Părintele COSTICĂ POPA, preotul mult iubit al românilor din Venezuela, Argentina și Mexic - "Departe de casă, m-am simțit ca un apostol"

Cristian Curte
- La 92 de ani, e clar la minte și drept la trup, precum tâmpla bisericii în care slujește -

S-a născut pe 25 martie 1925, în ziua când în biserici se prăznuiește Bunavestire, cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului. A trăit, așadar, aproape un veac, dar nu se mân­dreș­te cu el, nu i se pare deosebit că e nonage­nar. Mân­dria părinte­lui Costică Po­pa e legată de o altă dată, a anu­lui 1947, când a fost hiro­tonit ca slujitor al altarului. Au trecut de atunci șap­tezeci și unu de ani. O viață de om, în care i-a slujit Domnului pe mai multe con­tinente, împărțit între altarele ro­mânilor risipiți în șapte zări. Dum­nezeu e același, in­diferent de locul în care îl cau­tă oamenii. Pă­rintele a în­cercat mereu să-i adune, să le aducă aminte de unde au plecat și, mai ales, unde tre­buie să ajungă. Acum, după ce i-a păstorit vreme de zeci de ani pe românii ortodocși din Vene­zuela, la cei 92 de ani ai săi, pă­rin­tele Cos­tică Popa s-a întors acasă și slu­jește aproape zilnic la biserica Sfântul Ilie Rahova din București.

Lumânările din paie

Erau două fire de paie subțiri, ca razele de lu­mină. După ce se întorcea duminica de la biserică, le rupea din mătură, le aprindea ca pe două lumâ­nări și colinda cu ele slujind prin toată casa, ca prin­tr-un sfânt lăcaș. "«Preot îl facem!», zicea mama către tata!" Așa a început să se plămădească în su­fletul lui de copil credința în Hristos. În anii aceia, în Beceni, satul natal al părintelui din Buzău, oa­menii trăiau încă după vechile datini. Prin casele modeste, înșirate de-a lungul apei Slănicului, timpul trecea agale, oprindu-se la taifas cu uncheșii și mătu­șile care-i priveau liniștiți curgerea domoală. Credința în Hristos, semănată aici încă din primele veacuri de creștinism, era atât de adânc înrădăcinată în inima lor, încât era cu neputință să viețuiești altfel, decât la picioarele lui Hristos. Tot ținutul Bu­zăului, plin până astăzi de peșteri pustnicești și vetre vechi de sihăstrie, a respirat prin credință.
"Lumea de atunci era mai înțeleaptă decât cea de acum. Astăzi, nu te mai salută nimeni dacă nu te cunoaște. Nici măcar nu îți mai răspunde la salut. Aici, în București, mi se întâmplă chiar să îi salut pe oamenii din biserică și să nu îmi răspundă. Dar în anii în care am venit eu pe lume era cu totul alt­fel. Oamenii erau foarte respectuoși unii cu ceilalți. Mi se întâmpla să merg pe uliță, la câte o rudă, sau până la prăvălie, și mama mă întreba dacă am salu­tat pe toată lumea, iar eu îi răspundeam vic­torios că i-am spus «Sărut mâna!» țaței Floarea și la dus, și la întors! Și mai știu că venea la noi în fiecare săptămână o vecină din sat, care era croi­toreasă, iar mama mă punea de fiecare dată să îi sărut mâna, pentru că era o femeie în vârstă. Eu mă revoltam, îi spuneam că i-am mai pupat-o și ieri! Necăjită de mine, mama îmi spunea - «Fii cuminte, că te dau la țigani pe un ciur de mălai!». Și să știți că nu mă supăra că voia să mă dea la țigani, dar mă necăjea tare că voia pe mine doar un ciur de mălai!"

"Parastas pentru Stalin? Niciodată!"

