Să-i ajutăm pe copiii volohi din Poroșcovo - Ucraina!

Redactia
Stimată doamnă director Sânziana Pop,

Copleșit de cele ce am citit în paginile "For­mu­lei AS", relativ la românii volohi din Ucraina (Trans­­carpatia), în primăvara anului 2016, am demarat, împreună cu câțiva colegi, un prim proiect pentru ajutorarea copiilor din localitatea Poroșcovo.
Cu sprijinul domnilor Ioan Botoș, Ioan Pătraș și Gabriela Pătraș, am organizat primirea într-o tabără de vacanță din România a unui număr de 20 de copii volohi și trei adulți însoțitori, la în­ceputul lunii septembrie, 2016. Nu vă pot descrie bucuriile și trăirile încercate de ei, începând cu călătoria în România, sosirea în tabără, primirea plină de afec­țiune, activitățile atractive, și până la plecarea spre casă, o manifestare emoționantă, de părere de rău, însoțită de lacrimi și îmbrățișări, după numai șapte zile petrecute în România. Am constatat, totodată, că acești copii împilați, scufun­dați în glodul nepu­tinței și-al sărăciei, imediat ce sunt scoși la lumină, strălucesc precum aurul.
Am căutat pe internet în tot Ardealul o tabără adecvată, și am găsit la Ighiu, în județul Alba, ceva cu adevărat excepțional! Zile pline de activități (pro­gram 7-22), cazare și masă de înalt nivel, prezența cam a 100 de copii pe serie și 10-15 ani­ma­tori, majoritatea din străinătate: Noua Zeelan­dă, USA, Anglia etc. Văzând rezultatul, nu am regretat efortul financiar.
Alături de materialul de față, în măsura în care considerați că pot servi cauzei, vă rog să publicați câteva fotografii ca un ecou la reportajele din Formula AS nr. 1217 (20), 19-26 mai 2016, și nr. 1219 (22) 2-9 iunie 2016, care, de fapt, m-au deter­minat să întreprind acțiunea. Revenind asupra su­biectului prezentat în paginile săptămânalului dvs., sper să trezim și alte conștiințe care să le vină volo­hilor în ajutor. Succesul acestei prime ediții este și succesul "Formulei AS".
Vreau să continuăm activitățile noastre, deși această modalitate nu este tocmai soluția ideală, dar poate contribui la trezirea și întreținerea sen­timen­tului de apartenență a volohilor din U­crai­na la nația română, dând un semnal că această popu­lație nu este părăsită, că ea poate avea un viitor.
Cititorii "Formulei AS", care doresc să ajute și să contribuie, prin implicare activă în acest demers (primirea în tabere de copii în timpul vacanțelor școlare) pot trimite sume de bani la adresa: BUTAN NICOLAE, Oficiul Poștal nr. 1, Alba Iulia, C. P. nr. 16 (în perioada 1 mai - 31 august 2017), și în funcție de suma colectată, se va stabili și numărul de copii pentru care urmează a se de­mara proce­durile pentru formarea și primirea grupului în Ro­mânia.
De ce să nu visăm? Îmi place să cred că mai multe acțiuni de acest gen, datorate românilor cu suflet mare, vor avea efectul unei unde marine care, apropiindu-se de țărm, crește la dimensiunea unui val uriaș, ce va trebui luat în seamă. De cine? De guvernanții României, care prin ministerul anume creat (al minorităților din România), să se ocupe, efectiv, și de volohii din nordul Tisei, pentru a fi luată în seamă de autoritățile ucrainene, pentru recunoașterea ei ca minoritate și în Ucraina, și acordarea drepturilor specifice, în baza Tratatului româno-ucrainean, la care partea română va avea de urmat exemplul bun al naturalizării acestei populații, așa cum s-a întâmplat în timpul regelui Carol I.
Cu deosebită considerație,
NICOLAE BUTAN - Alba Iulia,
16 aprilie 2017, Tel. 0741/07.45.04


