­gă a lui, se așea­­ză o pă­săruică cu gu­șiță roș­­covană, un mă­căleandru ori poa­te un aușel sprân­ce­nat, ga­ta, gata să cân­te, din toată puterea, bucu­ria de a trăi. Pa­­triarhul gră­dinii mele are tru­pul be­teag, dar sufletul tâ­năr. De a­ceea mă rog cu toată puterea să-l țină Dum­­ne­zeu încă viu. Să vină vara, să trea­că, să vină toam­na, și el să fie iarăși fala grădinii, cu roadele lui aurii.
De când îl bag în seamă și-mi beau ceaiul de cimbrișor sprijinită de trunchiul lui, mi se pare că a întinerit. Și mi se pare că și inima mea bate câteo­dată mai repede, de dragul lui. Eu mă sprijin de el, el de mine, și așa, zilele ne trec mai ușor.


MONICA PILLAT
Rugăciunea pădurii

Am crescut de copil în vecinătatea a trei castani uriași. Foșneau ca o pădure, erau pentru mine și frați, și îngeri veghetori. Abia începusem să vor­besc, dar dacă mă întreba cineva cine sunt și de unde vin, le răspun­deam: "Eu am trei cas­tani", într-atât deveniseră parte din ființa mea. Poate de aceea mai târziu am rămas cu această imagine că un pom e și o emblemă a ființei umane, că arborii seamănă cu oamenii, sunt rude de sânge și de sevă. Suntem la fel ca ei, înrădăcinați în pământ, în toate cele lu­mești, sperând în același timp să ne ridicăm spre înalt. Și la fel ca ei, ne dorim să devenim o punte între finit și infinit.
Când eram mică, în diminețile cu vânt pu­ternic, mi se părea că arborii devin păsări. Cre­deam atunci că, dacă îmi voi ridica și eu brațele, așa cum își leagănă copacii crengile în vânt, aș putea să mă ridic și să zbor. Și eram uimită că brațele mele nu fâlfâiau aidoma frunzelor.
Îmi mai amintesc și că la Văratec, unde îmi pe­treceam în adolescență vacanțele de vară, dincolo de mânăstire, se întindea Filioru, un deal împădurit cu mesteceni. Acolo, pe la 16-17 ani, mă plimbam adesea cu părinții mei. Odată am rămas un pic în urmă, să nu mă vadă, și am îmbrățișat un mes­teacăn. Mi-am lipit obrazul de trunchiul lui și am sim­țit că suntem parte din același întreg. Îmi îm­brățișam un frate apropiat, foarte drag. Dintre toți co­pacii, mestecenii sunt cel mai aproape de su­fletul meu. Prin grația și subțirimea lor, mi-au inspirat mereu o noblețe spirituală pe care de mult visam să o ating.
Și mai e ceva, pădurile mă umplu de fiecare dată de taină și de sfială. Când vine de departe un vânt și trece prin crengi e ca și cum copacii ar primi vești tainice, dar deși sunt martoră, înțelesul lor nu-l pot pătrunde, pentru că vine de dincolo. Vântul aduce vești din cer. Când un copac foșnește, prin frunzele lui vorbește Dumnezeu.
M-am plimbat odată cu cineva care spunea, apropiindu-se de o livadă înflorită, că nu crede în divinitate. I-am spus atunci: "Dar eu am o dovadă vie că Dumnezeu există, uite, copacii ăștia din fața noastră!". Și el mi-a zis: "Da, da, ești o poe­tă!". Pentru el, un copac era doar un copac.
Multe s-ar schimba dacă am ști să privim o pădure, dacă am intra în ea tăcând și ascultând, permeabili la toate zvonurile ei. Doar când știi să o asculți poți fi ascultat de pădure. Copacii ne simt uneori durerea, apăsarea sufletească și între­bările nerostite și ne răspund într-un anumit fel, cu un anume foșnet. E ca o alinare fără cuvinte. Am trăit asta lângă mestecenii de care poves­team. Am stat în tăcere și m-am golit de toate gândurile până într-acolo încât foșnetul și vântul treceau prin mine ca prin aer. M-am umplut de seva mes­te­cenilor, de puterea și de viața lor. Eram una cu tot ce exista, iar grația acelor clipe avea o ex­traor­dinară forță tămă­dui­toare.
Dacă n-am uita să privim copacii ca pe niște apropiate prezențe ale su­flului divin, n-ar exista nici depresii, nici astenii. Unii se zi­desc în suferința lor. Dar mai sunt și cei atenți la cum foșnește o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă. Aceia, chiar dacă sunt bol­navi, se pot vindeca. Ei știu că nu sunt niciodată singuri.


