În Piața Romană, la nr. 1

- Piața Romană... Un loc traversat zilnic de puzderie de mașini și de mii de pietoni. O răscruce mare a Bucureștiului, unde își ating capetele bulevarde celebre. Un loc unde-și dau întâlnire îndră­gos­tiții, ca să bea o limonadă și să stea de vorbă vara, la una dintre te­rasele cu umbreluțe. O piață largă, înconjurată de clădiri din epoci diferite, închizând în lumea lor de cărămidă și var mesaje amuțite. Lumea e grăbită, ocupată, abia își ridică vreun trecător privirea către ferestre și ornamente. Oricum, multe case sunt astăzi pustii. Nu ne mai privește nimeni din ele. Dar povestea lor, așa sfărâmată cum este, poate fi scoasă la lumină -

Ușa încuiată

Într-o margine a Pieței Romane, pe mâna dreap­tă, cum stau în capătul străzii Mendeleev, se ridică o casă mare, cu etaj, umbrită de frunzișul unor arbori ciuntiți. Pereții sunt cenușii, scorojiți, iar balconul e găurit de colții timpului nemilos. Poarta metalică e deschisă, nu sunt nevoit să o împing. Intru în curtea îngustă și calc pe cele câteva trepte ale scării din piatră. Ușa masivă e ferecată. Apăs pe butonul unei sonerii de apartament. Nimeni nu-mi răspunde. E straniu că în această parte aglo­merată de oraș se ascunde această fâșie de pus­tietate. Ocolesc clădirea și fac câte­va poze. Ferestrele au draperiile din interior trase, și nu reușesc să văd nimic din ceea ce se află înlăuntru. Geamurile reflectă blocurile înalte de pe partea cealaltă a bulevardului. Mă retrag pe o terasă din apropiere și pun laptopul pe masă. Dacă rea­li­tatea imediată e mută, încerc să gă­sesc informațiile în lumea vir­tuală. Pe Lista clădirilor de patri­moniu din București, casa figurează ca fiind construită în anul 1904. Așadar, are peste o sută de ani!

La început de veac

Sorb o gură de cafea și mă las să cad în reverie. Piața Ro­mană la începutul secolului trecut trebuie să fi arătat diferit decât în prezent. Locul era, de­sigur, mult mai liniștit. Primul automobil a apărut pe străzile orașului în 1900. Nu apucaseră bucureștenii să cumpere în câțiva ani multe automobile, iar cele mai numeroase trăsuri și tramvaie circulau pe alte trasee. Bulevardul Dacia abia luase ființă, vilele care-l măr­ginesc în prezent erau în curs de construire. Piața Romană era mai de­grabă un loc pe­riferic, pitoresc, ară­tând mai mult a ma­hala, decât a car­tier adevărat. De altfel, zona că­tre Calea Victoriei așa se și numea: mahalaua Cosmei. Locuise pe acolo Tudor Arghezi, în copilăria sa enig­matică, locuise și Alexandru Beldiman, sosit de la Iași să editeze în Bucu­rești ziarul "Adevărul", cea mai înverșunată pu­blicație anti-monarhistă a vremii. Palatul Aca­demiei Comerciale (actuala clădire ASE) nu fusese încă ridicat, lucrările începând câțiva ani mai târ­ziu, în 1916. În schimb, în Piața Romană se afla statuia lui Lascăr Catargiu, ca­re a rezistat până în 1948, când a fost desființată de comuniști.

