Regele cimbrilor și ciocanul de 15 kg
În toate țările, la toate popoarele, există povești și legende legate de uriașii care au populat în străvechime Pământul. Două dintre cele mai documentate lucrări care au tratat această problemă aparțin unor autori francezi: Denis Saurat ("Atlantida și regnul giganților") și Louis Charpentier ("Giganții și misterul originilor"), care sistematizează informațiile existente într-o manieră indispensabilă unui inventar metodic al temei. Existența giganților, persiflată de unii, dar crezută de alții, a făcut să curgă multă cerneală din penița preopinenților.
Să fi existat oare într-o epocă antediluviană oameni cu o statură fizică uriașă, superioară celei obișnuite, niște oameni gigantici, de patru metri înălțime sau chiar mai înalți? Mulți savanți se arată sceptici în fața unor asemenea afirmații, susținând că invaziile uriașilor descrise de atâtea legende se pot explica într-un fel foarte simplu: întâlnirea unor primitivi de talie scundă cu niște războinici mai înalți decât ei... În imaginația celor învinși, invadatorii de talie înaltă sunt întotdeauna descriși sub aspectul unor uriași. Cu toate astea, la începutul secolului al XVI-lea, în Franța a fost făcută o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici. Într-un tumul străvechi, s-a găsit scheletul complet al unui om care trăise într-o epocă istorică foarte precisă: era vorba despre regele cimbrilor, unul dintre cele două triburi care invadaseră Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Marius. Învățatul medieval Nicolas Habicot a scris în 1613 o "Dizertație asupra osemintelor uriașului Teutobochus, regele cimbrilor", în care inventariază cu rigurozitate scheletul descoperit. El aparținea unui om înalt de 25 de picioare (peste 7 metri și jumătate), cu vârsta aproximativă de 30 de ani. Descoperirea, considerată drept autentică, a stârnit multă vâlvă, și presupusul schelet al lui Teutobochus a tronat timp de generații în Muzeul de Istorie Naturală din Paris.
Există și alte descoperiri arheologice tulburătoare. În timpul săpăturilor făcute la Burkhalter, în Moravia, au fost găsite obiecte de piatră ale căror dimensiuni depășeau 3-4 m și care cântăreau peste 15 kg fiecare. Și erau obiecte care fuseseră folosite, nu ustensile simbolice. Cine să le ridice și să se folosească de ele, dacă nu niște uriași? Descoperiri și mai uimitoare au fost făcute la Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumină un oraș întreg, construit pe măsura unor oameni a căror statură normală era gigantică, ei măsurând, după calculele care au fost făcute, aproximativ 3-4 m înălțime. Să fi fost pământeni? "Omenirea a păstrat în memoria sa ancestrală amintirea acestor uriași cu o inteligență superioară, descendenți ai zeilor, care i-au sprijinit pe oameni și i-au învățat. Umanitatea își amintește de un paradis pierdut de mult, de o inițiere primordială și transcendentă, urmată de o cădere", afirmă Denis Saurat în cartea citată mai sus.
Portul din vârful muntelui
Pe malurile Lacului Titicaca a rămas până în zilele noastre un fantastic oraș ciclopic: ruinele perfect conservate din Tiahuanaco, considerat pe drept "cel mai vechi oraș din lume cunoscut până azi". Aflat la 4000 m altitudine, la origine a fost construit la marginea unui golf marin. Până în prezent nu s-a putut răspunde la întrebarea următoare: cum se poate concepe ca niște oameni, fie ei uriași sau nu, să aibă ideea stranie de a construi un port maritim la 4000 m altitudine? La Tiahuanaco s-au găsit resturile bine păstrate ale acestor cheiuri uriașe, care nu puteau în niciun caz să primească vapoare ce navigau pe Lacul Titicaca.