TEODOR DUNĂ
Fericirea vegetală

Am întâlnit odată o ființă care, atunci când avea cearcăne, atunci când nu putea să nu plângă, își lipea încheietura mâinii stângi de creanga unui copac și o numea "per­fuzia ei de fericire ve­ge­tală". Stătea câ­teva minute așa, cu ochii în­chiși, și se li­niștea. Aceeași ființă, când era mică, a dor­mit o săptămână în­treagă cu un pui de vi­șin în­verzit în pat. Știa că nu e bine să dormi cu un vișin în pat. Noaptea, îl îmbră­țișa strâns și îi spunea po­vești des­pre vișine și despre lumină. Mi-a spus că poveștile des­pre lumină pot ține loc, une­ori, de lumină ade­vărată. Am crezut-o un timp, pentru că îmi plăcea să cred tot ce îmi spunea. Acelui pui de copac i-au plăcut mult cuvintele ei de noapte și a înflorit. Însă pentru puțin timp. Mama ei a aflat ceea ce nu era bine. A fost cer­tată, iar pe vi­șinul ei nu l-a mai văzut niciodată.
Eu, în schimb, nu am nicio poveste în care copacii se lasă îm­bră­țișați de mine. Însă, de multe ori i-am mângâiat și le-am vorbit ca unor ființe neverosimil sau imposibil de îndepărtate. S-ar zice că nu știu să îmbrățișez, ci doar să mângâi copacii. Câtorva dintre ei le-am dat și nume, care nu se potriveau deloc cu numele pe care le au, de obicei, arborii.
Am fost dependent de tei, meri și mesteceni. E o dependență vizuală și tactilă. Mi-e greu să nu văd copaci. Și nu e doar asta. Co­pacii din viața mea au însoțit unele gesturi pe care nu le pot numi altfel decât "frumoase". Știu că am pregătit cândva o cameră pentru strania venire a unei anumite ființe. Cum nu aveam decât tei la îndemână, am pus zeci de crengi de tei peste tot: pe pat, pe podea, între țevile de căldură, pe birou. Crengile ieșeau din sertare, atârnau de lustră. Ca­mera părea că se mutase în vârful celui mai înalt tei, iar zgo­mo­tele și alcătuirile lumii erau undeva incredibil de de­parte.
Altă dată, urma să mă întâlnesc cu cineva ca­re împlinea niște ani în ziua aceea. Întâm­plă­tor, niște oameni toale­ta­seră teii de lângă fe­reas­tra mea, cu câteva ore îna­inte. Am ales cu mare grijă o creangă înverzită de vreo doi-trei metri și, ținând-o dea­supra capului, ca pe un steag uriaș, am început să merg pe străzi. Era, desigur, cadoul per­fect. Și mai era o fe­ri­cire foarte puțin ome­neas­că să merg așa, cu creanga aceea, noaptea, pe străzi. Cred că, într-un fel, eram rădăcina sau trunchiul unui copac ca­re se plimbă printre blocuri, pe alei. Simțeam o fe­ricire pe care nu o re­cu­noșteam ca fiind a mea. Pesemne, am trăit atunci fericirea teilor.
Merii mei, în schimb, au fost mereu mai triști decât teii mei. Acum câți­va ani, într-o perioa­dă cu prea multe impo­si­bilități, am sim­țit că tre­buie să văd, de la fe­res­trele aparta­men­tului meu de la etajul 1, meri. Am fost la magazinul de meri și am cum­părat doi. Le-am dat două nume care în­sem­nau același lucru. Pe unul l-am sădit sub tei și l-am rugat doar atât: să nu dispară și el. Tata mi-a zis: "Nu are cum să tră­ias­că acolo". Pe celălalt l-am așe­zat puțin mai încolo. Tata mi-a zis: "Aici e un loc bun". Acolo era lumină, însă nu știu dacă erau acolo și povești despre lumină. La un an după ce tata a zis cine va trăi și cine nu, au venit niște oa­meni în salopete, însoțiți de un excavator. Și pentru că ei căutau țevi, au făcut o groapă adâncă sub fereastra mea. Am văzut cum o mână uriașă de fier scurmă și îl ridică pe mărul meu deasupra pământului și începe să-l plimbe peste mașinile parcate, peste indiferența oamenilor în salo­pete, peste ceilalți copaci. L-am văzut ridi­cân­du-se puțin spre cerul prea albastru, înghesuit în­tre hălci de lut cleios, sârme și bucăți de sticle. Apoi l-au răsturnat într-o remorcă ru­gi­nită și au aruncat alt pământ peste crengile lui înflorite. Atunci s-ar fi putut plânge. Pe celălalt măr nu l-a omorât ni­meni, însă nu va face mere niciodată - poate e fe­lul lui de a se apăra. Deși ar fi trebuit să fie deja înalt, a rămas ca un co­pil. Ar trebui să dorm cu el în pat și atunci poa­te ar înflori și el. Ar trebui să-l mân­gâi cu ges­turile cu care se mângâie umerii di­mineața, și împreună să credem că, ori de câte ori dormim îmbrățișați, crengile lui și degetele mele vor for­ma o singură mână.