Imaginează-ți că ai o firmă solidă la Cluj, înființată încă din '90, când ai luat-o pe drumul tău. Lucrurile merg acum de la sine, iar marea ta satisfacție rămâne aceea de a trece zilnic pe acolo, ca să-i vezi pe oamenii tăi și să te bucuri de munca lor.
Imaginează-ți că ai o cabană a ta, hăt, departe, în Apuseni. Abia aștepți să treacă iarna, ca să te poți retrage acolo, să te umpli de aerul tare al muntelui și să-ți bucuri ochii cu verdele crud al pădurii.
Imaginează-ți că, pasionat de sport și de fotografie, te urci la fiecare sfârșit de săptămână la volanul "jeep"-ului tău și bați țara în lung și în lat prin locuri nemaibătute, ca să ajungi la meciuri de fotbal, să te pui în spatele porții și să faci fotografii.
Imaginează-ți că ești urmărit de mii de suporteri, care, invidioși pe privilegiul tău, abia așteaptă să comenteze cu tine imaginile pe care le-ai realizat și să asculte poveștile tale din lumea sportului, "la prima mână".
Imaginează-ți apoi că ești un mare cititor de literatură și presă, genul de om care abia așteaptă să apară "Formula AS" la tarabe, ca să descopere universuri noi, pe care să le descoperi și tu, la prima ocazie.
Și mai imaginează-ți că ai doi copii minunați și o nepoțică de doi anișori, aflată la vârsta primelor povești cu zâne, care e tot ce ai mai scump pe lume...
Și-apoi, imaginează-ți că, brusc, într-o noapte, simți o durere insuportabilă la ochiul drept, o durere care se ascute, când dă de lumină, fie ea cât de mică și firavă și că singura ta scăpare e să te ascunzi în obscuritate, într-o noapte fără de sfârșit, din care nu auzi decât vocile celor dragi, amestecate cu gândurile negre care îți vâjâie în cap: ce se întâmplă cu mine? Cât voi trăi în întuneric? Oare orbesc?
Un prieten dispărut
Îl știu pe Zoli de mai bine de 15 ani, de pe vremea când eu eram tânăr jurnalist, iar el, antreprenor de succes în Cluj, colaborator fidel al ziarului la care scriam. Zoli lucra "pro bono", dar cu o rigoare nemțească, născută din pasiunea lui uriașă pentru sport și pentru presă. Peste săptămână, trăgea din greu la firma sa, iar "weekend"-urile îl găseau pe la Sânnicolau Mare, Zalău sau Lupeni, peste tot pe unde jucau pe-atunci echipele de suflet ale Clujului, Universitatea și CFR. Pe vremea aceea, când aparatele digitale nu se inventaseră, meciurile nu se televizau, iar ziarele locale nu își permiteau să trimită corespondenți în deplasări, Zoli venea, duminică de duminică, doldora de poze și de povești, pe care cititorii abia așteptau să le savureze. Ani de zile, miile de suporteri din Cluj au "văzut" deplasările echipelor favorite și lumea pestriță a stadioanelor de provincie prin "ochiul" de fotoreporter al lui Zoli Cantor. Zoli chiar avea ochi de artist, iar asta ținea, mai mult decât de-orice, de felul lui entuziast de a fi. Și golurile! Nu rata unul! Și bucuriile! Toate portretele lui Zoli erau vii, pentru că în spatele aparatului era un om plin de bucuria lucrului pe care-l făcea, un om care știa să vadă, să aleagă esența, particularitatea aceea care deosebește marii fotografi și marile fotografii.
Calvarul
Am realizat târziu că Zoli nu mă mai sună la telefon. M-am gândit că și-a luat o pauză de odihnă ori că e prins, ca un bunic tânăr și fericit, cu nepoțica "Gogo". Am tot amânat să-l sun, până când, într-o zi, m-a sunat el. Voia să mă întrebe cum ajunge mai ușor de la aeroport, la o clinică din București.
- Dar ce problemă ai, Zoli?
