- Adevărat, sportul este o nișă extrem de seducătoare, dar eu tânjeam după o schimbare. În plus, nu se poate spune că m-am "separat" complet de sport: informații importante din acest domeniu sunt și acum integrate în jurnalul pe care îl prezint, însă, ce-i drept, ponderea lor este mult mai mică. Ca prezentatoare de știri sportive, am întâlnit oameni extraordinari, de la care am învățat lucruri importante, dar, repet, simțeam nevoia să evoluez într-o altă direcție și, probabil, dorința mi-a fost atât de intensă, încât, acum aproape zece ani s-a ivit un prilej, m-am mutat la Kanal D și am schimbat și domeniul.
- Era o mică glorie că, femeie fiind, concurai cu bărbații, la timona informațiilor din sport.
- Într-adevăr, la momentul respectiv, Știrile Sportive erau foarte urmărite. Aproape că băteau jurnalul obișnuit de știri. Dar eu am riscat și nu cred că am greșit. Unde mai pui că, din păcate, acum nici sportul nu mai e ce-a fost. Pentru gimnastică, de exemplu, remarc un interes redus față de cât ar merita această "ramură". În recentul campionat de la Cluj, organizat în condiții occidentale, rezultatele sportivilor noștri, ale Cătălinei Ponor și ale lui Marian Drăgulescu, deși au fost de-a dreptul fantastice, nu au fost reflectate în mass-media așa cum ar fi meritat. Iar cu excepția posturilor specializate pe sport, nici pentru știrile din fotbal nu mai există azi atât de mult interes. Per total, pot spune, deci, că profesional mă simt mult mai provocată de Jurnalul pe care îl prezint la Kanal D, mai ales că postul nu este implicat politic. Noi oferim și informații din domenii sensibile, precum sănătatea, învățământul etc., dar acoperim și nevoia de cultură și relaxare, cu recomandări legate de petrecerea timpului liber (spectacole, concerte, expoziții etc.), de mișcare fizică, de nutriție... E un jurnal foarte bogat și echilibrat. Nu ne axăm doar pe nenorociri și orori, ceea ce mie mi se pare extrem de important, atât din punct de vedere jurnalistic, cât și psihologic.
- Publicul te-a înțeles în alegerea ta, sau a avut un mare oftat de dezamăgire? Ce ecouri primești?
- Contactul cel mai direct e facilitat de internet. În general, femeile sunt cele care încearcă să ia legătura cu mine prin intermediul rețelelor de socializare. Îmi spun părerile lor, dar îmi cer și sfaturi. Mă întreabă inclusiv cum îmi aleg ținutele, de unde cumpăr haine pentru Ingrid, fetița mea, ce produse de îngrijire și igienă folosesc pentru ea... Din mesajele pe care le primesc îmi dau seama că oamenii mă plac și mă apreciază. În general, feedback-ul este pozitiv, iar asta îmi induce o stare de bine, îmi confirmă că sunt un om util, că nu fac umbră pământului degeaba.
- Dincolo de contactul cu publicul, din ce-ți mai tragi bucuria muncii?
- Din ajutorul pe care pot să-l dau uneori. Mă impresionează mai ales cazurile legate de oameni în vârstă, care se confruntă cu diverse probleme, sau cele legate de copii bolnavi. Poveștile acestea mă macină și, în măsura posibilităților, încerc să intervin: dau telefoane și mesaje, să văd ce se poate face pentru un caz sau altul și, când aflu că situația respectivă s-a rezolvat, sunt foarte fericită. Îmi amintesc de povestea unei familii cu cinci sau șase copii, căreia i se prăbușise acoperișul sub greutatea zăpezii. Până nu m-am asigurat că primarul le-a aflat situația și că va face ceva pentru ei, nu am renunțat să caut soluții! Iar, a doua zi, le-am trimis și eu mâncare, bani pentru lemne... Sunt fericită de fiecare dată când pot să dau o mână de ajutor, dar, pe de altă parte, mereu trăiesc cu tristețea că nu am puterea, nici financiară, nici de decizie să-i ajut pe toți cei aflați în nevoi. Mă gândesc însă, că există măcar puterea exemplului: dacă din ce în ce mai mulți oameni vor sări să dea și ei, la rândul lor, câte un mic ajutor, cu toții vom trăi într-o lume mai bună și mai frumoasă. Poate sună a clișeu ce spun, dar eu chiar cred în asta. Și mai cred că nu doar oamenii au nevoie de ajutor, ci și animalele. De altfel, în cadrul Știrilor, noi chiar avem o rubrică, "Salvăm suflete", prin care încercăm să descurajăm orice formă de violență și neglijența față de necuvântătoare. Și să știi că demersul nostru primește reacții extraordinare pe Facebook.
