- Cât timp a trăit și scris în București (peste 30 de ani), I.L. Caragiale a avut parte de câteva momente astrale: a obținut succesul literar și publicistic, a fost numit director al Teatrului Național, s-a căsătorit la 37 de ani cu o domnișoară din lumea bună, mai tânără cu 13 ani decât el, a fost tată de cinci ori, s-a bucurat de simpatia și sprijinul reginei Elisabeta, a călătorit în străinătate, a moștenit o parte însemnată din averea unei mătuși bogate (cunoscută sub numele de Momuloaia), dar destinul i-a hărăzit și câteva neîmpliniri, printre care și faptul că marele dramaturg nu a avut niciodată o casă a lui, nu a fost proprietar, "apropritar", cum spun personajele sale, a fost un etern chiriaș, mai mereu cu lucrurile în trăsură, mutându-le de la o adresă la alta -
Pe drumul Bucureștiului
Caragiale a călcat pentru prima oară în Capitală în 1869, când avea 17 ani. Venea de la Ploiești, unde locuise cu familia sa și unde tatăl, Luca, își găsise un post de supleant la Tribunalul Prahova. Tânărul Ion Luca abia absolvise cursurile Gimnaziului "Sfinții Petru și Pavel" și căuta să-și ia zborul spre București, unde avea doi unchi, pe Costache și pe Iorgu, amândoi oameni de teatru. Ajuns în marele oraș de pe Dâmbovița, junele ploieștean a fost primit de unchiul Costache la cursurile de actorie organizate de acesta la "Teatrul cel Mare" de pe Calea Victoriei (unde se află azi hotelul Novotel), construit pe locul vechiului teatru distrus în 1944 de bombardamentele aviației germane. O fi învățat repede tainele actoriei, s-o fi plictisit de statutul de învățăcel, poate a fost ademenit de lumea adevărată a teatrului sau, pur și simplu, fiindcă primea o oarecare "sâmbrie", s-a mutat în trupa celuilalt unchi, Iorgu, ca sufleor și copist. Observațiile și anecdotele din acea perioadă le-a consemnat mai târziu în textul memorialistic Din carnetul unui vechi sufleur. Iată ce a scris acolo despre unchii lui: "Direcția teatrului o ținea Costache Caragiale, în tovărășie cu Costache Mihăileanu. Iorgu Caragiale ieșise din școala de muzică a cadeților -- adică jumătate ieșise și trei sferturi fusese dat afară, pentru că nu-nvăța nimica și se ținea de farse toată vremea". Bun, cursuri de actorie, muncă în culisele teatrului, dar unde o fi locuit Caragiale la începutul vieții sale de bucureștean? E probabil să-l fi cazat unchii săi, deși nu dispuneau de un spațiu locativ generos. O informație în acest sens o aflăm chiar de la dramaturg: "Iorgu se emancipase de frate-său Costache și locuia singur în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un salonaș și o odaie de culcare". Așadar, "în dosul teatrului", doar că nimic nu a mai supraviețuit din imobilele care se aflau acolo în 1870. Au dispărut ca Atlantida în apele oceanului.
Pribegi prin cartiere
Un pat primitor în anii aceia putea să-i fie oferit tânărului Caragiale de cele două mătuși, surori ale tatălui său și ale lui Costache și Iorgu, cu toții copii ai lui Ștefan Caragiale, cel care sosise din Fanarul Istanbulului în Valahia, în 1812, ca bucătar sau șef de bucătari, în suita lui Caragea-Vodă. Cele două mătuși, Ecaterina și Anastasia, locuiau în casele boierului Manu, situate undeva în apropierea Bisericii Boteanu. Acolo, cu siguranță, tânărul putea fi mai bine primit decât în locuințele unchilor săi actori. După cum, pentru câteva nopți sau săptămâni, veneticul din Ploiești putea dormi oriunde, nu-i ținea nimeni, cum se spune, socoteală.
