Acești munți, aflați de-a lungul Clisurii Dunării, coboară mai lin sau mai abrupt în marele fluviu, lăsându-ți deschise priveliști de vis. Prin pădurile lor găsești la tot pasul cascade, parcă anume lăsate de Dumnezeu să facă un decor de poveste. Zeci de mori de apă încă mai funcționează și ai senzația că aici timpul s-a oprit în loc, în urmă cu secole. Cele câteva sate, risipite ici și colo pe creste sau la poale, sunt și ele diferite: dacă jos sunt pescarii sârbi, mai sus sunt românii și pe vârfuri sunt aninate comunitățile cehești.
Am pornit la pas, prin această parte necunoscută a României, curios și încântat de priveliștile și întâmplările care-mi ieșeau în drum.
Bunica Ana
În urmă cu doar câteva minute, eram la poalele munților Locvei, în satul Coronin, stând de vorbă cu pescarii sârbi, care își reparau plasele pe malul Dunării. A urmat apoi drumul sinuos către creste, Dunărea s-a văzut ca o panglică strălucitoare cu insula Ostrov prinsă în ea, și iată-mă deasupra pământului, în satul cehesc Sfânta Elena, la masă cu doamna Ana Salaba. Așa sunt de fapt munții Locvei: cu peisaje diferite la fiecare pas, cu altfel de povești după fiecare creastă sau vale.
Ana Salaba arată ca o bunicuță din povești, așa cum stă în geam, cu părul argintiu, ivit de sub batic, și cu privirea albastră-albastră căutând, parcă, în depărtare, sau poate în trecut. Are 81 de ani. Toată casa e curată și în ordine, o casă mare, cu camere largi și înalte. Se aude doar ticăitul ceasului și vocea bătrânei: "Nu se mai știe când am venit noi, cehii, aici. Ni se spune pemi, dar nici asta nu se mai știe de ce... că așa s-a pomenit. Dar știu din poveștile bătrânilor, care erau de vârsta mea când eram eu copil, că au venit cu căruțele, cu boii și cu caii, și că au făcut șapte săptămâni pe drum, din Cehia și până aici. Au venit că era sărăcie și război mare și au fugit din drumul lui. Aici, când or venit, era numa' pădure, și apoi au făcut sat, au tăiat pădurea și au făcut poienile. Și în apropiere de ei se zice că și un șarpe mare și-a făcut loc și venea și mânca vițeii și mânca mieii. I-au dat foc și așa au scăpat de el. Așa e povestea".
În afară de povestea neamului ei și de un mic accent cehesc, povestea bunicii Ana este aceeași cu a tuturor bătrânilor din satele României: ei rămân cu singurătatea și cu nostalgia vremurilor frumoase, în timp ce tinerii pleacă în lume, de parcă nu ar vrea să creadă că și aici se poate trăi cu rost. "Nu mai este cum a fost înainte, că acuma nu se mai gândește nimeni la bătrâni", spune doamna Ana privind mai departe pe fereastră. "Nu mai țin animale. Mai am doar o găină, una singură. Asta e viața. Acuma, știți, or ajuns timpurile de nu mai vor copiii să stea cu bătrânii. Eu am avut 60 de ani când mi-a murit soacra și 40 de ani am stat cu ea în casă. Și am fost orfană de mamă și am avut trai greu. Am plecat servitoare, și când m-am întors, nici câinii nu m-au cunoscut. Și m-am măritat. Și a fost greu, dar Dumnezeu le dezleagă pe toate. Trebuie să fim credincioși. Acum, nici nu se mai lucră atât cât s-a lucrat înainte. Plecam să lucrăm grădinile oamenilor pentru 25 de lei pe zi, da' azi nimeni nu mai vrea să lucreze pământul. Mulți tineri sunt plecați la Cehia, cum fac 18 ani, se duc. Și eu am nepoți acolo, și au și copii. Înainte s-au iubit oamenii și s-au ajutat unii pe alții. Când construia cineva ceva, toți veneau. Acum nu mai vin. Nu mai e iubire: acum fiecare are televizor și stă și se uită. Făceam șezători la fel și fel de treburi. Se ajuta lumea, și nu țineam cont că e român sau sârb sau ceh. Strigam de pe dealuri unii la alții și ne înțelegeam bine între noi. Diferit e că noi nu păzim mortu' ca ei. Îl punem într-o cameră, încuiem și gata. Și nici pomană nu dăm pentru mort, că ăla nu mai vine să mânce. Duminică, mergeam la biserică, și numai de sărbători mergeam să jucăm și să dansăm. În rest, muncă, muncă multă și grea, că nu erau ca acum: cu coasă se cosea, cu furcă se aduna și cu căruța se căra. Muncă multă și grea. Grâul trebuia secerat și legat în snopi și îl aduceam acasă să îl treierăm și era mult praf și nici baie ca acuma nu era. Veneam noaptea, târziu, ziua era căldură mare, da lumea a trăit mai mult ca acuma și nu era așa de bolnavă, și nu lucra cât am lucrat noi. Da... vara mâncam numa' verdețuri, din pământul nostru. Făceam în cuptor câte patru piți, de-alea mari, și ce bună era!... Au trecut... Am îmbătrânit și gata!". Ana zâmbește. Mă cercetează cu privirea ei limpede. Se ridică încetișor și îmi aduce o cană cu ceai îndulcit cu miere.