"A fost rău de tot când au venit comuniștii. Lu­mea era deja sătulă de război și măci­nată de foame­tea iscată de o secetă grozavă, care se abătuse peste țară. Când satele abia își reveneau după toate neca­zurile, au venit comuniștii și ne-au sărăcit pe toți. Oamenii erau obli­gați să dea cote mari din toate câte le produceau în gos­podărie, să le vândă la coope­rative, pe niște pre­țuri de nimic. Apoi, în sat la noi s-a ascuțit lupta de clasă. Eu eram dintr-o familie de oameni gospo­dari, tata fusese și primar, așa că am ajuns imediat chiabur. Și într-o bună zi, ne-am pomenit cu cine­va de la primărie, care a intrat și ne-a spus scurt: «Trebuie să plecați, că aici vom face un Dispensar»...
A fost tare rău cu comuniștii și, din cauza lor, am fost silit să plec din sat să slujesc la Craiova. De iubit nu i-a iubit ni­meni. Îmi amin­tesc că atunci când a murit Stalin, ne-a venit ordin de sus, de la partid, să îi fa­cem slujbă de pome­nire. Și am mers la pă­rintele bătrân care slu­jise la noi în sat și i-am spus ce ni se cerea. Mi-a răspuns scurt - «Eu Te Deum (care e o slujbă de mulțumire adusă lui Dumnezeu pen­tru binefacerile sale în momente speciale - n. red.) fac pentru moar­­tea lui Stalin. Parastas, niciodată!»".

Securiștii și Dumnezeu

- Ca fiu de chiabur, ați avut de pătimit și ca preot din pricina comuniștilor? Există o întreagă epopee nescrisă a încercărilor la care au fost su­puși slujitorii bisericii, de Securitate.

- Vă răspund printr-o întâmplare reală. Într-unul din anii aceia, când slujeam la Craiova, au venit la mine acasă doi securiști. Când s-au prezentat, eu m-am gândit imediat la pușcărie, așa că i-am între­bat direct "Trebuie să îmi iau haine groase?". "Nu, pă­rin­te, vă aducem tot noi îna­poi, într-un ceas. Am venit pentru că vă cheamă coman­dan­tul Securi­tății". Când am ajuns la biroul acestuia, co­mandan­tul i-a poftit afară pe cei care mă aduseseră, iar când aceștia au ieșit, mi-a spus: "Sărut mâna, părin­te!". Am fost șocat. M-a în­trebat dacă îl recunosc, dar nu îmi aduceam deloc amin­te de el. L-am întrebat dacă ne mai întâlniserăm. "Da, pă­rinte. Și încă de multe ori! Eu sunt finul dumneavoastră de la Buzău. M-ați cununat în urmă cu mai mulți ani! V-am deranjat, pentru că un coleg are un copi­laș nebotezat și știți că noi nu avem voie să partici­păm la slujbe. Așa că vă rog să mergeți la el și să-i botezați copilul acasă, nu la biserică". Am făcut întocmai. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe să­raca preoteasă speriată rău. Se gândea că nu mă mai întorc și stătuse tot răstim­pul lipită de geam, uitân­du-se la aleea pe unde ar fi trebuit să vin. Situația asta s-a repetat, și nu o sin­gură dată, ci de mai multe ori, cu mai mulți copilași de securiști. Cred că, îna­in­te de a pleca eu din Cra­iova, nu a rămas niciunul nebotezat. Vedeți? Printre slugile comuniștilor, care cu puțină vreme în urmă mă arestaseră fără vină, purtându-mă din celulă în celulă, ca să mă înfrico­șeze și să mă facă de-al lor, existau și oameni cu frică de Dumnezeu.

Din Venezuela, în Mexic și Argentina

În anii care au urmat decretului de grațiere al lui Ceaușescu, au plecat peste Ocean personalități ale ortodoxiei românești, precum Roman Braga, Felix Dubneac și Bartolomeu Anania, care, în felul aces­ta, au putut să slujească în libertate, fără să mai fie stingheriți în misiunea lor de dosarul cu ani grei de închisoare politică. Din valul acesta de misionari a făcut parte și părintele Costică Popa, care a fost tri­mis în Venezuela. Profitând de bruma de libertate pe care avea să o dezlege partidul, pentru scurt timp, patriarhul Iustinian a încercat să poarte de gri­jă credincioșilor români risipiți pe toate conti­nen­tele lumii.

- Când vorbim de exil, ne gândim la Europa și la Statele Unite, unde au emigrat majoritatea ro­mânilor. Cum de au ajuns unii dintre ei până în Venezuela? Cum v-ați apropiat de ei?

