ANCA SIGARTĂU - "Spectacolul trebuie să continue, nu-i așa?"

Corina Pavel
Actriță, muziciană, regizoare și pro­fe­soară de teatru, Anca Sigartău s-a fă­cut cunoscută și prețuită, mai ales pe scândura scenei, unde strălucește, fără să mai fie nevoie de reflectoare. Admisă "din prima" la Academia de Teatru și Film, la clasa marelui actor Dem Rădulescu, a debutat, atât în teatru, cât și în film, încă înainte de 1989. În pre­zent, face parte din trupa Teatrului "Bu­landra", dar joacă și pe scene din ța­ră sau în teatre independente. Însă cel mai mare "spectacol" al Ancăi Si­gar­tău este propria ei viață tumul­tuoa­să, desfășurată adesea între dra­mă și tragedie, dar pe care a izbu­tit să o "pună în sce­nă" și să o stă­pâ­neas­că în mod exem­plar, trans­for­mând suferința în energie.

"Odată cu fardul, șterg toate apăsările sufletești"

- Anca Sigartău, pe lângă arta actoricească, pe care o stăpâniți la perfecție, seducția dvs. este dublată de o bucurie molipsitoare, care vă strălucește continuu pe chip, deși destinul nu v-a fost totdeauna pre­să­rat cu flori. De unde izvorăște pu­terea asta de a-i zâmbi vieții, chiar și atunci când ea îți întoarce spatele?

- Cred că vine din pasiunea mea pentru teatru, din dăruirea cu care joc, dar și din învățătura primită de la părinții mei, care m-au învățat că bucuria vine din lucrul făcut temeinic, cu onestitate față de tine și față de ceilalți. Când îmi șterg, seara, după spec­tacol, machiajul de pe față, mă gândesc că, odată cu fardul, șterg și toate apăsările sufletești, toate gân­durile și grijile inutile care îmi împo­vă­rează cu­ge­tul. Iar când dimineața îmi pun pe obraz o pală de roz, mă gândesc că așa e și inima mea, ușoară și li­be­ră, ca o zi proaspătă de primăvară, ca o crenguță de măr înflorită în alb-roz. Așa, lăsând în urmă griji­le zilei de ieri, mă străduiesc să primesc o nouă dimineață și să mă bucur de ea, chemând lucrurile bune să se întâmple în viața mea, păstrând pe obraz ro­șeala aceea a bunei cuviințe și a modestiei. Așa cred că des­part cum se cuvine binele de rău, aleg în­­țele­su­rile folositoare ale lucrurilor care mi se întâmplă în viață, mă bucur de prieteniile pe care le am și pre­țuiesc ceea ce e bun în fiecare zi, mini­ma­lizând in­tenționat "zbenghiurile" sau "cucuiele" cu care mă aleg uneori în lupta de zi cu zi. Și ele chiar trec! Faptul că am putut să-mi judec la rece căsnicia pe care am avut-o cu un bărbat pe care l-am iubit enorm, dar care nu mi se potrivea deloc, că am putut să mă vindec de despărțirea de el și să iau mai departe viața în piept de una singură, cred că e un semn de echilibru și de maturitate.

- Învățătura nu v-a fost însă de-ajuns, fiindcă ați mai încercat încă o dată...

- Da, a doua căsnicie a fost, de asemenea, o experiență din care am tras învățăminte fo­lo­sitoare. Am trăit o vreme în Statele Unite, alături de cel de-al doilea soț al meu, psiholog ame­rican, și am făcut cunoștință cu o lume în care sensul pragmatic al vieții este cultivat în detrimentul acumulărilor spirituale și al emoției sufletești. Până la urmă, mi-am găsit locul tot acasă, în Bucureștiul meu drag. Locuiesc într-un cartier vechi, aproape de biserica Icoanei, unde am și fost botezată, și unde merg cât de des pot, pentru a mă re­încărca su­fle­teș­te, cu bucu­rie, cu nădejde și cu dra­goste creș­ti­neas­că.

- Vă apropiați de ju­mătatea vieții. Sunteți pre­gătită să o întâm­pi­nați?