- Din tot ce spui se desprinde tact pedagogic, o bună măsură a lucrurilor, care amintește de anii în care ai lucrat ca învățătoare. Îți este de folos experiența de-atunci și pe micul ecran?
- Când lucrezi cu copiii, ai nevoie de calm și de organizare. Așa că da, deprinderile acestea, care mi-au devenit o a doua natură, îmi sunt de mare folos și în munca din televiziune. Mai ales în situațiile de criză, inerente într-o redacție de știri, calmul și organizarea sunt absolut salvatoare! Pe de altă parte, lucrul cu copiii m-a învățat ceva încă și mai prețios: valoarea iubirii curate, iscată din suflete inocente. Când eram învățătoare, făceam zilnic naveta și - închipuiește-ți! - prichindeii mei mă așteptau în fiecare zi în stația de autobuz, cu buchețele de flori adunate din grădină, iar apoi, după program, mă însoțeau până în stația de autobuz! Totul din proprie inițiativă! Nu aveam bani, trăiam din salariul foarte modest de învățătoare, dar primeam atâta iubire și atenție din partea copiilor, încât atunci am realizat că poți să fii fericit și dacă n-ai averi, că poți să fii fericit și "cu foarte puțin", pentru că acel "puțin" înseamnă mai mult decât orice. Chiar și azi, în clipele mai grele sau când prezint știri despre oameni sărmani și singuri, îmi dau seama că mie Dumnezeu mi-a dat mai mult decât am cerut sau decât aș fi putut să sper: dragostea foștilor mei elevi, dragostea familiei mele, aprecierea oamenilor care mă urmăresc la televizor! Asta e cea mai de preț avere!
- Dacă tot veni vorba, te întreb și despre familie, mai ales că ea nu mai înseamnă doar părinții și fratele tău: între timp te-ai măritat și ai născut și o fetiță superbă, pe Ingrid, care are deja cinci ani. Izbutești să ții sub control toate părțile vieții tale?
- Of, ritmul e trepidant, dar nu atât din pricina muncii în televiziune (când faci ce-ți place, nu ți se mai pare greu!), cât, mai degrabă, din cauza programului criminal: mă trezesc dimineața la 7:00 și mă culc abia după miezul nopții. Reușesc, totuși, să fac față cu ajutorul părinților și al lui Sabin, soțul meu. Nu avem bonă și fiecare mă ajută atât cât poate: mama, cât sunt eu plecată la serviciu, Sabin, seara iese el cu Ingrid în parc, îi dă să mănânce... Oricum, în calitate de părinte, Sabin se descurcă la fel de bine ca mine, știe exact ce trebuie să facă și petrece multe ore împreună cu Ingrid. Se înțeleg minunat și sunt tare fericită să îi privesc cât de bine se simt împreună. În ce mă privește, îmi încarc bateriile sâmbăta și duminica, atunci când am liber de la serviciu și suntem doar noi trei. În weekend-uri stăm împreună de dimineață până seara și, cu toate că nici atunci nu reușesc să mă odihnesc, mă încarc cu energie din simplul fapt că sunt cu Ingrid și cu Sabin.
- Putem vorbi despre fericire?
- Oh, da! Pentru mine, Ingrid reprezintă fericirea supremă și nu pot să-mi închipui cum ar fi fost viața fără ea. Ingrid e centrul universului meu!
- Te-a schimbat maternitatea în vreun fel?
- M-a făcut de un milion de ori mai sensibilă și mai afectuoasă decât eram înainte. Ba, aș spune că am devenit chiar mult prea sensibilă: plângeam și înainte la filme, dar acum e jale! Și am mai sesizat o schimbare: acum îmi doresc să trăiesc foarte mult, doar ca să fiu alături de Ingrid cât mai mulți ani. Nu ca povară, ci ca un sprijin cât se poate de discret.
- De când tot vorbim, "s-a instaurat" primăvara, afară e verde total și cald. Ai vreo amintire aparte legată de acest anotimp?
- Am, să știi, și e tot din perioada în care am fost învățătoare. Școala unde am predat era la țară, la 12 km depărtare de Râmnicu Vâlcea, așa că acolo, mai mult decât în oraș, primăvara gătea natura ca în povești! Inclusiv drumul până în sat era o poezie, căci de o parte și de alta era străjuit de copaci bătrâni, care înfloreau în niște nuanțe pastelate de roz și alb neînchipuit de frumoase. Și imediat ce iarba creștea și pajiștile se înveseleau sub potopul florilor, alegeam să fac multe ore de curs, împreună cu copiii, afară. Eu le vorbeam, iar ei îmi împleteau coronițe colorate din toate florile pământului. Amintirile acelor zile atât de luminoase și de inocente îmi încălzesc, și azi, sufletul.
Foto: KANAL D (2), DAN BISTRIȚEANU (1)