- Unii dintre ei nu mai vorbiseră românește de ani de zile și aveau pruncii nebotezați, pentru că așteptau de mult un preot care să slujească în limba lor. Cred că până la moarte o să țin minte primul botez pe care l-am oficiat la Caracas. Un român căsă­torit cu o venezueleancă a venit la mine, la doar trei săptămâni după ce ajunsesem. Avea cinci copii, dar patru erau nebotezați. Pe primul îl botezase un episcop rus, dar pe restul a vrut să îi boteze un preot ortodox român. Și cum nu exista așa ceva, a tot aș­teptat, până când, în cele din urmă, am venit eu să îi păstoresc. Țin minte și acum numele copiilor, toate românești - Mihai, Traian, Decebal, Elena și Gheor­ghe. M-a impresionat până la lacrimi dorința aces­tui credincios, care a așteptat atât cu bote­zul, numai să își vadă pruncii cufundați în cristelniță de un preot român. Până să vin eu, în toată Venezuela nu existase nicio biserică ortodoxă româ­nească. În curând, aveam să-i păstoresc nu numai pe românii de aici, ci și pe ceilalți din Ame­rica Lati­nă, risipiți din Argentina și până în Mexic, pentru că eram singurul preot ortodox român pe o rază de mii de kilometri. Cel mai greu mi-a fost să îi adun. O vreme am slujit singur într-o biserică pe care mi-o pusese la dispoziție, cu multă amabilitate, episcopul catolic al orașului. Nu venea niciun credincios ortodox ro­mân, dar ră­mâneau la slujbă câțiva catolici de-ai locului. Mi s-a întâmplat să rămână și unul, doi, dar au fost cazuri când după mesa catolică au rămas la liturghia mea și câteva zeci de credincioși catolici. Așa se face că umblam zile întregi să îi găsesc pe frații mei români. Dar, credeți-mă, atunci când mergi ore cu avionul ca să întâlnești undeva, în Brazilia sau Mexic, o comuni­tate micuță care așteaptă de la tine Lumina Sfântă de Paște, ți se umple sufletul de bucurie! Când stri­gam "Hristos a Înviat!", în limba noastră dragă, și în fața mea erau câteva suflete care nu mai merse­seră de ani de zile la o slujbă or­to­­do­xă românească, simțeam ceva greu de așezat în cu­vinte. De aceea, cât am stat în Vene­zuela, am încer­cat să ajung să slujesc de Paște la cât mai multe co­munități ro­mânești. Uneori făceam slujba Învierii și de patru ori în țări dife­rite la ore diferite, în aceeași du­minică a Paștilor.

- Cu ce-ați avut de luptat cel mai mult acolo, la capătul lumii?

- Cel mai greu mi-a fost să îndur dezbinarea românilor. Erau învrăjbiți unii față de alții, pentru că, fugiți din țară din fața ciumei roșii, își luaseră cu ei în diaspora și dușmă­niile politice. Formaseră o mică Românie interbelică, pli­nă de virtuțile și defec­tele marii Ro­mânii pe care o lăsaseră în urmă. Mi s-a întâmplat să ajung la Bue­nos Aires, la o comunitate de ro­mâni împărțită în două gru­puri, care de 20 de ani nu vor­biseră între ele, din motive poli­tice. În­tr-o zi, unul dintre ei a venit la mine să mă roage să facem un pa­rastas pen­tru pome­nirea lui Ni­colae Iorga, urmat apoi de o aga­­pă. Celălalt grup m-a rugat, și el, pentru un alt pa­rastas. Și, fără să știe unii de ceilalți, am progra­mat evenimen­tul la aceeași oră pentru toți. Când s-au văzut unii cu ceilalți, au rămas înmărmuriți. I-am pus să se așeze împreună la masă și apoi le-am vor­bit scurt, spunându-le că au trecut 20 de ani peste vrajba lor și ea nu s-a stins. Când am terminat, erau îm­păcați unii cu cei­lalți.

"Să facem ca Luca și Cleopa"

- Părinte, aș vrea să vă întreb dacă în exilul acesta, pe care vi l-ați asumat atâta timp, nu v-a fost greu, simțindu-vă singur...

