Tulburătoarea poveste a Acatistului Sfântului Pantelimon

Cristian Curte
- Puțini credincioși știu că Acatistul Sfântului Pantelimon, grabnic ajutător în vremuri de restriște și de boli, a fost scris la București, la mijlocul secolului trecut. Autorii, doi mari păstori ai bisericii, au fost aprig prigoniți de comuniști. Poate că și de aceea, acatistul are o mare putere pentru români, cei care îl săvârșesc fiind grabnic ajutați de Sfânt -

"Când am venit preot aici, în parohie, m-am rugat mult Sfântului Panteli­mon să facă într-un fel să mă lege de această biserică și de el. Eram proaspăt căsătorit și îmi doream, firește, un copil. Soția a ră­mas în­sărcinată, am avut atunci o mare bucurie, ne gân­deam deja ce nume să îi pu­nem copi­lului când, într-o noapte, am avut un vis. Am visat că un tânăr ieșea din Sfântul Potir al Împărtășaniei. Apoi, dintr-o dată, a început să curgă sânge din acel potir. Inițial, nu i-am dat nicio importanță visului, dar după câteva zile, soția s-a simțit rău și a trebuit să mergem de urgență la spital, unde a fost operată. Am aflat abia atunci, de la medici, că pruncul nostru murise de ceva vreme în pântecul ei, iar ea trecea printr-o primej­die de moarte. Putea să facă septicemie și să moară și ea. Dar s-a petrecut ceva neașteptat: credincioșii bisericii s-au adu­nat în jurul nostru și ne-au ajutat cu rugăciunea, iar soția a scăpat."
Părintele Bogdan Teleanu este un băr­bat în putere. Un preot cu mul­tă evlavie, dornic să se implice, să ajute, să facă ceva pentru comuni­tatea în sânul căreia păstorește. Fire interiorizată și sensibilă, nu vorbește foarte ușor despre încercările și darurile primite de la Dumnezeu. Îl cunosc însă de mulți ani, așa că mi s-a destăinuit. Visul acela cumplit, prin care Sfântul Pantelimon a încercat să îi vestească drama prin care avea să treacă, a avut însă și un final luminos.
"Am fost atât de bucuros că soția a scăpat cu viață... Am rămas însă cu durerea adâncă a pierderii copilului, un copilaș pe care mi l-am dorit foarte mult și care a murit fără veste. Așa că am vrut să îl iau acasă de la spital și să îl îngrop cum se cuvine, pentru că a fost și el o făptură a lui Dumnezeu, o per­soană. Dar nu am primit de la spital trupușorul lui să îl înmormântez. Din păcate, chiar doctorul care i-a salvat viața soției mele mi-a spus că nu se poate să îl iau acasă, așa că am rămas cu acea mare durere în suflet, pe care nu mi-o mângâia nimeni. Însă aveam să aflu alinare într-un fel neașteptat.
La doar o lună după aceste grele încercări, bise­ri­ca noastră a primit în dar moaștele Sfântului Pan­telimon. Și când au venit sfintele moaște, m-am rugat din tot sufletul - «Sfinte, știu că e o slujbă fru­moasă și poate ți-o stric cu rugăciunea asta a mea, dar eu ți-o spun totuși. Știi că mi-aș fi dorit mult o slujbă de înmormântare pentru copilașul meu, pe care nu am mai apucat să îl țin în brațe. Te superi dacă mă gândesc că alături de tine, în raclă, este și suflețelul lui, și slujba de astă seară o voi socoti o slujbă de trecere a lui în lumea de dincolo?». După rugăciunea aceasta scurtă m-a podidit plânsul, n-am putut să mă mai abțin. Sfântul însă chiar mi-a împlinit ruga, pentru că s-a înconjurat biserica de trei ori cu racla lui, ca la În­viere, și apoi a fost o slujbă tare frumoasă, ca un prohod. Marea mângâiere am simțit-o însă atunci când m-am închinat sfintelor moaște. Eu nu văzusem modelul raclei, pentru că se ocupaseră de ea ceilalți părinți care slujesc aici. Dar când am luat-o în mâini, am ră­mas înmărmurit - chipul sculptat al Sfântului Pan­­telimon era exact chipul tânărului pe care-l vă­zusem în vis, ieșind din potir. Culmea este că noi avem în biserică mai mul­te icoane ale sfântului, dar nici una nu seamănă cu tânărul pe care l-am văzut în vis. Doar chipul de pe raclă! Din momen­tul ace­la, am știut că Sfântul Pan­­telimon are grijă a­cum și de sufle­țelul copi­lului meu, care trebuia să vină pe lume și nu a mai venit."

