COSTIN BORC - Fost viceprim-ministru în guvernul Cioloș: "În România visului meu trebuie să existe încredere și speranță"

Cristian Curte
"Facem parte dintr-un club select"

- Mulți români au văzut în guvernul Cioloș, for­mat din specialiști de elită, calificați pro­fe­sional la nivel internațional, șansa României de a-și afla drumul către o dezvoltare reală, care s-o scoată din hao­sul în care se zbate de 26 de ani. Din păcate, tim­pul a fost prea scurt și proiectele în­trerupte. Vi­sele, totuși, rămân. D-le Borc, cum arată România visului dvs.?

- Eu sunt un tip suficient de realist, astfel încât visele mele să fie destul de aproape de realitate. Sun­tem în Uniunea Europeană, suntem membri NATO, nu am fost niciodată parte dintr-o astfel de alianță, la acest nivel, poate cu excepția înțelegerii secrete făcute de Carol I cu Puterile Centrale. Deci, facem parte dintr-un club select, economia țării crește destul de bine în ultimii ani. Avem însă și o "bombă cu ceas", care este demografia. Suntem o economie în creștere, o economie tânără, avem însă o popu­la­ție de economie bătrână, o populație de apu­sul Eu­ro­pei, cu o natalitate foarte scăzută. În plus, avem ma­rea problemă a emigrației. Trebuie să facem niște eforturi substanțiale ca să îi motivăm pe românii ac­tivi să nu mai părăsească țara. Văd că se spune în pu­blic: "O să mărim salariile și atunci lumea nu mai pleacă afară". Dar oamenii nu decid să plece în stră­inătate numai din cauza salariilor. O să auziți foarte multă lume, cum aud și eu prie­teni de-ai mei zicând, sau chiar văd, când călătoresc: dife­rența de venit, în final, nu este extraordinară. Cei mai mulți spun că pleacă din țară ca să le asi­gure copiilor lor o școală mai bună, ca să aibă acces la un serviciu me­dical de calitate, că sunt acolo pen­tru că viața în orașe este mult mai liniștită și mai plă­­cută. Deci, nu doar banii decid! Ca să con­clu­zionez, Ro­mânia mea de vis este o Românie în care să exis­te încredere, o Românie în care să existe spe­ranță, pentru că, după părerea mea, speranța unei vieți mai bune este sin­gu­rul lucru care poate să îi de­ter­mine pe românii ple­cați să se întoarcă acasă. Evi­dent, nu pot veni toți înapoi, dar să se întoarcă o parte, iar o altă parte din cei care vor să plece să nu mai plece. În vremurile în care există o mare spe­­ranță pentru viitor, cred că, probabil, crește și na­ta­li­tatea. Toate acestea ar tre­bui să fie posibile. Gu­vernul din ca­re am făcut parte a încercat foarte mult să dea această imagine a unei Românii nor­male, a unei Românii în care să se do­­rească să se revină, dar ianuarie 2017 a făcut foarte mult rău țării, in­di­fe­rent de motiv. Această fractură care exis­tă astăzi va trebui reparată, dacă vrem să ajungem la România pe care o visăm.

- Dacă guvernul Cioloș ar fi avut un mandat complet, ce urma să rea­lizați?