- Sunt terminat! De șase luni nu mai văd deloc, și ultima șansă e un transplant de cornee... Am mers deja la nouă medici, cei mai buni din Cluj, am mers și în Germania, am mers și în Ungaria, unde e o mare clinică universitară. Mi-a apărut un fel de infecție la ochi și, în câteva zile, nu mai vedeam nimic. Nu numai că nu mai văd, dar mă doare așa de tare, că nu pot dormi nopțile. Îmi simt globul ocular ca pe o minge de foc! De 6 luni, nu mai pot vedea lumina soarelui, stau închis în casă, într-o cameră obscură. Nu mai pot merge la firmă, nu mai pot conduce mașina, nu mă mai pot juca cu nepoțica, sunt un om mort. În România nu mi-au putut pune un diagnostic. Mi-au dat să iau un sac de picături și de medicamente și, de luni de zile, merg din rău în mai rău. Doctorul din Germania mi-a spus că am un herpes pe cornee și că nu există leac pentru așa ceva. La Debrecen mi-au zis că, după minimum 6 luni, dacă dispare infecția, s-ar putea face un transplant de cornee. Dar cine îmi tratează infecția? Asta nu e viață! Mi-am pregătit un pumn de medicamente și, dacă nu apare o minune, o termin cu calvarul ăsta!
Într-un final, după zeci de drumuri zadarnice, Zoli s-a întors la Policlinica Spitalului Militar din Cluj. Disperată că nu găsea nicicum o rezolvare, o doctoriță de acolo își ia inima în dinți și îl îndrumă spre cabinetul doctorului Horea Demea. "Ar mai fi o ultimă încercare. Dar vedeți că omul la care vă trimit e, așa, un pic mai altfel...".
"Într-o oră eram la cabinetul lui! M-a trecut pe la toate aparatele sale - are cele mai bune aparate din Cluj! - și mi-a pus, în fine, un diagnostic: «Keratoconjunctivita Achanthamobica - ulcer cornean în formă severă cu localizare centrală și opacifiere, cu extindere pe 80% din suprafață, suprainfectat. Practic, keratoconul produce subțierea corneei, după care apar deformări și o bombare ale suprafeței acesteia». Problema era dacă, dincolo de diagnostic, doctorul Demea avea o soluție care să mă scape de infecție și să îmi vindece corneea... M-a întrebat dacă sunt de acord să merg pe mâna lui, să urmez un tratament 100% naturist, fără chimicale, dublat de un regim alimentar. I-am zis că încerc orice! După patru luni de tratament miraculos, ieșeam din casă ca orice om normal. Apoi am început un tratament cu vitamine, cu picături din India și creme cu vitaminele A și B12 și, în tot timpul ăsta, nelipsitele sucuri de morcov, cu sfeclă și cu afine... În patru luni, dintr-un caz de suicid, eram un om nou!"
Panoplia cu cazuri imposibile
"Să știți că am mai apărut în «Formula AS»", mă întâmpină, zâmbind, doctorul Demea, în cabinetul său micuț din centrul Clujului. "A venit la mine un pacient care de șapte ani suferea de diplopie, vedere dublă. Asta e o calamitate! I-am prescris un ochelar pe care i l-am comandat direct din Suedia. Avea în jur de 12 dioptrii prismatice de montat pe fiecare ochi. Dacă reușești să rezolvi problema, reacția e fenomenală, scapi de tulburări de echilibru, scapi de dureri de cap... Omul era cititor de «Formula AS» și a povestit în revistă că eu l-am salvat de coșmarul pe care-l trăia. M-a căutat apoi multă lume și atunci am aflat că o făcea ca urmare a unei recomandări care apăruse într-o revistă în care credeau", spune doctorul, în timp ce ne servește cu un "energizant" din lapte de turmeric, amestecat cu tot felul de semințe orientale, preparat chiar de el.