Pemii
Cinci sate cehești au munții Locvei și toate sunt așezate pe creste, ca o cunună: Sfânta Elena, Gîrnic, Ravensca, Eibenthal (sau Tisove Udoli pe cehește) și Bigăr. Dintre ele, doar Gîrnicul și-a păstrat povestea întemeierii, poate și pentru că este singurul sat de agricultori, unde se făcea grâu pentru toată regiunea. Se spune că primul ceh care a locuit în Gîrnic era de fapt un apicultor. Venise din Cehia cu niște albine "cehești", fiecare purtând un nume. Seara, apicultorul le striga pe fiecare în parte și verifica dacă s-au întors toate acasă. Numai că într-o seară, două albine nu au răspuns la apel: Brecila și Albinea. Dimineață s-a dus să le caute și să le strige pe dealuri. Abia când a fost aproape de Dunăre, ele l-au auzit, că erau la sârbi, peste apă. Acolo le prinsese un sârb și le potcovise, le înhămase la plug și ara cu ele. Când au auzit glasul stăpânului, albinele odată s-au ridicat și au zburat peste Dunăre, cu tot cu plug. Și de atunci, plugul a ajuns în Gîrnic și oamenii au început să cultive pământul.
Domnul Francisc Draxel, profesor de istorie și unul dintre membrii comunității cehești, mi-a explicat de ce există această legendă: "Povestea îi diferențiază pe cei din Gîrnic, pentru că toate celelalte sate de cehi au fost înființate pe la începutul secolului XIX, cu scopul de a coloniza o zonă montană. Inițial, cehii au fost aduși cu ordin militar, ca să păzească granițele Imperiului Austro-Ungar. Apoi, ei au devenit o bună forță de muncă pentru exploatarea pădurilor. În cele din urmă, majoritatea au devenit mineri. Colonizarea cu cehi a unor zone din Banat s-a făcut în mai multe etape, ultima nemaifiind militară, ci din interese comerciale".
Dacă până în perioada interbelică, cehii au avut școlile lor, cu profesori veniți din Cehia, odată cu perioada comunistă, a început ștergerea diversității culturale. Școlile s-au închis, unii dintre cehi au fost deportați în Bărăgan și, încetul cu încetul, s-a ajuns în situația de astăzi, în care astfel de comunități sunt în agonie. Izolarea lor în munți a făcut ca identitatea comunităților cehești să se păstreze ca prin minune, până în zilele noastre. Este motivul pentru care într-un județ precum Caraș-Severin, cu peste 18 minorități etnice, mai putem vedea costume tradiționale cehești. Cât despre faptul că cehilor li se spune pemi, domnul Draxel mi-a explicat: "Și cehilor, și nemților veniți în acea perioadă, li se spune pemi. Asta, pentru că erau aduși din aceeași zonă, Boemia. Și cum românii spuneau pe scurt că aceștia sunt veniți din Pemia, numele lor popular a rămas de pemi. Astăzi, soarta pemilor se pare că depinde de turism. Sunt tot mai mulți cehi care vin să își vadă aceste rude îndepărtate, care încă vorbesc o limbă veche. Poate dacă le-am putea oferi condiții mai bune turiștilor, cu drumuri asfaltate și confort, comunitatea s-ar salva".