Un album cât o istorie

Pe străduțele din apropierea Foișorului de Foc, timpul curge altfel în Bucu­rești. Casele bătrâne, cu fe­restre cu cer­cevele de lemn, trotuarele umbrite de copaci uriași, fațadele îmbră­cate în iederă vin din alte vremuri, cu alți oameni și alte inimi, care știau să bată la unison, "pentru Dumnezeu, țară și rege." Părintele Bogdan Te­leanu a poposit aici imediat după ce a fost hirotonit. Uce­nicise în anii studenției pe lângă părintele Nicolae Bor­dașiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, un duhovnic cu o viață cât istoria Ro­mâniei, și a îndrăgit din prima cli­pă parohia unde fusese numit. Drept locuință a primit chiar casa din curtea bise­ricii, o casă cu un singur cat, ascunsă în liniștea așezată temeinic în jurul sfântului lăcaș. Își dorea, așa cum mi-a spus de la începutul interviului, să se lege din adâncul inimii de biserica ce-i fusese încre­dințată spre slujire. Să țeasă între el și ea pânza aceea delicată de simțire care îi îngăduie păstorului să fie nu numai al soției și copiilor, ci și al tuturor celor păstoriți. Începutul L-a făcut Dumnezeu.
Într-una din zile pe când rânduia casa, pe un du­lap vechi a găsit un album cu fotografii alb-ne­gru, îngălbenite de vreme. Era făcut de familia părintelui Gheorghe Popescu Colibași, cel care ridicase casa parohială. Locul dădea semne că îl pri­mește. Acesta a fost firul pe care a purces coborârea în taini­țele istoriei. "Parohia nu are o arhivă, așa că nu știam prea multe despre istoria ei recentă. Dar în albumul acesta am găsit o însemnare despre «Ateneul Sfântului Pantelimon». Nu­mele m-a fermecat și l-am preluat când am început să fac în parohie mici piese de teatru cu copilașii." Părintele Bog­dan Teleanu nu avea de unde să știe că reîn­nodase o tradiție răspândită în interbelic.