- Un mandat complet cred că ar fi trebuit să por­­nească cu o restructurare a guvernului și a mi­nis­terelor. Avem guvernare cu mulți miniștri și foar­te, foarte mulți secretari de stat, comparativ cu alte țări ale lumii. Dacă aș fi fost în aceeași poziție, aș fi făcut, probabil, o reor­ganizare, într-un mare Mi­nister al Economiei și Finanțelor - un lucru des­tul de prac­ticat în Europa Oc­cidentală -, minister care ar fi înglobat peri­metrele economiei, energiei, finan­țe­lor, fondurilor europene și ceea ce este astăzi Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii. De ce o astfel de organizare? Un minister reunit ar avea sarcina, pe de o parte, de a gândi ce vrem să fa­cem cu banii, și apoi, prin partea de finanțe și fon­duri, să meargă mai departe în a implementa aceste politici. Într-un minister reunit așa cum l-aș vedea eu, nu și-ar mai avea locul gestionarea între­prin­derilor de stat - care nici nu trebuie neapărat să fie atri­butul unui mi­nis­tru, ci, așa cum se discută și astăzi, ar trebui să fie parte fie dintr-un holding, fie dintr-un fond suveran care să înglobeze parti­ci­pațiile și acțiunile statului la întreprinderile la care el este majoritar. Al doilea lucru foarte important: cred că toate ministerele, nu numai Ministerul Eco­nomiei, au nevoie de o mare transformare or­ga­nizațională. Să pornim, în primul rând, de la ce trebuie făcut, nu de la ce am moștenit. Care e rolul ministerului sau al unui departament? Ce lucruri trebuie să facă și ce oameni avem pentru a face ace­le lucruri? Avem nevoie de o eficientizare a muncii și a perso­na­lului, bazată pe competențe. Cred că so­luția adop­tată astăzi, de a motiva oamenii doar cu sa­lariul, poate fi un lucru bun, dar motivația sa­la­ria­lă e doar o parte din motivație. Oamenii ar tre­bui, în primul rând, să fie interesați în ceea ce fac, nu doar să ocu­pe niște posturi în niște ministere. Or, eu nu cred că există o motivație reală în ad­mi­nis­trația centrală, cel puțin în cea pe care am cu­nos­­cut-o eu. În plus, ne adaptăm foarte greu cerin­țelor ac­tua­le. Nu avem compe­ten­țele necesare în mi­nistere. Avem foarte mult personal care nu-și găsește nea­părat locul.

"Cuiul lui Pepelea este dependența de politic"

- Dumneavoastră veniți exact din zona aceas­ta: sunteți antrenat să luați o companie, s-o faceți eficientă, să faceți pro­fit. De unde pleacă bubele din administrația noastră? Care e cuiul lui Pe­pe­lea care trebuie scos, pentru ca guvernul, mi­nis­terele, administrația în ge­ne­ral, să meargă bine?

- Eu cred că, în primul rând, cuiul lui Pepelea este de­pen­den­ța de politic. Într-un minister, în afară de ministru, de secretar de stat și de cabinetul minis­trului, adică acei câți­va consilieri pe care și-i aduce minis­trul (indivizi din apropierea lui care nu iau decizii, dar îl ajută să-și facă treaba) nu ar tre­bui să existe oameni numiți politic. Se­cre­tarul ge­neral, di­rec­torul general nu au de ce să se schim­­be: ei trebuie să fie niș­te oameni com­pe­tenți, per­formanți, al că­ror randament să fie eva­luat cât de des po­sibil, la 6 luni sau la un an, dar care să ai­bă o ga­ranție fermă a neimplicării po­li­ti­cului în cariera lor. Trebuie să știe că, atât timp cât ei își fac treaba bine, un mi­nistru nu îi poate demite. Dar aș vrea să închei acest subiect spunându-vă că am avut și sur­prize plă­cu­te. Oameni care să nu vrea să facă treabă sunt foarte pu­țini, totuși, într-un mi­nis­ter. Există un procent mare care sunt funcționari neutri politic și vor să-și facă treaba. Există o cate­gorie de oameni care sunt convins că vor să lucreze corect, pentru că au bucuria unei zile împlinite la serviciu, au o mân­drie a lucrului pe care îl fac și ar vrea să fie re­cu­nos­cuți, și nu arătați cu de­getul - uite, ăștia sunt func­ționarii care nu fac nimic în bi­ro­crația ro­mânească. Cu această parte din ei, care se îndreaptă spre progres, eu cred că pu­tem al­cătui o adminis­tra­ție corectă. Nu se va întâm­pla însă peste noapte, trebuie un mandat plin.

- Cât din ceea ce v-ați propus să faceți ați reu­șit să duceți la bun sfârșit?

