Rugăciune pe o pânză de cânepă: VICTORIA ZIDARU - "Portul popular și pânza țesută în casă m-au atras ca un magnet"

- O expoziție de excepție, la Muzeul Țăranului Român -

Zilele acestea, la Muzeul Țăranului Ro­mân, s-a petrecut un eveniment ieșit din co­mun. Pereții sălii de expoziție "Ac­variu" nu s-au acoperit, ca de obicei, cu picturi, ci cu un rai de rochii superbe, unduitoare și înaripate ca fluturii. Creații de excepție, veșmintele aparținând unui plas­tician de elită, VICTORIA ZIDARU, sunt con­fec­ționate din pân­zeturi de casă, țesute ca pe vremea bu­nicilor și croite ca pe-atunci, în forme simple și armo­nioase. "În fire" se nu­meș­te această ex­poziție vestimentară-eve­ni­ment, care are, dincolo de expresia estetică, și un mesaj moral: un îndemn de întoarcere la tra­diție, la verticalitate și la firesc. Tot către înalt a țintit și momentul de dans, gân­dit de artistă la deschiderea expoziției, în care doi balerini îmbrăcați în costumele autoarei au dansat cu mișcări ritualice, înconjurându-se de fire, ca într-o urzeală a destinului. Nu e de mirare, deci, că atunci când am început să vorbesc cu Victoria Zidaru despre rochiile ei, am urcat repede, spre nori...

Mireasma de cânepă a copilăriei

- Doamnă Victoria Zidaru, pe lângă lu­crările dvs. de artă, ați atras întot­deauna atenția și prin felul măiestru în care vă îm­brăcați, raportându-vă permanent la cos­tu­mele vechi, populare, la simplitatea lor princiară, la culorile rafinate și la materialele naturale din care erau făcute. De unde se trage pasiunea aceas­ta a dvs. pentru arta costumului?

- Pasiunea aceasta mi se trage demult, din anii copilăriei, când, cu bunica mea din Bucovina, pu­neam la murat cânepa. O urmăream două sau trei săp­tămâni, cât trebuia ca planta să se "to­peas­că" după care o scoteam, o puneam la uscat și apoi, cu bunica, o melițam. Mireasma de câ­ne­pă m-a ur­mă­rit toată copilăria și apoi chiar și în anii ado­les­cenței. Încât m-am trezit pe la sfârșitul liceului că am început să colecționez pânză țesută în casă, pânză de in și de cânepă. Apoi, am am luat tot ce mai exista prin lăzile bu­nicilor și ale mătușilor. După care am în­ceput să cumpăr și să colecționez me­traje și tot felul de cămăși din zona Mâ­năstirii Humorului. Portul popular și pânza țesu­tă în casă mă atrăgeau ca un magnet. Pân­za aceasta țărănească e ca o pictură. Poți să o pui pe un perete și să te uiți la ea. Să îi urmărești firele cum se așează unul peste altul, într-o plas­ti­ci­tate aparte. Chiar și simpla contem­pla­re a acestei țe­sături este un act de vin­de­care. Îți creează o liniște și te conectează cu natura și cu firescul omenesc. Eu am avut noro­cul să mă nasc între pânzele acestea, cu culoa­rea lor naturală, de cânepă și de in, pânze la care lucrau toate mătușile și bu­nicile mele. Asta mi-a rămas din acei ani: mi­rosul, frumusețea și albul pânzei de casă. Dar am trăit de mică și cu etapele facerii ei. Am văzut cum erau cultivate inul și cânepa, și pe urmă cum bunica torcea iarnă de iarnă la noi în casă, firul de in și de cânepă, după care îl țesea. Toate acestea mi-au marcat copilăria ca un miraj. Iar azi, când ele au dispărut cu totul din viața satului ro­mânesc, frumusețea lor mi se pare parcă mai in­tensă, plină de nostalgie.

- Femeile din fa­mi­lia dvs. erau îm­bră­cate în port?