Trei mărturisitori ai credinței aproape uitați

În perioada interbelică, la doi pași de Ro­mânia, se derula un infern în care preoții erau uciși fără nicio judecată, iar bisericile erau transformate în grajduri. Tăvălugul terorii comuniste din Rusia ame­nința să se năpus­tească și peste țara noastră. Mulți nu îi dădeau nicio șansă, credeau că suntem la adăpost, dar au fost câțiva slujitori ai lui Hristos care au înțeles primejdia și au spus fără ocoliș, pro­fetic chiar: "Atenție, vin bolșevicii! Ciu­ma roșie se va năpusti și peste noi!"
Părintele Gheorghe Popescu Coli­bași era în anii aceia preot paroh al Bisericii Sfântul Pantelimon din București, unde slujea împreună cu părintele Petre Gh. Savin, mare culegător de folclor, unul dintre cei mai importanți editori de basme de la noi. Doi bărbați arși lăuntric de un singur foc - să îi apropie pe oameni de Hristos, folosind ca liant și cultura. Așa că au înființat un mic periodic al pa­ro­hiei și un "ateneu al bisericii", prin care răs­pân­deau nu numai credința, ci și dragostea de carte în popor. Căci, spunea părin­tele Petre Gh. Savin: "Între lumea domnilor și între lumea prostimii era așezat un hotar peste care se putea trece greu, iar cine-l trecea, sau nu se mai uita îndărăt, sau se uita cu milă totdeauna, și cu dispreț uneori. Singura apro­piere o poate face și a făcut-o numai cultura: cul­tura  desăvârșită și lămurită prin iubirea de neam, de lege, de limbă, iar nu cultura pospaiului im­provizat din insuficialitate și importat din mai­muțărie, care pe cât e de ridicolă pe atât e de pri­mejdioasă". Și pentru că aveau nevoie de un apă­rător ceresc al acestei lucrări misionare, l-au luat drept ocrotitor chiar pe patronul bisericii. Așa a luat ființă "Ateneul Sfântului Pantelimon", care "avea rolul de a pune în lumină prin conferințe, de ale unor personalități din cele mai pricepute, diferite chestiuni de credință, învățătură și lumină." Celor doi păstori le lipsea însă o verigă cu care să se lege deplin de cer. Patronul lor, mare tămăduitor și doctor fără de arginți, nu avea în acele vremuri un acatist al lui, prin care să fie chemat în ajutor. Așa se face că în 1936, părintele Gheorghe Popescu Co­libași a alcătuit împreună cu PS Irineu Mihălcescu, care îi fusese profesor și cu care era prieten, Aca­tistul și Viața Sfântului Pantelimon. În 1937, ele au și primit binecuvântarea Sfântului Sinod și au fost răspândite în toa­tă Patriarhia Română. Anul acesta se împli­nesc 80 de ani de când, cu rugă­ciu­nile lor, cre­din­cioșii orto­docși români îl cheamă în ajutor pe Marele Mu­ce­nic Panteli­mon. Și pentru că sim­țeau prigoa­na a­propiindu-se, cei doi preoți au așe­zat în stihurile acatistului rugă­ciuni care să fie folosite ca o for­mă de rezistență împotriva comu­nismului, lăsând acatistul ca pe un sprijin pentru cre­dincioși în fața ciumei roșii."
Iar ciuma ro­șie nu i-a iertat. I-a luat pe rând, pe fiecare în parte, și i-a zdrobit în malaxorul ei de fier. Pe părintele Petre Gh. Savin l-au arestat în 1952 și l-au con­damnat la 60 de luni de închi­soare, într-o colonie de mun­că forțată. Doi ani a stat părintele prin pușcării, iar la eliberare nu i-au mai dat nici pensia, silindu-l să trăiască în mizerie. Pe vlădica Irineu Mihălcescu, ajuns Mitropolit al Moldovei, l-au dat jos din scaun, inven­tându-i pricini imaginare. Mărturisitorul lui Dumnezeu s-a retras la Mâ­năstirea Aga­pia, unde și-a petrecut ultimele zile. Există indicii că acolo ar fi murit otrăvit de comuniști. Pe părintele Gheorghe Popes­cu Colibași l-au ridicat în anul 1960. Nu l-au ținut închis decât o lună, răstimp în care l-au bătut atât de tare, încât a venit acasă cu o pareză. A slu­jit în continuare la biserică și a trecut la Domnul în 1974. Trei destine care, aparent, au fost sfărâmate. Doar că Hristos reușește întotdeauna să răzbune răul îndurat cu dragoste în numele Lui. Dar nu o face tot cu rău, ci cu bine.