- Chiar dacă în vara aceasta, în zodia Leului, voi împlini 50 de ani, mă gân­desc că va veni și un timp al bătrâneții și ne­pu­tinței. Dar până atunci mai am de acu­mulat ex­periențe, de trecut încer­cări, mai am de căpătat ceva înțelepciune în plus. În­cerc să mă bucur de lu­cru­rile pe care le tră­iesc acum, aici, pe pla­neta aceas­ta. Și de lucrurile pe care le pot face pen­tru ca cei din jur să fie bucuroși. E și asta o me­nire, într-o lume bla­zată, care a uitat să râdă, să se bucure. Mă bucur atunci când văd că acele lucruri care sunt im­por­­tante pentru mine, cum ar fi teatrul, înțelesurile lui, întâmplările vieții și filosofia ei, sunt importante și pentru alții. Mă bucur atunci când îi fac pe cei din jurul meu să-și pună întrebări, să caute răspunsuri, să se îndoiască și să cugete asupra rosturilor vieții. Asta înseamnă un spirit viu, is­co­ditor! În ceea ce mă privește, am energie, putere, o grămadă de idei, și vreau să fac lucruri importante, în continuare, în spațiul teatral românesc. Mă gân­desc mereu că se vor găsi într-o sală de spectacol, fie ea de teatru sau de muzică, măcar câteva perechi de ochi și de urechi care să se bucure de mine. Sunt bucuroasă când mă urc pe scenă, e minunat, îmi place să fiu acolo, e un te­ri­toriu magic, în care sunt eu dar și personajele mele, deopotrivă, și de partea cealaltă sunt spectatorii, iar schimbul subtil de energii dintre noi este fascinant.

Lumina fulgurantă a trecutului

- A fost scena un refugiu din fața vieții, atunci când v-a fost mai greu? Faptul că actorul este me­nit să joace alte destine îl ajută să și-l stăpânească pe al său?

- Da, am jucat cu și mai mare pasiune, atunci când în viață mă simțeam o Cenușăreasă aban­do­nată în dosul ușii, iar scena era balul la care urma să strălucesc ca o prințesă. Să primesc admirație și dragoste din partea publicului, să strâng momente neprețuite, din seri și seri de reprezentații, să mă simt, cu adevărat, ca o prințesă adorată. Puteam apoi să mă întorc mai ușor acasă, să suport să fiu iarăși Cenușăreasă, pentru că în ochi îmi stăruia încă bucuria scenei și în sufletul meu știam că pot să fiu mai mult de atât, cu mult mai mult! Dar su­ferința mi-a fost, și ea, de folos. De multe ori am construit personajele cu experiența mea de viață. Câte din lacrimile Irinei, din "Trei surori" de Cehov, nu erau ale ei, ci ale mele, nu se va ști niciodată!

- Le-ați biruit?

- Da, copiii au crescut, suferințele celor două divorțuri s-au stins, lăsând în urmă nu resentimente, ci o lumină cer­nută, fulgurantă! Mă uit în urmă și mă gân­desc cum am putut trece prin toate cele câte mi s-au întâmplat, câte expe­riențe am avut, prin câte locuri am um­blat, câte lucruri grozave am trăit, de la rezidența artistică pe care am avut-o la teatrul din Köln, în Ger­ma­nia (prin in­termediul Uniunii Teatrale din Europa), la experiența pedagogică pe care am avut-o în Statele Unite ale Americii, unde am predat arta teatrală la un colegiu, și totul mi se pare ex­traordinar! Sigur că, la momentele respective, mi se părea că sunt un fir de iarbă peste care a dat în­ghe­țul și nu știam dacă îmi voi reveni. Dar mi­ra­colul s-a întâmplat, de fiecare dată! Chiar și a­tunci când, bolnavă fi­ind și fără nicio spe­ranță din partea doc­to­rilor, vindecarea n-a ve­nit de la ei, ci pur și sim­plu din Cer, prin rugăciune și post. Cum să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate? Pentru toate miracolele din viața mea!

- Aveți trei copii, o fată și doi băieți, pe care, tot prin miracol, ați izbutit să-i creșteți de una sin­gură...

- Într-adevăr, iată că deja sunt bunică, nepoțica mea, Anastasia-Maria, are aproape un an. Mă bucur că fiica mea a făcut o alegere foarte bună, are o căs­nicie fericită, solidă. Sonia a absolvit Științe Po­litice - Relații Internaționale și lucrează în cadrul unei corporații multinaționale. Sunt pe dru­mul cel bun și cei doi băieți ai mei, Teodor și Iosif. Iosif e foarte talentat și studiază la Academia de Design din Eindhoven, Olanda. Trăiește într-un mediu aca­demic serios, într-un sistem deschis, care încura­jea­ză talentele. Teodor e medic stomatolog dar cred că în cazul lui s-a irosit un artist plastic, pentru că și el e foarte talentat, la fel ca și fratele lui. Aș fi vrut să fac mult mai multe pentru copiii mei, dar sunt sigură că sunt mulțumiți de educația pe care le-am dat-o, de felul în care am încercat să-i pregătesc pentru viață. Mă rog doar ca, peste asta, să le dea Dum­nezeu sănătate și un dram de noroc! Întot­dea­una, după ploaie iese soarele! Asta e lecția numărul unu care mi-a fost predată de tatăl meu, profesor de istorie, un om foarte dedicat pasiunii sale, ardelean din partea Bistriței.