- Doar bunicile și bunicii. Erau dintr-un sat de lângă Suceava, la doar zece kilometri de oraș, Liteni. E un sătuc mic, neînsemnat, dar am mai prins costumul popu­lar în sat și, mai ales, la biserică. Bunicul se îm­bră­ca în costum popular în fiecare du­minică. Și bu­nica la fel. Nu mai purta ca­trință, dar purta cămașa cu­sută de ea și o fustă neagră. Bunicii mei au fost ultimii oameni pe care i-am mai văzut în costumul na­țio­nal, zi cu zi. În anii co­pilăriei asistam cu mare bucurie la joc, la horele de duminică, unde tot satul se îmbrăca în costume naționale. Și abia așteptam să vină sărbătorile de iarnă, când toți cei ce mer­geau la bi­serică erau îmbrăcați în costume na­ționale. În aceas­tă atmosferă am crescut eu. Așa mi-am deschis ochii: pe costumul național. Nu i-am des­chis pe cos­tumul de orășan. Și am rămas mar­cată de fru­musețea și naturalețea străveche a portului nostru. Cred că de aici s-a tras și pasiunea mea pentru pânză și pentru tiparul simplu. Pentru că țăranul nu va strica niciodată materialul, nu îl va tăia, nu va de­cupa pe rotunduri, pe forme oa­recare. El păs­trea­ză pânza așa cum este: dreaptă, împreună cu în­cheieturile. Toate sunt pe pătrat și pe dreptun­ghiuri, o frumusețe subtilă, care îi dă costumului o arhi­tectură spirituală. Vedeți dvs., costumul țăra­nului nu se mulează pe trup, așa cum se întâmplă astăzi, ca să scoată în evidență contururile și formele. Ele trebuiau as­cunse, și de aceea, costumul ță­ranului era ca o platoșă care aco­perea frumusețea femeii, o proteja și, în același timp, îi scotea în evidență calitățile spirituale. Ce se întâmplă azi în modă e un nonsens, e ceva coborât prea jos. Acesta a fost încă un motiv pentru care am ales să continui forma creațiilor mele de vestimentație. În primul rând pentru mine, pentru că și eu mă îmbrac așa, dar și ca propu­nere pentru alții.

- De unde și cum vă mai procu­rați pânza de in și de cânepă, care astăzi nu se mai țes decât rar?

- Din păcate, această pânză o pu­tem numi, astăzi, obiect de pa­trimoniu. Nu se mai lucrează. Cred că în 10 ani, nu o să mai avem de unde cumpăra nici măcar un metru. S-ar putea ca în Maramureș sau în Ardeal, vreo firmă să o pro­du­că din nou. Dar nu va mai fi aceeași pânză fă­cută de bunicile noastre, pentru că firul nu va mai fi tors în casă. Nu mai are cine să toarcă. Bunicile de astăzi se uită la telenovele sau la alte emisiuni distractive de la te­levizor. Nu mai există nici duhul cu care această pânză a fost lucrată, și nici necesitatea ei. Acum sunt materiale pe toate drumurile. Cine să piardă timpul și să mai facă așa ceva? Pe când, pe vremea bunicilor noastre, lucrul la această pânză era ca o rugăciune. Era o îndeletnicire sacră, ea educa și sufletul omului, îl apropia de Dumnezeu, îl apropia de imaterial - de lumea de dincolo, de familia noastră cerească. Chiar și firul trimite la această legătură între cele două lumi. Nu mai spun că lucrul la acest fir însemna o inspirație continuă, pentru că femeile care îl făceau ori spuneau rugăciuni în timpul acela, ori spuneau povești, ori cân­tau. Nu lucrau cu mâna, ci și cu su­fletul. Iar ceea ce ieșea din sufletul lor era a doua creație. Toate poveștile noas­tre așa au fost transmise, la clăci. La noi, în Bu­co­vina, acolo se întâlneau femeile, acolo lucrau și trans­miteau mai departe zestrea lor culturală, tra­diția.

- Firul vieții, împletit cu firul țesut...

- Așa este. Firul pânzei de casă este viu, pentru că poartă amprenta unui su­flet. Cântecele, po­veș­tile și rugăciunile femeilor sunt impregnate în subțirimea și grosimea firului. Femeia, când l-a tors, în firul acela s-au păstrat sufletul și blân­dețea ei. Firul este un portret al celei ce l-a făcut. Iar frumusețea și neregularitatea lui spun, de fapt, o poveste. De aceea, pânza de casă are viață. Nu e ca pânza făcută industrial, de mașină, iar astăzi, este obiect de patrimoniu.

- Cum v-o procurați?

- Am început să cumpăr această pânză de-acum 30-40 de ani. Am fost mereu fascinată de ea. Din cauza mirosului și culorii ei, aveam senzația că aș putea s-o mănânc. Sunt atât de captată de fru­musețea ei, încât îmi ține loc chiar și de mâncare. Acasă și în atelierul meu sunt înconjurată numai de sulurile astea de pânză. Sunt etajere întregi pe care se află cânepă din care se făceau sacii la țară și din care se făceau toate cearșafurile pe care dor­meau țăranii. Toate aceste materiale mie îmi dau putere. Dar acum, din păcate, mai am doar o foarte mică cantitate. Și când se va termina, nu o să mai am de unde lua alta.

- Nu se mai se găsește chiar deloc pânză țe­sută în casă?