Hoinarii
Dacă te uiți atent la zecile de turiști care mișună pe toate potecile și drumurile munților Locvei, îți dai însă ușor seama că, de fapt, confortul este ultima dorință pe care o au. Francezi, nemți, italieni și mai ales cehi se fotografiază în fața cascadelor, a căpițelor de fân sau la braț cu câte un cioban ce-și poartă oile pe ulițele satelor pierdute în munți, și le poți citi fericirea pe fețele arse de soare. De obicei, poartă rucsacuri enorme în spate, bocanci grei și își stabilesc mici tabere de corturi prin poienițe. La Berăria lui Picec am stat de vorbă cu un grup de astfel de hoinari veniți din Cehia. "Noi am aflat de Banatul Montan de la prieteni care au venit aici și au fost impresionați de natură. Natura neatinsă din România este principalul motiv pentru care am venit. Am văzut Bigăr, Ravensca și Gîrnic. Toate ne-au plăcut! Și ne-a plăcut liniștea. Împăcarea oamenilor cu soarta. Pentru noi e o plăcere să stăm cu ei, să ne încărcăm din liniștea lor, din timpul pe care ei îl au din belșug. E uimitor, oricum, să venim în România și să putem vorbi cu oamenii ca acasă. Suntem aici de șase zile și mai stăm probabil încă trei. Am fost în satele de pe dealuri, am mers foarte mult pe jos pentru că am vrut să vedem natura, pentru asta am venit. Cred că aveți cea mai frumoasă natură din Europa". Toți sunt tineri, IT-iști sau ingineri. Au venit cu microbuzul din Cehia și au făcut pe drum 16 ore, dar nu regretă: "Chiar dacă drumul e greu ca să ajungi aici, merită, îmi spune un tânăr, ce vine cu un nou rând de bere. Față de Cehia, aici natura este mult mai sălbatică și mai puțin atinsă de civilizație. Asta îți dă un sentiment de libertate, dar și de liniște și calm. Azi am văzut o moară veche și am vizitat sălașul unui om care ținea animale. Țăranul de acolo ne-a întrebat în ce dată suntem, că muncea și nu știa. E foarte frumos să întâlnești așa ceva în zilele noastre. Cumva, timpul s-a oprit pentru oamenii de aici, sau nu contează. În lumea din care venim noi totul este contra-cronometru, și să vezi așa ceva ca aici e uimitor! Avem și noi valași (valahi) în Cehia. Știm că ei se ocupă cu ciobănia, că stau cu oile în munți, dar nu știam că vin de aici. E interesant ce descoperim. Știm Sibiul, am fost anul trecut pe acolo, pe motociclete, când am mers pe Transfăgărășan. Ne place foarte mult România!", a zis unul dintre ei și și-au mai comandat un rând de bere în cinstea vlașilor.
În curtea unui țăran din Peregul Mare, am văzut un alt grup de turiști, la o masă lungă, cu ștergar alb, pusă la umbra unui nuc. Mâncau cu atâta poftă și voie bună, încât n-am cutezat să îi deranjez, dar nu m-am putut abține să nu întreb gazda cu ce i-a servit. "Ce-am avut și noi în casă, mi-a spus femeia, dar le place. Le-am servit așa (și începu să numere pe degete): coleșă de porumb, brânză friptă de vacă, tăiată așa, felii mari, și dată prin mălai, cârnați scoși din untură, lapte fiert, slănină friptă, o tocăniță de pui tot cu coleșă, plăcintă cu caș și căpșuni. Da' nu au putut să mânce tăt, și nu știu cum mai pleacă de aici, că le-am dat și răchie de-a noastră, și îs veniți cu bicicleții".
Moara lui Lazăr
"Ați văzut vreodată porumb alb? Uitați aici! Numai la noi se face, noi mai avem așa ceva!", îmi spune mândru Lazăr Gruiță, din satul românesc Sichevița. Pune porumbul într-o straiță, ia un fel de pâlnie de lemn și pornim către moara lui. "Asta se cheamă gălețeauă, așa îi zicem noi. Fără asta, moara nu merge", ține să precizeze, arătându-mi pâlnia aceea ciudată.