Marele arheolog și geolog H.S. Belamy a întreprins un studiu metodic al locului. El a constatat că în această regiune andină, la 4000 m altitudine, se găsesc sedimente marine repartizate pe o lungime de 700 km. Trebuie admis deci că în epoca terțiară, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Titicaca, se găsea la nivelul apelor maritime. Numai existența unui teribil cataclism geologic putea să "propulseze" un port de pe malul oceanului, în munți.
Pentru că psihologia colectivă acceptă cu greu prezența, cândva, pe Terra, a unor giganți, poate ar fi mai ușor de acceptat explicația următoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, condițiile existenței terestre fiind complet diferite de cele de azi (gravitație, presiune atmosferică etc.), echilibrul biologic și aspectul umanoid erau și ele complet diferite. Dacă au existat mamuți giganți, șopârle și păsări de dimensiuni colosale față de cele de azi, de ce n-ar fi existat și umanoizi uriași?
Dar la Tiahuanaco există un edificiu foarte straniu, care ne obligă să evocăm o altă enigmă: aceea a posibilelor raporturi, în perioada antediluviană, dintre oameni și o civilizație extraterestră. Aceste "Porți ale Soarelui", pentru că așa sunt numite, sunt acoperite cu o scriere care, după ce a fost descifrată, a relevat un calendar foarte complex, care provenea nu din epoca terțiară, ci dintr-o eră net ulterioară. Or, acest calendar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pământului, ci doar celor ale planetei Venus. Se poate, oare, ca "Porțile Soarelui" să indice originea oamenilor-giganți? Să fie ei urmașii unei colonizări extraterestre masive, practicată pe întregul Pământ? Oseminte umane cu o înălțime anormală au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Transvaal. Într-o necropolă din Sabora se pot vedea morminte lungi de 6 m, în care se află scheletele unor oameni de 3 m înălțime. Deci, care este răspunsul la întrebare?
Secretele Insulei Paștelui
Insula Paștelui este situată la 3000 km de coastele Statului Chile și este foarte îndepărtată de celelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei constă în faptul că acolo se găsesc niște statui colosale, dintre care unele cântăresc 50 t și au mai mult de 20 m înălțime, cam cât un bloc cu șase etaje. Scriitorul Pierre Loti, pe când era ofițer de marină, a făcut o escală pe Insula Paștelui. Vasul său a îmbarcat de acolo o statuie, una dintre cele mai mici, care se găsește în prezent la Muzeul Omului din Franța. Pierre Loti a fost, la fel ca toți călătorii, sensibil la misterul care palpită pe acea insulă îndepărtată. "Oare ce rasă omenească reprezintă aceste statui fantastice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus...? Par că sunt gânditoare", spune autorul francez. Legendele din Insula Paștelui vorbesc despre o rasă de "Stăpâni căzuți din ceruri". Din păcate, arheologii nu sunt în stare să explice prezența incredibilă a acelor statui colosale pe o palmă de pământ aruncată între ape, care n-a avut niciodată o populație mai mare de 3000 de suflete. În plus, acele reprezentări uriașe, numite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insulă după realizarea lor. "După părerea mea", spune istoricul Francis Mazière, "această insulă vulcanică era pe atunci unul dintre locurile înalte ale lumii și, poate, un punct de contact cu alte civilizații nepământene. Insula Paștelui ar putea fi considerată drept un vestigiu geologic care a scăpat de la scufundarea unui continent legendar numit Mu, asemănător Atlantidei." Mazière, care a studiat cu răbdare tradițiile păstrate din generație în generație de către locuitorii insulei, a aflat de la ei niște lucruri uluitoare în legătură cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaică, care sunt și cele mai numeroase. (Unele dintre ele datează dintr-o epocă mult mai recentă, copii imperfecte ale primelor creații.)