Cum dă peste un caz grav, care nu se poate rezolva în România, doctorul Demea începe, febril, să caute, să se documenteze, să vadă cine se pricepe cel mai bine la problema respectivă, cum poate lua legătura cu specialistul respectiv, ca să rezolve, și el, cazuri grele, la noi în țară. "Tot timpul am mers pe principiul ăsta: dacă nu sunt primul, să fiu cel mult al doilea. Îmi plac domeniile de nișă, îmi place foarte mult să mă informez, să fiu la curent cu ultimele noutăți". Din colțul lui, de pe scaunul de pacient, Zoli îmi face semn, dintr-o privire, că abia acum urmează partea interesantă. Îmi povestise că doctorul are o poveste mai specială, dar, ca unul care m-a însoțit la multe interviuri, mi-a lăsat plăcerea să aflu singur povestea...
O carieră târzie
De fapt, Horea Demea s-a apucat de studiul Oftalmologiei abia la 43 de ani! Pe atunci, era unul dintre cei mai cunoscuți tineri anesteziști din Cluj. Terminase facultatea cu 9,90, își putea alege orice specializare, dar provocarea terapiei intensive l-a atras cel mai mult. Numai că atunci când "bolilor" binecunoscute din sistemul medical de stat li s-a alăturat și o gravă boală profesională, Horea Demea s-a văzut nevoit să renunțe la pasiunea tinereții sale. "De la un moment dat, gazele anestezice îmi făceau foarte rău. Făceam și 15 anestezii pe zi! Acum sunt aparate relativ noi, care mai trag gazul acela, dar pe atunci erau niște hârburi... Când pui gaz pe mască pacientului, pe acolo mai scapă. Iar acumularea asta duce la leziuni de ficat, de rinichi, la posibilitatea de apnee. Am mers la un neurolog renumit, care mi-a zis să schimb urgent mediul de lucru...".
La vârsta la care alții se gândesc deja la pensionare, Horea Demea trebuia să o ia de la capăt. "Ce Dumnezeu să fac?! Cum soția mea era medic oftalmolog, am înființat centrul acesta de consultații avansate în oftalmologie. Când mi-a povestit cum făcea în rezidențiat poze de retină pe un aparat vechi pe film, m-am pus imediat să caut care e tehnica cea mai bună a momentului. Am discutat direct la Zeiss. «Un retinofotograf care face treabă bună costă 50.000 de euro». Ai de capul meu! Mi-am făcut un plan, am mers la bancă și am luat un credit. Aveam aparatul, dar îmi trebuia și «chinezul» din spatele lui. Așa că, la 43 de ani, m-am apucat de al doilea Rezidențiat, în Oftalmologie. În paralel, am început și doctoratul, la Facultatea de Fizică, pe tema tomografiilor în coerență optică (OCT), pe care eu le realizam deja cu un alt aparat, pe care l-am luat pentru cabinet. În tot acest timp, în paralel cu rezidențiatul și cu doctoratul, lucram și aici, cu bolnavii".
Vorbește pe tonul cel mai natural posibil, cu aerul omului care e absorbit total de ceea ce face. "Am vrut să fim cei mai buni pe partea de diagnostic, iar pentru asta, am luat credite peste credite, de soția mea mai-mai să intre în depresie!". Schimbarea dramatică de specializare a însemnat pentru Horea Demea și o schimbare de viață. Are mai mult timp pentru el și pentru familie, mai mult timp pentru lectură și mai mult timp să aprofundeze principiile naturiste, după care își ghidează viața. "Vă place laptele de turmeric? Nu-i așa că deja vă simțiți mai bine?", glumește și nu prea doctorul Demea.
În noua meserie, doctorul Demea a împrumutat multe din rigoarea impusă de Terapia Intensivă. "Soția râde, că țin toată aparatura, claie peste grămadă, în cabinet. Dar mie așa îmi place, să am mereu totul la îndemână, ca la T.I.". Tot de acolo i se trage și predilecția pentru cazurile-limită. "Sunt pasionat de aparatura medicală și am făcut totul ca să avem ce e mai bun în domeniu, să punem cele mai precise diagnostice. Dar, dincolo de diagnostic, când e vorba de tratament, mereu mai ai de învățat...".