- Acolo, departe de casă, eu m-am simțit ca un apostol. Am știut că Dumnezeu m-a adus acolo să slu­­jesc biserica și neamul meu românesc și asta mi-a dat mari puteri. Și mi-am zis mereu că nicio­dată nu trebuie să mă gândesc la ce am făcut, că ajung apoi ca fariseul. Nicio­dată nu știi care e limita până la care ar trebui să te jertfești. Permanent, clipă de clipă, trebuie să trăim adâncul lui Hristos. Greșești dacă te socotești un ales. Știți că primul om care a intrat în rai de mână cu Hristos a fost Dis­mas, tâlharul care a suferit pe cruce lângă el și care s-a căit. O evanghelie apo­crifă arabă ne spune că același tâl­har, care în tinerețea lui prăda în deșer­tul dintre Egipt și Țara Sfântă, i-a prins pe Iosif, pe Maica Domnului și pe Pruncul Sfânt, când aceștia au fugit din Bethleem ca să scape de soldații lui Irod. Și văzând că Sfânta Familie are un prunc, i s-a fă­cut milă tâlharului și le-a dat drumul, oprindu-i pe tova­rășii săi să le facă vreun rău. 30 de ani mai târziu, acel Prunc Sfânt, pe care el îl salvase, dând dova­dă că avea o ini­mă bună, Iisus Hris­tos, Mântuitorul, l-a luat cu El în rai!

- Părinte, ați trăit aproape un se­col. Ați cunoscut ridicarea și căde­rea regimului comunist, iar acum trăiți cri­zele capitalismului. Având în ve­dere această experiență bogată, vă în­treb cum se poate să reziști, prin cre­dință, răului din lume?

- Se poate, dar nu este ușor. Eu am simțit asta, mai ales în timpul comu­nis­mului. Nu-i ușor. Apostolii, care au fost tot tim­pul cu Mântui­torul, încă mai erau îndoielnici în cre­dință. Petru, care era atât de înflăcărat, s-a îndoit cel mai tare în momentul răs­tig­­nirii. Sau Toma, care a spus că nu crede până când nu pipăie mâinile stră­pun­se de piroane ale Dom­nului. Dar când Mântui­torul i-a spus să pună mâna în rănile răstig­nirii, el nu a mai făcut acest gest și a stri­gat: "Cred, Doamne!". Ei au fost oa­meni simpli, dar evangheliile scrise de ei în cu­vinte la fel de simple sunt de o pro­fun­zime atât de adâncă, de parcă ar fi stu­diat la mai multe universități. Din ele ne putem lua sfa­turile pentru a răzbate prin credință. Să facem la fel ca Luca și Cleopa, care au fost însoțiți de Mân­tui­torul, după Înviere, pe dru­mul Emausului, fără să Îl recunoască. Dar când L-au recu­noscut, i-au strigat: "Rămâi cu noi, Doamne Iisuse! Ră­mâi cu noi!". Da­că suntem în stare să-I spu­nem asta, Dumnezeu ră­mâne cu noi...
Părintele Costică Popa nu și-a putut în­cheia sfa­tul său. Vocea a început să-i tre­mure, iar la rugăciu­nea lui Luca și Cleopa, a început să plângă. Am înțeles atunci cum a străbătut un veac și mai multe continente fără să ră­mână singur.


Carte de vizită COSTICĂ POPA

Părintele Costică Popa a fost vreme de 15 ani un apropiat al Înalt Prea Sfințitului Firmilian, Mitro­politul Olteniei, lucrând la cabinetul acestuia. În tot acest răstimp, a slujit la Catedrala Ortodoxă din Cra­iova. Apoi, în 1968, a fost trimis să îi păstorească pe românii din Venezuela, fiind primul preot ortodox ro­mân misionar în America Latină. Acolo a slujit timp de mai bine de patru decenii, reușind să înfiin­țeze o parohie și să ridice o biserică de lemn în stil maramureșan. Patriarhul Teoctist, care a sfințit acest lăcaș, l-a numit pe părintele Costică Popa, reprezen­tant al Bisericii Ortodoxe Române pentru toată Ame­rica Latină.
Râvna sa în slujirea altarului a fost recompensată, de-a lungul timpului, cu mai multe distincții. A primit de două ori "Crucea Patriarhală", iar cardinalul José Alí Lebrún, arhiepiscopul Caracasului, i-a acordat titlul onorific de "Monsenior". Din partea președin­telui României, a primit ordinul "Serviciul Credin­cios" în grad de Cavaler.