- Modestia tot în copilărie ați învățat-o? Și îndârjirea asta de a duce lucrurile la bun sfârșit? Almășagul, cuvântul dat, respectat orice ar fi?

- Cu modestia, nu știu ce să zic, depinde de termenul de comparație. În fața lui Dumnezeu, nu sunt decât un grăunte, o furnică pe drumul ei. Dar în comparație cu mediocritatea agresivă care ne în­conjoară, nu prea poți să rămâi modest, te ciupește orgoliul, îți dă ghes mândria să spui tare și răspicat că tu ești un om cu principii, că te îngrețoșează vul­garitatea, și iese așa, un fel de balaur din tine. În momente ca acestea, mă uit la mine și mă întreb: "Măi, balaure, cum te cheamă pe tine?". "Păi, pe mine mă cheamă: "Un pic de vanitate!". "Daaaa?", zic eu. "Ia nu mai scoate tu atâtea flăcări pe nări!". Și uite așa, îi mai tai balaurului un cap, nu pe toate, că de restul ai nevoie ca să te lupți cu mediocritatea.

Minunații părinți

- Mamă singură pentru trei copii, două divor­țuri grele și spaima unei boli fatale, pe care ați izbutit să o depășiți. S-ar putea spune că sunteți o învingătoare. Aveți ceva să vă reproșați?

- Am fost, așa cum spuneți, și mamă, și tată, m-am străduit să-mi educ copiii și să-i învăț, pe cât am putut eu mai bine, iubirea de Dumnezeu și de oameni. Dar fiindcă vor­bim de perfecțiune, o mamă perfectă e mama mea, pen­tru că a fost tot timpul alături de tatăl meu, perfect și el. Pentru mine, sunt niște părinți minu­nați, cu o căsnicie împlinită, cu o atmosferă armo­nioasă și echilibrată în casă, în care am crescut și eu. Din păcate, nu am avut norocul să găsesc și eu perechea potrivită. Dar am compensat sincopele de fericire din planul personal, investind energie și viziune în planul profesional. Am făcut un master în regie, apoi un doctorat în arta teatrală. Nu am renunțat niciodată la educație, așa cum am învățat de la părinții mei, dascăli de vocație - tata, profesor de istorie, iar mama, de fizică. Am realizat mai multe proiecte one-woman show în afara celor dez­vol­tate în teatre, încerc să găsesc noi formule artis­tice. Cu toată reverența pe care o fac în fața istoriei sale, cred că trebuie să deschidem ochii și asupra experimentelor care se fac în lumea teatrală internațională. Întotdeauna mă întreb ce pot să fac mai bine pe bucățica mea, în teatru, în muzică, și dacă din zece experimente, unul e reușit și mă ajută în devenirea mea ulterioară, atunci nu am greșit că am încercat, în loc să stau acasă, să-mi plâng trecutul și să mă vait că nu mă ajută sistemul.

"Religia lui Ciulei"

- Credeți că în zona aceasta a teatrului, la fel de bătrân ca istoria omenirii, încă sunt lucruri de expe­rimentat?

- Cât va fi omul pe pământ, va exista și teatrul. El s-a desprins din sacru, din ritual. S-a desacralizat între timp, ca și alte aspecte ale vieții, dar aura lui există, funcționează încă: schimbă idei, schim­bă perspective asupra realității. În 1997, jucam pe scena Teatrului "Bulandra" în "Vi­sul unei nopți de vară", în rolul lui Puck, în regia lui Liviu Ciulei. Ma­rele actor, regizor și om de cultură mi-a spus atunci că se pierde o "religie" - așa era per­ceput teatrul: "o religie". Iar noi eram oficianții ei, slujind cuvântul, ros­tin­du-l astfel încât să aibă greutate, că­dere, putere zidi­toare în om. Încerc per­manent să fac să pogoare duhul acela al sacra­lității cuvântului dintru început, al cuvântului ziditor, asupra a tot ceea ce creez pe scenă. Dacă "la început a fost cuvântul", el a rămas materia primă și pentru noi, actorii: ros­tindu-l într-un anume fel, punem în mișcare osia universului scenic, cons­tru­im cu el noi realități, din care nasc emoții! Iar emo­țiile aces­tea sunt răs­pla­ta pe care o pri­mim din partea spec­ta­torilor, exprimate prin aplauze. Nu e magic?!...