Un proprietar diplomat: Nicolae Petrașcu

Cine să fi fost proprietarul casei cu nr. 1? Toa­te sursele îl indică pe Nicolae Petrașcu, diplomat și scriitor, frate al mult mai cunoscutului pictor Gheorghe Petrașcu, a cărui casă se înalță în cealaltă parte a pieței, unde a fost o vreme sediul librăriei Bastilia. Pictorul și-a construit casa câțiva ani mai târziu, în 1913, inspirat sau chiar îndemnat de fratele său. Casa pictorului s-a păstrat mai bine, dar cea a scriitorului s-a pustiit, și timpul-fiară mușcă încet din corpul ei centenar. Nicolae Petrașcu se trăgea de prin părțile nordice ale Galațiului, dintr-o familie de mici moșieri, numită Petrovici, dar mai târziu, scriitorul și-a schimbat numele în Petrașincu, apoi în Petrașcu, după voievodul Pătrașcu cel Bun. Nicolae s-a născut în 5 decembrie 1859. Cele două Principate abia se uniseră, și copilul a fost unul dintre primii cetățeni ai noului stat numit România. Liceul l-a absolvit la Bârlad, însă studiile su­perioare le-a definitivat la București, unde a absolvit Dreptul, în 1884. Cu diploma în buzunar, a reușit să intre în cercurile politice conservatoare, devenind câțiva ani mai târziu șef de cabinet al lui Petre P. Carp. A lucrat ca diplomat la Paris și la Istanbul, dar în 1892 s-a retras din activitate. S-a dedicat literaturii, ca editor și director al revistei Literatură și artă română și ca autor al unor romane, cel mai cunoscut fiind Marin Gelea. Demersurile pentru construirea casei din Piața Romană le-a în­ceput în perioada când abandonase ambi­țiile politice și diplo­ma­tice și își asumase o ca­rieră de literat.

Operă a marelui arhitect Ion Mincu

În birourile Pri­mă­riei Bucureștiului, con­dusă pe atunci de Mihai G. Cantacuzino, mem­bru al Partidului Con­servator, Nicolae Pe­traș­cu le-a vorbit func­ționarilor despre o casă nouă, pe care urma să o pună la dispoziția scrii­torilor și pictorilor. O casă proprietate personală, pe care să o dedice însă culturii naționale, aflate la în­ceputuri. Îi cunoștea bine pe toți scriitorii și pic­torii acelei vremi. A scris despre ei în cartea Icoane de lumină, publicată în patru volume, dar și în Figuri literare contemporane și în Scriitori români contimporani. Primarul de atunci al Bucureștiului s-a lăsat convins de planul lui Petrașcu și i-a acor­dat anumite facilități pentru cumpărarea terenului. Marele arhitect Ion Mincu, părintele stilului neo­românesc, i-a realizat proiectul, fără să-i pretindă nici măcar un leu onorariu. Într-una din scrierile sale, beneficiarul lucrărilor și-a amintit cum celebrul arhitect venea aproape zilnic să-i vadă pe muncitori la treabă și să verifice respectarea pla­nurilor sale: "Pe la cinci ceasuri, când trecea soarele spre apus, îl vedeam sosind și urcând ușor scările de scânduri cu stinghii, bătute în cuie drept trepte, până sus pe schele, unde vorbia cu lu­crătorii și cu antreprenorul, iar după aceea, se așe­za pe treptele de piatră dela statua lui Lascăr Catargiu privind lucrarea în lumina amurgului și jucând în mintea lui ritmul liniilor ce urmau s'o completeze".

O rană pe obrazul Bucureștiului

Casa a fost gata și Nicolae s-a instalat aici pentru mulți ani. Mi-l închipui stând la balconul închis și privind Piața Romană, care se transforma sub ochii lui: tot mai multe automobile, bucu­reș­teni îmbrăcați după moda occidentală, case noi, soldați în marș către front. În timpul celui de-al doilea război mondial, în 24 mai 1944, și-a dat obștescul sfârșit. Avea 85 de ani. Opera lui literară nu a avut parte de succesul visat. Ba, uneori, scrii­tori cu limba ascuțită nu l-au iertat pentru obținerea unor funcții publice (director bine remunerat al unor instituții) pe seama relațiilor din lumea poli­tică. Casa lui a supraviețuit însă marelui cataclism al războiului, când au căzut bombe din cer și s-a cutremurat pământul, și a scăpat și de buldozerele care au strivit sub șenile, superbe case de epocă, pentru a face loc blocurilor comuniste. "Minunea" construită de Mincu a fost naționalizată, iar apartamentele oferite diverșilor chiriași agreați de regim. Găsesc pe un blog un comentariu potrivit căruia ar fi fost chiar casă conspirativă pentru Securitate. Acum, casa e nelocuită și se părăginește văzând cu ochii. Cineva îi așteaptă moartea. În locul ei va fi înălțat, cu siguranță, un bloc.