În 1870, prin toamnă, tatăl său a murit, iar mama și sora, rămase fără sprijin, s-au stabilit și ele în București, în case închiriate, cum a fost cea din str. Armenească, nr. 33. O scrisoare trimisă în 1883 de Caragiale unui amic din Câmpina, pentru a-i solicita un împrumut financiar de 60 de franci, conține exact adresa din cartierul armenesc, unde văduva și fiica ei, împreună cu Ion Luca, închiriaseră o locuință. Totuși, nu e cazul să ne lăsăm prinși în capcana aparențelor considerând că locuința aceea este chiar clădirea pe care o descoperim acum la nr. 33. Aici e, într-adevăr, o casă de epocă, dar nu suntem siguri că este chiar casa în care au stat cu chirie "ai lui Caragiale". Clădirea pare construită după 1890, când Bucureștiul a cunoscut un adevărat avânt imobiliar, concretizat în reședințe cu etaj. Până la 1890, spune Valentin Mandache, expert în arhitectura veche a orașului, nu erau case cu etaj în București. Așadar, altfel arăta casa chiriașilor noștri și, ținând cont că numerotația s-a tot schimbat, cine mai știe unde era, în 1883, casa nr. 33!?
Nenea Iancu, la starea civilă
În 1885, Ecaterina Caragiale, mama scriitorului, și sora acestuia, Luchi, nu mai locuiau în str. Armenească. Aveau locuință închiriată în str. Frumoasă, situată în apropierea Pieței Victoriei, între Calea Victoriei și Calea Buzești. Scriitorul locuia și el la adresa aceasta, fiindcă nu avea bani pentru două chirii, iar din banii pe care-i câștiga trebuia să le ajute și pe cele două femei, mama și sora sa. Între timp, scriitorul devenise tatăl unui băiat, fruct al iubirii pentru Maria Constantinescu, funcționară la Regia Monopolului de Stat, unde avusese și el o mică slujbă. Ion Luca a recunoscut copilul, botezat Mateiu. Recunoașterea a fost consemnată în certificatul de naștere de la starea civilă, actul fiind cercetat de cel mai neobosit biograf al scriitorului, criticul literar Șerban Cioculescu. Părinții lui Mateiu nu s-au căsătorit, ba chiar s-au despărțit în scurt timp, iar copilul va fi crescut de Caragiale. Căsătoria, câțiva ani mai târziu, în 1889, cu Alexandrina, fiica arhitectului bucureștean Gaetano Burelly, nu i-a rezolvat scriitorului situația locativă. După nuntă, însurățeii au plecat în călătorie prin Italia, iar după ce s-au întors în țară, au locuit o vreme în casa socrului, din str. Pitar Moș, casă construită de acesta între 1863 și 1877 și cumpărată în 1890 de un alt arhitect, Ion Mincu. Prin lucrări succesive, acesta a transformat-o, obținând înfățișarea cunoscută astăzi de cei care ajung în intersecția străzilor Pitar Moș și pictor Arthur Verona. Din păcate, nicio informație, nicio inscripție despre faptul că I.L. Caragiale, în calitate de ginere al primului proprietar, a locuit un timp aici nu le este oferită trecătorilor. Dar tânăra familie Caragiale nu a zăbovit prea mult în casa socrului. Cel mai probabil, înainte de nașterea primului copil, o fiică, ei s-au mutat cu chirie într-o casă din str. Polonă. Acolo li s-a mai născut o fiică. Din păcate, copilele au murit la vârste fragede, din cauza tusei convulsive. Duiliu Zamfirescu, amic cu Caragiale, l-a întâlnit pe stradă pe scriitorul îndoliat și a consemnat: "L-am întâlnit astă-iarnă, după ce-i muriseră copilașii, sărmanul, în poarta Ministerului de Externe, și nu l-oi uita niciodată, din cauza felului în care era răsfrânt gulerul paltonului, a căciulii de imitație de astrahan, din care ieșea cleiul, a ochilor miopi, pe care-i supăra frigul, a modului cum mi-a zis: «Ce mai faci, mă, Duilă?»".