Minunile Acatistului

Doamna Elena este un fel de "spirit" bun al bi­sericii Sfântul Pantelimon. Fostul părinte pa­roh o numea, mai în glumă, mai în serios, "dia­coniță". Nu s-a căsătorit niciodată, pentru că a vrut să îl slujească doar pe Hristos. Nu în mânăs­tire, nu retrasă, ci în lume, amestecată cu durerile și lacrimile unui neam aflat într-o continuă răs­tignire. Așa că, atunci când află un suflet amețit de loviturile răului, îi sare îndată în ajutor. O vorbă bună, o mână caldă, la propriu!, întinsă atunci când soarta te dărâmă și, mai ales, îndrep­tarea hotărâtă spre Sfântul Pantelimon, cu rân­duiala citirii acatistului timp de patruzeci de zile. Iar rânduiala aceasta face minuni. Mai mici, pre­cum găsirea unui serviciu, atunci când toate spe­ranțele îți sunt năruite, sau mai mari, precum izbă­virea dintr-o boală grea, care ți-a furat viața, închizând-o în dureri.
"Fiind mai în vârstă, în această biserică au crescut sub ochii mei câteva generații de tineri. Și mi s-a întâmplat să îndrum fete, care doreau să își aleagă o meserie, să se facă asistente medicale, pentru că mi se părea o meserie potrivită pentru ele. Și pentru că le era frică de ce urma după ter­minarea studiilor, știau și ele că e greu să te anga­jezi în sistemul de sanătate de la noi, care e așa cum e, corupt, eu le spuneam dinainte că Sfântul Pantelimon nu o să le lase fără să își găsească un loc de muncă. Și asta, fără intervenții, fără cadouri, fără nimic, nimic. Le spuneam să îl slujească așa cum se cuvine, pentru că el nu rămâne niciodată dator. Acatistul lui are mare putere, și eu spuneam să îl facă timp de patruzeci de zile. Iar sfântul le ajuta întotdeauna. Nu o să uit niciodată cazul unei fete cre­dincioase, care voia să se an­ga­jeze ca laborant într-un spi­tal din București. După ce și-a luat licența, a auzit că există un loc liber undeva. Dar nu cu­noștea pe nimeni, nu avea nicio recomandare. Așa că a fă­cut patruzeci de acatiste la Sfântul Pantelimon, iar când s-a dus să își depună dosarul, s-a întâlnit cu șefa tuturor la­boratoarelor din spital, care i-a zis din prima, fără să o mai fi văzut vreodată: «Pe tine te vreau!». Fără nicio reco­man­dare, fără nimic! Așa că atunci când a dat examenul, acesta a fost aproape o formalitate. Și când a semnat contractul de angajare, m-a sunat imediat și mi-a spus: «Plâng pe stradă de bucurie, că trăiesc minuni, ca în viețile sfinților! Nu-mi vine să cred!». Culmea e că doamna doctor care a an­gajat-o a ieșit apoi imediat la pensie. Nu au apucat să lucreze nicio zi împreună. Dar a vrut să predea cumva ștafeta unei tinere în care a simțit că poate avea încredere. Iar asta numai prin mijlocirea Sfân­tului Pantelimon."
Cea mai șocantă minune a fost săvârșită însă cu o credincioasă de care d-na Elena este foarte apro­piată, o femeie cu mare evlavie la Sfântul Pante­limon, care a trecut, și ea, printr-o grea încer­care. "Rămăsese însăr­cinată, pruncul era încă micuț, în primele luni, când a avut un accident - a căzut din tramvai, pentru că era foarte aglo­merat. S-a lovit foarte tare, și a pierdut sarcina. Abia s-a târât până acasă, dar nu a mers imediat la spital, iar noaptea a avut du­reri foarte mari. Așa că îl tot striga pe Sfântul Pantelimon să vină să o ajute. Și, în mijlocul chinurilor și rugă­ciu­nilor ei, sfântul a venit la ea. Nu visa, era per­fect conștientă și l-a văzut intrând în cameră. Un tânăr îmbrăcat în veștminte albe, cu părul retezat în dreptul umerilor. Era foarte sobru și a întrebat-o di­rect - «De ce mă strigi?». «Pentru că mă doare, sfin­te!». «Unde te doare?». Și atunci ea i-a arătat lovi­tura din coaste, iar sfântul a scos o cutie, a des­chis-o, apoi a scos din ea o sticluță, a înmuiat de­getul și a uns-o pe locul loviturii. Când s-a trezit dimineața, nu mai avea absolut nimic".

Școala de suflete a doamnei Elena

Istorii ca aceasta nu sunt simple cazuri pentru doamna Elena, le-a integrat în viața ei. Iar acum, când îmi vorbește de creștinii pe care i-a luat de mână pentru a le arăta ușa bisericii, ochii albaștri și mari i se umplu de lacrimi. Și se rușinează de asta și își tot aranjează o maramă neagră, care îi acoperă părul de-acum cărunt. Nu a vrut să o fotografiez, nici să îi public numele întreg. Mi-a spus că a făcut totul pentru Dumnezeu, nu pentru faimă, și dorește să rămână așa. Îmi spune, smerită, că nu e greu, pen­tru că întâlnește mai ales "oameni aflați în suferință. Iar când omul e în suferință deja pământul inimii lui e arat, pregătit pentru sămânța credinței. Suferința asta face - ară pământul sufletului! Și... tu vii și semeni. Dar trebuie să prinzi momentul, că dacă aștepți prea mult, iarăși vin buruienile. Și tre­buie să ai răbdare cu fiecare suflet în parte. Adică, nu pierzi zile, ci ani! Pentru că omul nu se deschide dintr-o dată. Dar când se deschide, știi că l-ai câștigat pentru Hristos pe deplin".