- În programul de guvernare asumat de gu­ver­nul Cioloș, pentru Ministerul Economiei au fost trei linii mari: implementarea guvernanței corpo­ra­tive, adică numirea de manageri profesioniști în com­paniile de stat, pregătirea unei viziuni eco­nomice pe termen mediu și reformarea activității de pro­mo­­­vare și de comerț exterior. Încep cu ulti­ma: aici a fost un eșec. Din cauză că sunt niște sluj­be ceva mai bine plă­tite, din cauză că există o rețea în ex­tern, cu anu­mi­­te avantaje, este și cea mai osificată parte a Mi­nis­te­rului Economiei, foar­te greu de re­format. Am re­u­șit să impunem câteva schimbări, dar nu suficient încât să înclinăm balanța în direc­ția unei reforme clare.
În guvernanța corporativă eu zic că am reușit, dar ăsta e un lucru important doar dacă e continuat de guvernele următoare. Pentru că dacă numești pe cineva într-un consiliu de administrație pe cri­te­rii profesionale, și guvernul următor îl schimbă ime­diat, nu numai că nu funcționează, dar va fi și mai greu ca data viitoare să atragi oameni de ca­litate. De­geaba, prim-ministrul Grindeanu a declarat că do­rește ca selecțiile să fie făcute din oameni com­petenți, dacă primul val a fost de a-i da afară pe cei care au fost numiți înainte.
Apoi, am reușit - și am lucrat câteva luni bune - să lansăm un document care se numește "Ro­mâ­nia competitivă", un document la care am lucrat cam 800 de experți (la un moment dat, au fost câte 30-40 de experți la fiecare subiect în parte). Îmi pare rău că acum este neglijat. Nu îmi pare rău pentru mine, îmi pare rău pentru cei care au lucrat la el -, este un document care a venit cu câteva lu­cruri noi. În primul rând, și-a pus problema cum pu­tem să fa­cem economia să crească în mod con­sis­tent, de-a lun­gul anilor, nu în niște valuri cu vâr­furi și cu scă­deri majore. Au fost niște măsuri pe care le-am dorit să fie cât mai puțin ideologice. Am evitat acele su­biecte delicate din punct de vedere ideo­logic, dreap­ta-stânga, am încercat să iden­ti­ficăm acele subiecte pe care se pot găsi cu ușurință un punct comun și o gândire comună.

- Cu ce inimă ați plecat de la guvernare?

- M-aș fi așteptat ca prim-ministrul Cioloș să obțină indirect, prin partidele care l-au susținut, un scor mai bun. M-aș fi așteptat - și a fost o surpriză ime­diat după guvernare - să nu fi intrat în criza de în­cre­dere în care am intrat în ianuarie. M-aș fi aș­tep­tat, indiferent de o schimbare de guvernare, la o continuitate, dacă vreți, în liniile pe care și gu­vernul Cioloș le-a prezentat, o continuitate pen­tru a asi­gu­ra o președinție a Uniunii Europene din par­tea Ro­mâ­niei în 2019, unde va fi nevoie de enorm de mult efort, și m-aș fi așteptat mai de­grabă la o con­cen­tra­re a eforturilor în jurul guvernării, decât la o at­mosferă atât de fracturată.

"Părinții și bunicii mei m-au învățat să apreciez două lucruri: munca și educația"

- Pe lângă programul său economic, guvernul Cioloș a propus ceva cu totul neașteptat: ima­gi­nea ideală a persoanei desemnate să fie ministru. Nu doar un premiant al profesiei, ci și un om educat, cultivat, vorbitor corect al limbii ro­mâ­ne. În sensul acesta, prezența dvs. într-un interviu di­fu­zat pe micul ecran a fost de-a dreptul "ex­tra­te­restră": un personaj "de pe altă planetă", din altă eră, o apariție interbelică, prin eleganță, cultură și eloc­vență. (Ținuta aceasta vă este înnăscută, sau pres­tanța se dobândește?) Ați crescut pe lân­gă Cor­neliu Coposu. A avut vreun rol "Seniorul", în ceea ce ați devenit?