TABĂRA FERICIRII

"Început de septembrie. Se înserează și ră­coarea serilor de toamnă se face simțită. Autocarul din Ucraina sosește la desti­nație, după o călătorie care parcă nu mai ia sfârșit. O destinație doar închipuită de micii pasageri, dar de care se leagă vise, speranțe, curiozitate, ivite, toate, pe durata ultimelor luni, de când copiii volohi au aflat că vor pleca în vacanță, în România.
Suntem în 5 septembrie 2016, în frumoasa localitate ardeleană Ighiu, din jud. Alba, în Tabăra de recreere «HAPPY FACES, Sport, Travel & Fun». Nici nu s-au dezmeticit, că sunt încon­jurați de zeci de copii, orga­ni­zatori, animatori, gazde și, cu un efort suplimentar, alungă pentru câteva minute oboseala strânsă după un drum de circa 20 de ore. Dar deși au ochii aproape în­chiși, prin ei răzbate o strălucire aparte. Visul lor începe să se împlinească. Au ajuns în țara pe care o știu din povești ca fiind și a lor.
Dar cine sunt acești "feri­ciți"? Sunt copiii români volohi din Poroșcovo, Ucraina Trans­car­patică, niște amărâți nedrep­tă­țiți de istorie și de "patria" în care trăiesc. Toate vitregiile lu­mii par să se fi abătut peste ei. De la atitudinea ostilă a popula­ției ucrainene și a autorităților administrației statale, până la lipsurile de tot felul, care le transformă viața într-o luptă pentru supraviețuire, totul are o cauză unică: refuzul lor de a renunța la limba pe care o vor­besc și de a se înregistra ca et­nici ucraineni, deși abia în urmă cu 10 ani au aflat că mai există în lume un popor care are o limbă asemănătoare, că există o țară numită Ro­mânia, ce s-ar putea să fie și țara lor. În Ucraina, volohii locuiesc într-o tabără separată de restul comunei, în bordeie care adăpostesc familii de câte 7-12 membri. Nu au pământ, nu au animale, nu au păduri. Toate au fost condiționate de renunțarea lor la originea volohă. În desele discuții ce am avut cu însoțitorii copiilor, am aflat aceste lucruri care par desprinse dintr-un film de groază, dar care întregesc tabloul tragediei vieții acestei populații. Atâta vre­me cât acești oameni luptă pentru supraviețuire, despre ce instrucție, despre ce școală să vorbim? Ostilitatea ucrainenilor se suprapune peste lipsa hranei, a hainelor, a banilor, concurând în mod tulburător la imposibilitatea ca acești copii și tineri să poată evada din situația dată. Neavând acces la instrucție, nu pot urca nici treptele sociale, pentru a-și schimba modul de viață, însăși existența lor viitoare, aflându-se într-o autoizolare forțată.
L-am întrebat pe unul dintre însoțitorii copiilor cam care este hrana lor zilnică acasă, iar răspunsul a fost: cartofi. Și dimineața, seara? Tot cartofi! Dar asistența medicală? Inexistentă! Un singur cadru mediu sanitar în comună, la câteva mii de locuitori. Pentru volohi, timpul de așteptare al unui vaccin este de peste două săptămâni.
Sigur că organizarea unor tabere în România pentru acești copii este un lucru bun, având darul de a aprinde în sufletul lor speranța că nu sunt singuri, că au pe cineva din neamul lor strămoșesc căruia îi pasă. Simt că nu sunt abandonați, că au un viitor. Fără a se renunța la această modalitate, ca un început de cunoaștere a limbii, culturii și istoriei românilor, consider că problema de fond nu va fi rezolvată. Dar oricâte grupuri de copii vor veni în tabere în România, oricâte ajutoare materiale vor primi, adevărata evadare poate să se producă numai în timp, prin crearea posibilității accederii lor la instrucție în Ro­mânia. As­tăzi, în zona Poroșcovo, o singură tânără a reușit să ter­mine o școală sanitară, asi­gu­rându-și ast­fel un serviciu care îi va per­mite o viață nouă. Putem zice că ea a e­vadat cu suc­ces din lagărul volohilor u­crai­­neni.
* Concret, ajutorul din România trebuie cana­lizat spre copiii capabili, care, terminând cele 9 clase, să poată urma doi ani de studii în continuare, asigurându-și un serviciu.
* Acest ajutor trebuie să fie financiar, pentru plata costurilor de cazare, hrană, îmbrăcăminte, la internat, cămin sau în gazdă, întrucât în Poroșcovo nu sunt astfel de școli.
* Dacă în primii zece ani de ajutor constant se vor ridica 100 de copii, ei, la rândul lor, vor putea influența dezvol­tarea celor care vin du­pă ei și, desigur, și per­cepția populației majo­ritare asupra etnicilor români volohi se va schimba în bine. A­vând un nivel mai ridi­cat de cultură, se vor pu­­tea organiza ca mi­no­­ritate statală, așa cum românii au făcut-o deja în alte regiuni ale U­crainei.
O bursă lunară, echi­valentul a 50 do­lari SUA, ar putea sus­ține acest proiect. Ar fi o contribuție modestă la creșterea exponențială a numărului celor care vor scăpa, an de an, de tirania mizeriei și, aflându-se într-o stare de normalitate în societatea ucraineană, vor contribui la rândul lor la reușita fraților și surorilor lor pe drumul deschis de ei. Abia atunci va crește vârsta de căsătorie (azi, în lipsă de altceva, copiii, ignorând interdicția părin­ților, la vârsta de 14, 15, 18 ani îi pun în fața faptului împlinit și se căsătoresc), se va reduce mortalitatea și malnutriția, se va îndepărta perspectiva pro­cesului degenerării etniei.
O inițiativă privată, ca aceasta, ar pune presiune și pe autoritățile abilitate de la București, Depar­tamentul pentru Românii de pretutindeni, să facă un pas în față, trecând de la acțiuni de fațadă - simpo­zioane, vizite, zile festive, întruniri, promisiuni neonorate (care înseamnă fonduri cheltuite fără eficiență) la acțiuni menite să-i ajute efectiv pe volohi. Mă gân­desc la recu­noaș­terea aces­tei minorități et­nice, spriji­ni­rea învățămân­tului în limba română (o clasă la școala din Po­roșcovo și susținerea fi­nan­ciară a unui cadru didactic), eliberarea pașa­poartelor cu cos­turi reduse, sprijin material pentru înființarea și funcționarea unui club al elevului, cu activități spor­tive și literare în cadrul școlii, ceea ce, prin partici­parea elevilor majoritari ucraineni, ar îmbunătăți percepția acestora asupra românilor volohi; nu i-ar mai privi cu dispreț și ar putea astfel interacționa, creân­du-se punți de legă­tură între ei.
Pe această cale, fac un apel de suflet către români, să în­trețină speranța a­prin­să deja în ini­mi­le copiilor româno-volohi din Poroșco­vo, ajutând prin con­tribuțiile lor, ori­cât de modeste, la finanțarea în conti­nua­re a acestui pro­iect de organizare de tabere și de acor­dare de burse de stu­dii în România.
În final, un gând bun pentru mentorii acestui demers, menit să facă cunoscută existența româ­nilor din Poroșcovo: domnul Ion Botoș din Apșa de Jos, familia Pătraș Ion și Pătraș Gabriela din Po­roșcovo.

NICOLAE BUTAN - Alba-Iulia


Alexei Mateevici
Limba noastră


Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le-nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.