- Și Zoli? întreb. Pe el cum l-ați salvat?
"Zoli avea o ulcerație, o leziune care tot săpa în cornee. Uneori, când apar ulcerații din senin, ele sunt cauzate de un parazit numit Acanthamoeba, care se cantonează acolo și, la orice încercare de a-l ucide printr-o terapie de fază acută, se transformă într-un chist rezistent la medicație. Trebuie să ai răbdare, să rulezi multe medicamente, ca să dai peste combinația salvatoare. Poți merge într-o piscină, cum e cazul lui Zoli, mare pasionat de înot, să ai o mică leziune corneană despre care nu știi și iei parazitul din apă, fără să știi. Și ce să faci tu, ca medic, când vezi o ulcerație, și nici nu știi despre ce e vorba: o fi parazitul, o fi o suprainfecție cu bacterii, o problemă virală? Tu vezi doar ulcerația. Iar la noi se merge pe ideea: dai un antibiotic și aștepți ca organismul să facă restul. Lumea medicală e întotdeauna pregătită pentru soluții de scurtă durată, dar nu pentru un ceva de lungă durată. Or, în terapia intensivă, eu am învățat să aștept, să am răbdare. Cam asta a fost strategia și în cazul lui Zoli. Am indicat o sumă de antiseptice oculare, pe care le-am tot rulat.
A doua problemă la Zoli era cum reparăm acele răni de pe cornee. Am citit despre un preparat din planta Centella Asiatica, care e fenomenală. Centella l-a ajutat foarte mult, pentru că vindecă fără cicatrici", spune doctorul clujean. Dar marea găselniță a sa a fost folosirea așa-numitei "terapii-vampir", terapia cu plasmă, pe care o folosesc ortopezii și stomatologii. "Ortopezii prepară plasmă și o injectează la nivelul articulațiilor cu probleme. La fel, stomatologii o folosesc mai ales la parodontoză. Ei, eu am făcut la fel pentru leziunile de cornee. I-am pregătit plasma în siringuțe, care se păstrează la frigider și se folosesc pe post de picături. La nivelul ochiului, marea problemă e că trebuie să vindeci rănile fără să lași cicatrici, că atunci nu ai rezolvat nimic. Nu e ca la mână, unde poate rămâne o cicatrice...".
Povestit de doctorul Demea, tratamentul pare floare la ureche. Dar povestite de Zoli, care a trăit un an de zile cu spaimele întunericului, intervențiile doctorului clujean au o aură de mister. "Tratamentul cu plasmă a durat 4 luni. Practic, plasma îmi regenera țesuturile. Nu la multă vreme după ce începusem tratamentul, m-am reîntors în Ungaria, la un consult, căci nu rupsesem relația cu doctorul de acolo. Când a văzut cum arăta corneea, ungurul și-a chemat toate asistentele să vadă minunea. Nu îi venea să creadă că tratamentul lui a dat așa rezultate! Dar nici minunea nu era a lui, nici tratamentul. Minunea era a doctorului Demea", râde Zoli.
*
"Dar știi care e marea surpriză după tratamentul doctorului Demea? Eu am avut toată viața dioptrii mari, -4. Ei bine, acum am renunțat complet la ochelari! Infecția s-a vindecat, corneea s-a refăcut complet, dar ceea ce e cu adevărat miraculos e că eu văd să citesc acum fără ochelari. Văd și penultimul rând de litere la consult, mai folosesc doar niște ochelari de soare, cu dioptrii 0". Zoli își pune apoi ochelarii galbeni, de ciclist, și o ia spre casă. "Nepoțica «Gogo» mă așteaptă la joacă", îmi spune, și demarează în trombă. După 6 luni de întuneric, nu vrea să mai întârzie nici o clipă la întâlnirea cu "lumina ochilor" lui.
Fotografii: Zoli Cantor