- Sigur că domnul Corneliu Coposu a avut un rol important în viața mea, toată lumea cu care am interacționat a avut un rol. Părinții și bunicii mei m-au învățat să apreciez două lucruri, în principal: munca și educația. Am fost crescut să muncesc cât de mult se poate și să studiez cât de mult se poate. Provin din mai multe familii (ca noi toți), familii în care lucrurile astea erau niște valori foarte cla­re. Nu aș spune neapărat că sunt niște valori de in­ter­­belic; cred că sunt chiar mai vechi. Sunt, pro­ba­bil, valorile multora dintre cei de la jumătatea se­co­­lului al XIX-lea, care și-au dat sea­ma că muncind foarte mult pot face ceva. Am avut șansa să cunosc niște oameni deosebiți, niște pro­fe­sori deosebiți, și sper că de la fiecare dintre ei am reușit să învăț câte ceva. Nu aș idealiza interbelicul, pentru că eu cred că fiecare perioadă din is­torie are părțile ei bune și păr­țile ei rele. E adevărat că inter­be­licul ro­mâ­nesc e special. Nu e teoria mea, ci l-aș cita pe Lucian Boia, care men­ționează creșterea ma­re pe care a avut-o România, începând cu mijlo­cul secolului al XIX-lea, inițial pe un mimetism, copiind modele fran­țu­zești și germane, un proces care se matu­rizează după Primul Război Mondial, într-o cultură care începe să aibă valori proprii. Ce s-a întâm­plat cel mai rău în România și se vorbește câteo­dată prea puțin despre asta este că regimul co­mu­nist, în general, și începutul lui, în special (deși nici perioada Ceaușescu nu e deloc de ne­gli­jat) a distrus complet elita țării. Întâi a distrus-o fi­zic, iar apoi pe cei care au mai rămas i-a făcut să emi­greze. Du­pă care, a urmat o distrugere și mai per­versă. Țineți minte, probabil, că furtul, min­ciu­na, înșelăciunea deveniseră valori. Asta a pervertit enorm - și efec­tele le vedem și astăzi, le vedem în micile fapte de zi cu zi. Poate este și un reflex al su­praviețuirii, așa sun­tem crescuți ca ființe, dar asta a dat o notă foar­te grea României de astăzi, pentru că lucrurile trebuie repuse acum pe niște valori co­recte: să știi că dacă muncești și ești cinstit, poți să faci carieră, că dacă ești cinstit și muncești cum tre­buie, ești bine retribuit la serviciu și respectat. Nu e foarte clar cât de evidente le sunt aceste lu­cruri generației de astăzi, de 20 de ani, din Ro­mânia. Nu cred că ei știu că astea sunt valorile care trebuie ur­mate. Nu îmi e foarte clar dacă această șmecherie, cu care ne mândrim atât de mult și care ne oprește la fel de mult să facem lucrurile cum trebuie, nu este încă bine înrădăcinată în sufletul nostru.

- O întrebare pentru mulți cititori ai revistei "Formula AS": cum l-ați cunoscut pe Corneliu Coposu?

- Corneliu Coposu și familia lui erau (familia lui este în continuare) buni prieteni ai părinților mei. Dacă nu mă înșel, cred că Corneliu Coposu i-a fost student bunicului meu, la Cluj. Eu l-am în­tâlnit de mic, cel mai des în casa unchiului meu, doc­torul Murgescu. Încet-încet, pe măsură ce creș­team, m-a pasionat destul de mult istoria, deși am ales până la urmă să fac Politehnica. Am aflat de la el - era și un po­ves­titor remarcabil - detaliile legate de 23 august, alegerile din 1946, anii grei de pușcărie, de canal, de lagăr, de Bărăgan... foarte multe lucruri trăite de el însuși, care nu prea aveau legătură cu ce ne spunea nouă manualul de is­torie inventată de comuniști. Chiar știu o întâm­plare legată de 23 august. S-a petrecut la Insti­tutul Titulescu, la Aso­ciația de Drept Inter­național, în 1984, la 40 de ani de la aniversarea eveni­men­tului istoric. Fiind invi­tat și Corneliu Coposu la această prezentare, cineva a făcut imprudența să zică: "Dar avem pe cineva aici care ar putea să ne spună cum s-au desfășurat lucrurile." Cum era și firesc, Cor­ne­liu Coposu a spus adevărul, care con­ți­nea și anu­mite lucruri ne­plăcute pentru isto­rio­grafia oficială. Așa că cine­va din sală s-a sculat în picioare și i-a replicat: "Cum, dar contraziceți ceea ce a spus tovarășul Ceaușescu despre 23 august?" Cu un aer foarte amu­zat - care l-a costat și câteva zile de interogatorii la Rahova, Corneliu Coposu i-a răspuns: "Eu nu l-am văzut pe tovarășul Ceau­șes­cu acolo, deci nu știu ce poate să spună dum­nealui despre asta. Eu vă spun ce am văzut eu".
Cu timpul ne-am a­pro­piat mult. În de­cem­brie 1989, când el a decis să facă partidul, i-am spus că voi fi alături de el. I-am stat alături, până ce am plecat să îmi fac un masterat. Am crezut că o să mă întorc în câ­teva luni, dar am rămas să fac și un doctorat, între timp d-l Coposu s-a prăpădit, și așa s-a ter­minat relația noas­tră... L-am văzut ultima oară în februarie 1995, la Washington, unde venise în vizită și, bineînțeles că ne-am bucurat să ne revedem.