- Se mai găsește, dar foarte rar, la Muzeul Ță­ranului sau la Muzeul Satului. Vin cu ea din Ar­deal oameni care o mai au de la bunici. Pânza aceas­ta e pe cale de dispariție.

- Ca să rămânem în zona costumului popu­lar: ce părere aveți despre noua modă a iilor fabricate industrial?

- Nici ele nu mai păstrează forța celor cusute de mână. Nici frumusețea. Lipsește magia aceea a vechiului. Eu nici nu mă uit la ele. Nu mă atrag deloc, deși recunosc că e multă muncă în ele, dar sunt făcute de mașini în care pui în soft modelul și ele îl execută. Nu sunt împotriva acestui gen de ie, fiecare își alege ce îi place, doar că ea nu mai păs­trează personalitatea iei de pe timpul bunicilor noștri, pe care, când o purtai, te transformai în regină. Ia aceea avea o poveste, era țesută nu doar cu fire, ci și cu suflet. Nemaiavând povești, ia de as­tăzi nu mai transmite mesaje, nu mai este co­di­ficată. Cusăturile de pe iile vechi transmit niște co­­duri. Sunt profesioniști care le-au descifrat sen­su­rile, care au studiat cum sunt distribuite mo­ti­vele, cru­cile, romburile, pătratele, acolo sunt po­vești. Și chiar dacă nu le descifrezi narativ, le des­cifrezi sufletește. Atunci când le privești, ele îți trans­mit ener­gie. Acesta-i scopul lor, să te hrăneas­că și să-ți imprime forța aceea vitală. Sufletul așa se hră­nește: cu formă, sunet și cuvânt. Iar eu asta încerc cu costumele mele: să îmbrac și trupul, și sufletul.

Recital de imaginație în pânze și dantele

- Este expoziția dumneavoastră o sublimare a tradiției?
- Sigur că eu m-am inspirat din costumul popu­lar, dar am un concept, și le-am adăugat și ele­mente moderne, ca rochiile mele să poată fi purtate de oricine. Tiparul pe care îl folosesc este un tipar al țăranului sud-european, deci nu este un costum popular strict românesc. Îl poți găsi și la greci, și în Orient. E vorba de această compoziție în două piese. Costumul femeii este întotdeauna format dintr-o cămașă pe dedesubt, care este albă, și doar la poale are puțin ornament. Deasupra se adaugă o a doua piesă, care e întotdeauna foarte frumos îm­po­dobită. Ea poate fi catrința cu bundiță, ca în Bucovina, sau pot fi tot felul de veste mai lungi, cum sunt în Orient. Fiecare zonă are culori și mo­dele aparte. În Bucovina, culorile preponderente sunt negru, roșu și verde, pe când în Ardeal, apare roșu mai mult. În sud sunt elemente care apar prin împrumut.

- Fără excepție, costumele dvs. sunt albe. De ce?

- Eu nu folosesc culori. Folosesc pânza așa cum este ea lucrată, pânză albă. Albul are extrem de multe nuanțe. Niciodată nu o să găsim o pânză de un alb pur, argintiu. Este un alb grizat, un alb un­tos. Aceasta e frumusețea pânzei, ea nu e uni­for­mă, cum o face mașina, fără cusur și fără par­ti­cularitate... Dar, deși veșmintele mele sunt toate albe, am făcut vreo treizeci și cinci de rochii, fie­care formată din două piese. Sigur, nu le-am lucrat eu cu mâna mea, de la un cap la altul, eu am făcut doar proiectul. Am două croitorese cu care mă ajut și o doamnă care îmi face dantelele, Lucreția Dragomir, din Suceava, căreia îi și mulțumesc pe această cale. Dantela din cânepă este un element important și continuu al vestimentației făcute de mine. Toate modelele mele de dantelă sunt din Bu­covina, luate de la bătrâni. Sunt modele de la fețe de masă. În Bucovina, fața de masă e țesută în patru ițe, adică o țesătură mult mai groasă și cu or­nament, iar la mijloc are o dantelă pe toată lungi­mea ei. Dantela asta e ori cu forme geometrice, ori cu forme florale. Și cearceafurile de pat au dantele. Am găsit la bunica câteva cearceafuri care aveau dantele foarte frumoase și le-am repetat modelele. Adăugate rochiilor mele, mi se par foarte cochete. Un strop în plus de frumusețe și feminitate.

- Pentru rochiile dvs., folosiți tăieturi simple și drepte, precum cămășile țărănești. Rezultatul este un recital de imaginație. Cred că aici plas­ti­cianul din dvs. și-a spus cuvântul.