- Este, desigur, mai ales că pentru dvs. starea aceasta se pre­lungește și în muzică. De ce nu v-ați făcut cântă­rea­ță? Aveți o voce, cu adevărat... magică.

- Muzica vine din mine, am stu­diat 12 ani pianul, cu o pro­fesoară celebră, Viorica Enășescu. Am și solide cu­noș­tin­țe de compoziție, așa că scriu piese mu­zicale pentru a ilus­tra unele dintre proiectele mele tea­trale. Am un album muzical edi­tat îm­pre­ună cu o foarte dra­gă prie­tenă sta­bi­li­tă în Canada și fos­tă co­le­gă din liceul de muzică "George Enescu", Manuela Cara, ce conține piese folclorice prelucrate în ma­nieră jazz-swing și care arată bucu­ria noastră de a ne reîntâlni și de a cânta împreună. Multe dintre aceste piese le interpretez și în cadrul spectacolului "Magic Show", de la Teatrul Națio­nal, alături de talentatul acordeonist de jazz Emy Drăgoi (ne-ați văzut împreună și la ediția a 25-a a Galelor Uniter, desfășurate de curând la Timișoara, unde am asigurat un moment muzical, dar am avut și bucuria de a mă regăsi în distribuția a două dintre piesele premiate). Să știți că mă gândesc și eu, nu o dată, dacă am făcut bine trădând muzica pentru teatru. Poate că aș fi fost o cântăreață de operă foar­te bună, așa cum profesoara mea de canto clasic îmi prezisese! Se pare, totuși, că spațiul teatrului e mai ofertant pentru mine. Am avut, după cum spu­nea mama, de foarte mică, așa, un dor de ducă în mine, să merg și să văd locuri noi, să cunosc și alte lucruri și alți oameni. Și chiar am reușit să plec cu ajutorul teatrului, am jucat aproape în toată lumea. Dar a fost și o altfel de călătorie, interioară, pentru că atunci când cunoști un personaj și începi să-l cons­tru­iești, intri într-o altă existență, vizitezi o altă via­ță, cu fiecare personaj. Și așa mi se ostoiește dorul de ducă, prin această profesie, de actor.

Bucureștiul, vedere de sus

- Vă place lumea largă, dar rădăcina v-a ră­mas în București, chiar în cartierul unde ați co­pi­lărit. orașul acesta? Poa­te el să fie iubit?

- Firește că îl iu­besc, e orașul meu. Cel mai mult îmi place să-l pri­vesc de sus, de pe dealul Patriarhiei, mi se pare un loc rupt de for­fota și agitația obișnuită. Îmi place mult zona Athe­ne­u­lui Român, Parcul "Ioa­nid", în care mă plimb destul de des, îmi plac mu­zeele, vizitez des ga­leriile de artă. Îmi place Teatrul Național, mă simt foarte bine acolo, pe scenă, dar îmi plac gro­zav și teatrele mici, "Me­tro­po­lis", "Godot", "Unteatru", un­de joc cu aceeași plă­cere. Chiar am fost unul dintre primii actori din teatrele de stat care a în­ceput să joace în cluburi și în cafenele artistice, în spații independente și neconvenționale.

- Unde jucați în mo­mentul acesta, unde vă putem vedea?

- În "Maitreyi", la Teatrul "Bulandra", în "Boeing, Boeing" la Teatrul "Elisabeta", în "Magic Show", la Teatrul Național, în "Vreau să fiu ac­triță", un proiect conceput de mine, de tip one-woman show, cu care plec în turnee la diferite festivaluri sau teatre din țară și din străinătate. Este spectacolul meu de suflet. "Cum m-am lăsat de gân­dit", de la Teatrul Godot, este iarăși un spec­tacol la care țin foarte mult, după un text savuros de Hannes Stein, pe care l-am dramatizat eu însămi, și care vorbește exact despre felul în care arta te înalță și te iluminează. Mai e și spectacolul de la Teatrul "George Ciprian", din Buzău, "Zăpezile de altădată", în care joc cu bucurie alături de Cristi Ia­cob și Constantin Co­jo­caru. Și nu pot să nu vorbesc despre teatrul ra­diofonic, care-mi e foarte drag, des­pre dublajele filmelor de desene animate "Disney" pentru copii, pe care le iubesc foarte mult. Dar cu toate că viața mea pare ocupată total, mă gândesc deja și la alte proiecte, pe care aș vrea să le pun în scenă, pentru că "spectacolul trebuie să continue!", nu-i așa?!!