"Corneliu Coposu era un om extraordinar de credincios"


- Cum era ca om, dincolo de marea sa per­so­nalitate?

- Era un om foarte normal, un om extraordinar de credincios, cu o înțelegere profundă a credinței, și cred că numai această credință l-a salvat, în cei 17 ani de pușcărie. Gândiți-vă că el a stat opt ani de zile la izolare completă. Opt ani de zile! Să ieși în­treg la cap, după opt ani de celulă, unde nu vor­bești cu nimeni, nu vezi pe nimeni... A reînvățat să vorbească, pentru că uitase. Provenea dintr-o fa­milie de preoți greco-catolici, cu școală la Blaj, cu o foarte profundă înțelegere a divinității. Dar cu adevărat minunat la Corneliu Coposu era că el se purta mereu foarte natural, iar lucrurile pentru el erau foarte simple. Nu stătea prea mult să se gân­dească, să analizeze, pentru că avea niște principii - asta facem, asta nu facem. Pentru că principiile, spunea el, nu se discută. Astea sunt și gata! Ne în­ca­drăm în ele, bine, nu ne încadrăm, atunci nu a­vem ce să discutăm. Sigur, era deschis negocierilor cu adversarii politici, era dispus să dialogăm, dar "autostrada" pe care se deplasa era foarte clară - regele (pentru că era monarhist convins) și țara!

- Din păcate, țara, poporul, nu s-au pliat pe "au­tostrada" și principiile domnului Corneliu Coposu...

- Da, dar a fost și regimul cu Ion Iliescu în frun­te, care nu l-a vrut de niciun fel. Apoi, chiar și so­cie­tatea civilă a fost uneori rezervată. În jurul lui Corneliu Coposu nu s-a creat o emulație, și asta a dus, probabil, la dispariția finală a PNȚ-ului. Pen­tru că, asta este impresia mea, PNȚ-ul a ratat tran­zi­ția demografică. El a dispărut pentru că i-au mu­rit membrii. E doar impresia mea perso­nală, dar nu cred că e foarte departe de adevăr. În 1990, PNȚ-ul a avut foarte mulți membri, pentru că erau foștii de­ținuți politic sau cei din preajma lor, care îi cu­noș­teau. Era o masă mare, în jur de 55-60 de ani, care se regăsea în acest partid. În 1990, erau niște oa­meni încă în putere. Din păcate, partidul nu a știut cum să se înnoiască, în ce fel să atragă tinerii în locul celor bătrâni. Probabil că aces­ta era cel mai important lucru la început de drum - să fie gândită o tran­ziție care să realizeze un schimb de generații. Acesta ar fi trebuit să fie singurul scop, dar în vâltoarea eveni­mentelor, nu l-a văzut nimeni.

"Am crezut și cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloș, chiar dacă a fost un proiect de tranziție"

- Aș vrea să vă pun o întrebare care, cred eu, este pe buzele multora dintre cei care vă simpa­tizează. Da­că în viitor vi s-ar crea o altă ocazie să vă implicați în politică, ați face-o?

- Eu am fost implicat în politica românească de trei ori în viață, în trei etape diferite. La prima, eram foarte tânăr, într-o perioadă romantică, la în­cepu­tul anilor 1990, când am lucrat cu Corneliu Co­­posu, din 1990 până în 1994. Am lucrat mai apoi cu Radu Vasile, în 1998-1999, un an de zile, și acum un an, ca viceprim-ministru. Eu cred că da­toria noastră, ca buni cetățeni, este ca atunci când suntem chemați să facem ceva, să facem. Pentru că e foarte simplu să stai pe margine și să critici: uite, nu se face aia, nu se face aia... Nu cred că m-aș fi putut uita în oglindă și să am curajul să mai critic, dacă aș fi refuzat pro­punerea pe care, cu foarte mare amabilitate și cu enorm de multă încredere, mi-a făcut-o Dacian Cio­loș. Dar pentru a mă mai im­plica în viitor în politică, ar trebui să existe, în pri­mul rând, o echipă, ar trebui să existe o con­ști­en­tizare că pot să aduc valoare ace­lei echi­pe. Apoi, ar trebui să am libertatea să pot să aduc acea va­loa­re asupra căreia cădem cu toții de acord, și să cred cu tărie în proiectul în care aș intra. Am crezut și cred în continuare în proiectul pe care l-a propus Dacian Cioloș, chiar dacă a fost un pro­iect de tranziție.