- Într-adevăr, mă folosesc de imaginație, de figura geometrică, în special. De exemplu, în co­lecția cea mai nouă, am un ciclu de douăsprezece piese care toate sunt făcute din dantele verticale și din pânză de casă. Le-am compus folosindu-mă de modelele pe care le încrustau țăranii fie pe pris­tolnice, pe toiagul de cioban, pe cufere etc. Toate creează o senzație de stabilitate, de armonie și de seninătate. Este o geometrie foarte confor­tabilă pen­tru ochiul uman, fiindcă îl disciplinează și îl ține într-o anume cadență propice sufletului. Eu mă feresc de liniile șerpuitoare ori prea incisive, care îți induc altă stare. Formele mele sunt ge­ne­roase și ample.

- Credeți că domnișoarele și domnișorii din ziua de azi, învățați cu moda occidentală, vor aprecia creațiile dvs.?

- Nu cred că a­ces­te creații ale mele vor avea impact de masă. Dar vor avea impact de nișă. A­cum, de pildă, este un val puternic cu ia. Fetele mai ales, dar și doamnele, au în­ceput să simtă ne­vo­ia să poarte iar aceas­tă cămașă superbă. Eu cred că asistăm la o înviere a sen­ti­men­tului național. Oa­me­nii simt nevoia să poarte iar costumul care i-a definit ca na­țiune. Văd foarte mulți băieți și fete care iubesc costumul și poartă elemente din el, în special că­ma­șa sau bundița. De aceea, cred că și costumele mele se vor bucura de aten­ție.

Un alt început, o altă urzeală

- De ce se nu­mește expoziția dvs. "În fire", d-nă Vic­toria Zidaru? Acest nume pare o tri­mi­tere mistică, mult din­colo de un sim­plu război de țesut.

- Așa este. Când i-am spus astfel ex­poziției mele, m-am gândit că e nevoie foarte mult în ziua de astăzi să ne re­ve­nim "în fire". Să re­de­venim ceea ce tre­buie să fim. Și cred că această ves­ti­men­tație ar putea să ajute oa­menii să-și amin­tească adevărata lor fire. Pentru că ceea ce trăim noi acum, în secolul XXI, e des­tul de periculos. Eu cred că oamenii încep să uite ar­he­tipul după care au fost făuriți. Dacă, de pildă, am ajuns să trebuiască să defi­nim prin lege fa­mi­lia, e grav. Și la fel de grav este când o­mul nu mai are re­pere și nu mai tră­ieș­te după Carte. Fi­ind­că noi avem o carte care ne-a fost lăsată pentru ca, atunci când avem nevoie, să ape­lăm la ea. E vorba de Sfân­ta Scriptură. Dar noi ne îndepărtăm de ea și aproape ne e ru­șine până și să mai vorbim despre su­biec­­tul acesta sfânt.

Leacuri pentru dor

- Doamnă Victoria, unde vă veți retrage în vara asta?

- Este al doilea an în care în luna mai, eu am un fel de avalanșă expozițională. În sensul că și anul trecut, ca și acum, am avut câte două ex­po­ziții. Anul acesta am avut o expoziție la Viena, care s-a numit "Hortus delicirarum", și a vorbit despre recuperarea atmosferei paradisiace. Am făcut-o îm­preună cu Rodica Ioana Ghilea, dar și cu bă­ie­țelul nostru, Simeon Zidaru, care nu mai e prin­tre noi, dar de la care a rămas o colecție mică de capo­do­pere, cred eu. Iar a doua expoziție este aceasta, la Muzeul Țăranului Ro­­­mân. După care vom mai sta împreună cu so­țul meu, pictorul Ma­rian Zidaru, în Bucu­rești, încă o lună, după ca­re ne retragem în Bu­covina, acasă la mine, la Liteni, unde am re­ușit să încropim și un mic loc de întâlnire cu prietenii noștri artiști.

- Ce vă leagă, așa de profund de Liteni? Există vreo magie a locului?

- Dacă e vreun se­cret acolo, l-aș numi "leac pentru dor". Este un leac cu ingrediente simple... Mai întâi, sunt diminețile acelea lumi­noase de pe lunca și de pe dealurile do­moale, care curg până în zare. Nu departe, se aud un izvor și un cuc... Lângă ele, sunt pădurile argin­tii, care se unesc cu ce­rul, și răchitele înflorite cu miresme și puf gal­ben. Și toate tresar pe sub norii care te chea­mă și ei spre înalt. Și tot acolo, te pierzi în voie, prin ierburile și florile înalte și printre albine și fluturi care valsează în roiuri... Toa­te îți alungă uitarea și jalea. Și sunt gratis. Cine și le-ar pu­tea per­mite, dacă ele ar avea un preț? Le gă­sești pe toate acolo, în Țara Fa­gilor, în Buco­vi­na.