Indigenii i-au spus lui Mazière că "secretele au fost pierdute și nu a mai existat Mana". "Mana" este o forță vitală, magică, ascunsă, pe care inițiații știau pe timpuri să o controleze. Este sigur că oamenii care au sculptat Moai dispuneau de tehnici secrete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vibrante a "manei", să miște și să sculpteze fantasticele statui. Mazière a aflat că multe dintre ele înaintau singure, mișcându-se în formă de semicerc pe baza lor și că altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi veniseră din cer pentru a-și manifesta puterea și sculptaseră acești giganți, pe care i-au așezat după ce i-au purtat prin aer, dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roșie foarte puternică. În acel timp, Insula Paștelui făcea parte, împreună cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, niște oameni foarte înalți și puternici, cu pielea albă și părul lung. Au lăsat niște urmași care reprezintă casta polinezienilor puri, cu nasul fin și foarte ușor curbat, cu ochi negri strălucitori și cu păr ondulat. Precum țiganii, acești polinezieni de rasă pură se orientează după stele, iubesc muzica armonioasă și cunosc secretele magiei, pe care nu le încredințează nimănui. Vechii prinți ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecați înapoi, în stele. "Anumiți ocultiști pretind", scrie Mazière, "că ființe care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, locuind pe planeta Venus, ar fi trimis pe pământ mesageri, pentru a le dărui oamenilor bazele cunoașterii. Acești mesageri (semnalați și în Biblie ca Elohim), foarte înalți de statură, s-au împerecheat cu pământencele, dând o rasă de semizei." Povestea zeilor veniți din cer și care și-au luat de neveste femei muritoare, dând naștere semizeilor sau giganților, e foarte frecventă în legendele Orientului, dar și la greci. Să ne întoarcem însă la statuile din Insula Paștelui, una dintre rarele urme concrete ale giganților. Figurile pe care le reprezintă sunt ale unor oameni a căror fizionomie nu corespunde cu nicio rasă cunoscută pe Terra.
Ei au mâinile încrucișate la nivelul pântecului, într-o atitudine "yoghină", iar pe spatele acestor statui se observă o gravură în formă de cruce, așezată de-a lungul coloanei vertebrale, incizată cu semne, ca în schemele actuale de acupunctură. Se presupune că stimularea lor producea iluminarea.
Zeul călare pe dragonul de foc
Pohnpei este o mică insulă în Arhipelagul Carolinelor. Pe partea cel mai greu accesibilă a ei se află ruinele impresionante ale unui oraș megalitic: Nan Madol. Blocuri de bazalt, perfect tăiate, dispuse ca butucii unei case de lemn, formează ziduri mai înalte de 10 m. Un sistem de canale, numit Veneția Ciclopică, desparte orașul misterios în alte insulițe separate prin ziduri. Niște porți mari închid și deschid aceste canale, pe malul mării. Oare cine au fost constructorii acestui ansamblu prodigios? Nu se poate admite decât o singură explicație: este vorba despre un fragment al fostului continent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fără îndoială că acesta este motivul pentru care arheologii și specialiștii din Oceania vorbesc mai deloc despre aceste vestigii extraordinare care refuză o explicație logică. Dar faptul că sunt rar vizitate nu înseamnă că nu există. Insulele Caroline sunt situate în afara itinerariilor maritime și aeriene curente, fiind așezate în inima unei regiuni strategice, în care autoritățile americane nu prea doresc să vadă turiști. Cu toate acestea, au fost publicate fotografii revelatoare, care permit înlăturarea ipotezei unor formațiuni geologice naturale.
Scriitorul american Abraham Merritt a situat punctul de plecare al romanului său, intitulat "The Moon Pool" ("Craterul Lunar"), în labirintul nenumăratelor canale ale misterioaselor ruine gigantice din Pohnpei. Chiar dacă este vorba despre un roman SF, descrierea locului este exactă. Merritt, un mare călător prin zona Oceaniei, a explorat-o cu grijă, ba chiar a stat câtva timp pe unele părți aflate la suprafața "Veneției Ciclopice". Cartea sa nu este însă prin nimic mai fantastică decât miturile locale care spun că un zeu venit de pe o altă planetă, călare pe un dragon de foc, nu trebuia decât să pronunțe câteva cuvinte magice pentru ca giganticele blocuri de piatră să apară la orizont, zburând peste ocean.