După alegerile locale și parlamentare din ultimul an, liberalii au intrat într-un con de umbră atât de marcat, încât destui observatori ai fenomenului nostru politic prevedeau chiar decesul acestui ultim "partid istoric". Cauzele căderii sale, care a culminat, la parlamentare, cu obținerea unui firav loc secund în Parlament, sunt multiple, dar relativ ușor de identificat. Actualul PNL este rezultatul unei fuziuni incomplete între vechiul PNL și PD, partidul care l-a impus la președinția țării pe Traian Băsescu. PD-ul, în versiunea "PDL", a pierdut parlamentarele din 2012, după ce fostul lider a rupt construcția lui politică, mutându-și adepții, inclusiv un grup masiv de "ideologi", intelectuali angajați în Mișcarea Populară, formațiunea creată de el. PNL-ul a pierdut la rându-i aceleași alegeri după ce, în urma alianței toxice cu PSD-ul, numită USL, a fost lăsat în voia sorții de carismaticul, dar superficialul său conducător, Crin Antonescu, ce s-a retras împreună cu camarila sa. Și în acest caz, s-a văzut că un partid dependent de lider ajunge, într-un termen temporal oarecare, la eșec, liderul fiind mereu tentat să-și subordoneze opțiunea doctrinară și programatică a formațiunii propriilor sale interese. Împingând vechiul PNL în "brațele" PSD-ului, Crin Antonescu l-a obligat să abdice de la valorile sale definitorii, de la identitatea sa. Cu un PDL prăbușit de la 33% în 2008, la 16% în 2012, și cu un PNL situat în ambele elecțiuni la aproximativ 18-19%, singura șansă a dreptei la "prezidențialele" ce au urmat era asocierea sau fuziunea ambelor partide. Comasarea lor incipientă și susținerea unui unic candidat a avut ca efect alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte al țării.
A fost cel mai mare și singurul succes al noului PNL în fața mamutului populist-oligarhic PSD-ist. După "prezidențiale", toți susținătorii dreptei se așteptau ca fuziunea să fie dusă la capăt, formațiunea construită astfel putând să se afirme ca un adevărat partid politic, atât în sens doctrinar, cât și în cel programatic, un partid de sine stătător, mai ales că liderul care l-ar fi putut remorca și supune după tipicul știut în viața noastră politică s-a regăsit, ca președinte al țării, în afara lui. Cel puțin până la "parlamentarele" din decembrie 2016, fuziunea nu a reușit, noul PNL prezentându-se ca un hibrid politic, scindat interior prin conflictele surde dintre componenții vechilor formațiuni, ezitant doctrinar și cu un program de guvernare însăilat și contradictoriu. Rezultatul, pe fondul unui absenteism masiv, provocat de deruta celui mai cultivat electorat, cel de dreapta, a fost un scor ce nu atingea nici măcar jumătate din procentajul însumat matematic, care - în 2008 - i-ar fi asigurat majoritatea parlamentară absolută (52%) și - în 2012 - o majoritate relativă (33%). La "prezidențialele" din 2014, noul PNL era creditat cu un impact electoral de 45%, suficient - dacă s-ar fi concretizat în voturi parlamentare, pentru o guvernare monocoloră. Coborârea, în 2016, la sub 20% din opțiunile electoratului, nu s-a datorat numai fuziunii avortate și luptei între orgoliile diverșilor șefi din organizațiile locale, silite la conviețuire în așteptarea unificării, paralizia "bazei" a generat și paralizia "centrului", în care doar structurile mult mai bine fixate ale vechiului PDL mai funcționau. Lipsa de coerență în decizii, dar și în scopuri, a fost principala dificultate de care s-a izbit formațiunea în tranziție. Conducerea bicefală a fost supusă la tot felul de presiuni din partea "baronilor" vechilor partide (PNL și PDL), divizată în privința "influenței" prezidențiale, ruptă de intruziunile Justiției, care i-a amendat - ca și în cazul PSD-ului - liderii suspectați de corupție. Dar dacă în disciplinatul PDL, mesajul Justiției a fost înțeles și conducătorii, în frunte cu președintele Vasile Blaga, s-au retras în așteptarea deciziei, în vechiul PNL, coteria "bonzilor" a continuat, baronii impunând, într-o totală netransparență, direcții de acțiune halucinante, fără legătură cu opțiunea doctrinară, fără programe clare. Așa s-a întâmplat la "locale", unde - ca să exemplificăm - Bucureștiul a fost pierdut, ca urmare a manevrelor "grupării Gorghiu-Atanasiu-Petrache", ce l-au parașutat drept candidat la primărie pe Marian Munteanu, politician din afara partidului, cu viziuni total diferite de ale acestuia. Pierderea "localelor" a fost premisa catastrofei de la "parlamentare" și temeiul politicii "moi", într-un Parlament aflat cu totul la cheremul PSD-ului.
Congresul PNL ar trebui să pună capăt acestei stări, dacă nu vrea să dispară, pe urmele PNȚCD-ului, ca partid "istoric". În cursă au rămas, după destule "mișcări" interne, doi lideri tineri: Ludovic Orban și Cristian Bușoi. Televiziunile și presa au surprins calitățile și defectele amândurora. Personal, cred că Orban este în acest moment favoritul, experiența eșecurilor anterioare maturizându-l. El este mai puțin înclinat spre compromisuri decât Bușoi și pare deschis spre o mai clară delimitare doctrinară și programatică a partidului în raport cu derapajele, pe toate planurile, ale omnipotentului PSD. Ludovic Orban știe clar că PNL-ul trebuie să se reîntoarcă spre aspirațiile societății civile (al cărei uriaș potențial politic l-am văzut la manifestațiile anti-PSD-iste de la începutul anului), promovând, în acest scop, în detrimentul "baronilor", echipa de tineri intelectuali intransigenți ce mai susține încă partidul. Reabilitarea "tehnică" a experimentaților organizatori din vechiul PDL, în frunte cu Vasile Blaga, este - de asemenea - necesară, fermitatea doctrinară neavând valoare fără susținerea disciplinată a "celulelor" de bază ale partidului. Următorii ani de opoziție ar trebui să curețe formațiunea de oportuniștii prin definiție, dar și de "conspiratorii" care își doresc "fructuoase" înțelegeri cu PSD-ul. Înaintea alegerilor locale și parlamentare din 2020, PNL-ul are de trecut "testul prezidențialelor" din 2019. Pierderea lui, fie și ca urmare a unei îndepărtări de președintele Iohannis, va însemna, chiar și pentru sceptici, înmormântarea definitivă a unui partid în care s-au pus atâtea speranțe.