"În loc să scază, chiriile cresc"
Bucuria a sosit din nou în familia Caragiale când li s-a născut un fiu, Luca Ion (Luchi), și apoi o fiică, Ecaterina (Tuski). Nu se știe pe unde a mai locuit scriitorul în următorii ani, dar către sfârșitul secolului se afla la o adresă din str. Sf. Spiridon, în prezent cunoscuta stradă Maria Rosetti, la nr. 5. Casa a supraviețuit unui secol deloc prietenos cu moștenirea arhitecturală a vechiului București și o putem privi și astăzi. Lipită de ea se află o casă geamănă, împrejurare care i-a inspirat scriitorului schița De închiriat. Fiica lui Caragiale, Ecaterina, a povestit mai târziu că tatăl ei a avut o dispută cu proprietarul, fiindcă acesta nu a acceptat să facă schimb de case. Ca urmare, dramaturgul și-a luat familia și s-au mutat într-o casă situată peste drum, pe str. Rotari, în prezent str. I.L. Caragiale. Era la începutul sec. XX. Casa a rezistat vremurilor, iar după 1989 și până în prezent au funcționat aici câteva restaurante. Acum e de vânzare! În memoriile sale, fiica scriitorului, Ecaterina, căsătorită Logadi, a notat că stăpânul casei avea un cățel "foarte răsfățat" pe care-l striga Bùbico. Știm ce sfârșit i-a hărăzit scriitorul-chiriaș cățelului, în schița cu același nume. O fi fost vreo răzbunare a omului de litere față de proprietar, pentru că avea o casă, în timp ce el, scriitorul, era nevoit să schimbe întruna adresa, plătind chirii la prețuri piperate? Sigur este că nu-i era ușor dramaturgului să scoată din buzunar, lună de lună, banii pentru chirie, mai ales că, având familie, nu putea închiria o cămăruță cu un pat, așa cum făcuse prietenul lui, Eminescu. Dramaturgul era familist și nici nu-i plăcea să locuiască prin cine știe ce magherniță. Soția lui, Alexandrina, crescuse în casa din Pitar Moș, ca fiică a unui arhitect. Scriitorul se zbătea să le asigure membrilor familiei sale un trai confortabil. Era un chiriaș exigent, dar problema lui era suma de bani pe care trebuia să o achite. "...În loc să scază, chiriile cresc. Asta e soarta noastră, a chiriașilor".
Moștenitor al Momuloaiei
Ar fi fost de așteptat ca suma mare de bani moștenită din averea mătușii sale, Momuloaia, să fie investită în achiziționarea unei case pricopsite, cu etaj, cum deja se construiau în București, de câțiva ani. Dar gârla de bani care-i intrase în buzunar l-a convins pe scriitor să ia o altă decizie: să se auto-exileze cu familia la Berlin, după ce înainte tatonase terenul ca să se mute într-unul din marile orașe ale Transilvaniei. E curios de ce Caragiale, având în mână bani cât nu visase vreodată, nu și-a cumpărat, totuși, o casă și astfel să intre în rândul proprietarilor bucureșteni. O explicație ar fi aceea că lumea germană pe care o cunoscuse prin Eminescu și junimiști îl fascina cu ordinea și frumuseșea ei geometrică pe el, balcanicul din ambele ramuri familiale, atât cea paternă (strămoșii lui se trăgeau din Albania, de unde se stabiliseră pe o insulă grecească numită Idra), cât și cea maternă (mama lui, fiica lui Luca Chiriac Caraboas, din neam de negustori greci, probabil aromâni, stabiliți la Brașov). Așa că, în loc să-și cumpere o casă frumoasă în București, iată-l pe Caragiale pribegind cu toată familia la Berlin, unde, firește, tot chiriaș a fost. Acolo a cheltuit banii Momuloaiei, o femeie avută, a cărei casă, înconjurată de un teren viran, s-a aflat în capătul străzii Batiștei, cam pe unde se înalță în prezent hotelul Intercontinental. Momuloaia, pe numele său oficial Ecaterina Cardini, era verișoară primară cu mama dramaturgului. În baza acestei legături de rudenie, Ion Luca a fost un candidat important la împărțirea averii. Procesele de succesiune au durat peste 15 ani, ba chiar, pentru unii dintre urmași, s-au prelungit până după Primul Război Mondial. O adevărată epopee judiciară, în care Caragiale a fost implicat direct și a dovedit o veritabilă ingeniozitate, pentru a reuși să apuce o felie cât mai consistentă din tortul de 3 milioane de lei aur! Cu banii obținuți, dramaturgul și-a împlinit visul de a părăsi Bucureștiul, și nu s-a mai oprit până la Berlin, unde a și murit în 1912. Mormântul lui se află însă în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la mică distanță de cel al lui Eminescu. Doi "rătăcitori" geniali, un ploieștean și un bucovinean, porniți spre București, în căutare de glorie. Spirit neliniștit, de pe urma căruia a rămas o uriașă operă literară, Caragiale nu are și o casă memorială, așa cum s-ar fi cuvenit. Caragiale a murit fără casă. Casa lui e opera sa. O casă din cuvinte, materiale mai rezistente decât toate pietrele și cărămizile.
(Autorul acestui articol a gândit și întocmit un ghid literar-turistic "Cu I.L. Caragiale prin București", disponibil pe site-ul edituramnlr.ro. Ghidul este o invitație la plimbare prin opera și viața dramaturgului, dar și prin Bucureștiul de altădată.)