Moara lui Lazăr este cea mai veche dintre morile munților Locvei și încă funcționează. A fost făcută de șapte familii: unii au dat terenul, alții lemnul, alții fierul sau pietrele, și tot așa... La început, fiecare familie avea dreptul să macine o zi pe săptămână. Acum, neamul întemeietorilor s-a înmulțit, și 21 de familii își așteaptă rândul la moară. "A noastră e cea mai bună, funcționează cel mai bine", îmi explică Lazăr. Noi avem și șupă, unde să lași animalele sau remorca, nu se intră în moară oricum. Eu sunt șef de moară, eu îi adun pe toți, eu le țin rândul. Ieri, am lucrat la reparația ei: am bătut niște coajă de tei pe pereți, ca să o tencuim. Am mai refăcut la ea în timp, că iarna e frig și nu mai poți să o lași cum era. Înainte, când nu venea la lucru la moară vreunu', era amendă. Acum, nu mai e chiar așa".
Moara e o căsuță mică din lemn. Nu e pusă pe cursul apei, ci pe un fir deviat al ei, numit ierugă. Lazăr merge și mută o scândură la cursul apei și îl deviază. Apa începe să curgă cu putere pe canalul îngust și să țâșnească pe gălețeaua montată de el. Roata morii începe să se învârtească. Piatra, rotundă și mare, huruie și, după ce Lazăr mai meșterește ceva la ea, porumbul alb pornește a picura bob cu bob, lăsând să iasă de sub piatră mălaiul. Miroase a făină proaspătă.
"Aici este un lemnușor care lovește în ciocot, adică în vasul cu boabe. Lemnușorului îi zice bobar, că pe el cu cât îl las să vibreze mai tare, cu atât vor curge mai multe boabe sub piatră. Și piatra asta e făcută de un pem din Gîrnic. Numai când am montat-o, am văzut că nu e perfect rotundă, da' nu i-am mai zis nimic, că e cremene și se lucrează foarte greu. Merge și-așa moara noastră. Puteați să vedeți o fotografie cu ea, dar e mai frumoasă atunci când merge. Aici nu e ca la muzeu, moara noastră e vie!", zice morarul, ținând mâna în cursul moale și alb al făinii.
Se spune că tradiția moare, dar sunt locuri în care oamenii nu se despart nici morți de trecut. În ziua de azi, când oricine își poate cumpăra o măcinătoare electrică, oamenii încă vin la moara lui Lăzărică! Nu doar pentru că forța apei nu costă și e mai ieftin, dar și pentru că gustul făinii e mult mai bun: măcinate pe piatră, la viteză mai mică, grâul și porumbul își păstrează gustul adevărat. Mulți investitori au venit să facă o afacere eco la moara asta, însă Lazăr le-a explicat că moara lui nu e pentru afaceri, e pentru o viață cu măsură, așa cum era cândva: "E făcută pe măsura traiului, nu pe măsura îmbogățirii. Oamenii macină aici cât au nevoie pentru familia lor și atât". Morile din munții Locvei nu sunt doar piese excepționale de patrimoniu, ci sunt măsura vieții acestor oameni, mărturie a echilibrului într-o lume modernă, care vrea cât mai repede și cât mai mult.
Acasă la el, Ana, soția lui Lazăr, mă servește cu coleșă făcută din porumb alb și brânză proaspătă de vaci. Ei doi muncesc și țin toată gospodăria, care înseamnă două vaci, doi viței, un tăuraș, stupi de albine, păsări și grădina. Muncesc mult, dar nu se plâng. Au pus și câteva rânduri de căpșuni pentru turiști, și tot pentru musafiri au făcut sirop din muguri de brad. "Vin mulți cehi cu motociclete și cu ATV-uri și le mai dăm ba fructe, ba miere... Ei vin în concediu aici, că lor nu le admite în Cehia să facă ture cu motocicletele în păduri, ca la noi. Și vin să se uite cum cade apa de la înălțime peste pietre. Dacă asta le place... De cazat, se cazează în sate cehești, că trag la ai lor", spune Ana.
Lazăr și Ana sunt români și locuiesc în satul românesc Sichevița. Cehii, românii și sârbii s-au înțeles mereu bine în părțile astea, s-au căsătorit între ei și multe familii sunt mixte. Și-au împărțit muntele frățește. O frăție care face munții Locvei și mai frumoși. Poate frumusețea cascadei Bigăr, care a făcut înconjurul Europei, este într-adevăr unică. Dar și frumusețea acestor oameni, atât de diferiți și totuși trăind în pace și armonie, poate ar trebui să fie un "obiectiv" turistic, într-o lume obsedată "să moară capra vecinului". Rostul lor omenesc, măsurat în ritmul vechilor mori, este cea mai importantă comoară din munții Locvei.