Părintele Arsenie Boca în evocări

Cristian Curte
"Un om cum nu s-a mai văzut"

Între Sebeș și Alba Iulia, în satele dintre Munții Cindrel și Munții Apuseni, părintele Arsenie Boca a fost o prezență puternică, încă din anii când slujea ca preot și apoi ca stareț, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Fără televi­ziune, ziare și internet, vestea ha­rului său s-a răspândit ca ful­gerul. Lumea țăranilor noștri, o lume străveche și așezată pe rânduieli vechi de mii de ani, a știut din prima clipă să vadă în el, un om al lui Dumnezeu: "Sfân­tul Ardealului". Astăzi, bă­trânii care l-au cunoscut în anii copilăriei au ochii în lacrimi, când deapănă amintirile acelor întâlniri. Îmi cer iertare, dacă rândurile de față nu pot cuprinde întreaga emoție a convorbirilor pe care le-am purtat. Puținii uce­nici care mai trăiesc, ai părin­telui Arsenie Boca, poartă și as­tăzi, după aproape o sută de ani, lumina pe care Sfântul Ardea­lului a aprins-o în ei.

Maria Popa
"Întâlnirea de pe potecă"


Înainte de a pleca, bătrâna Maria m-a prins de mână. Și în timp ce degetele ei noduroase și aspre, de femeie care a muncit toată viață, mi-o apăsau, a început să se roage: "Doamne, ajută-l, Doamne ține-l și pă el și pă familia lui, Doamne, umblă cu el pă cale, Doamne ai grijă, Doamne păzeaște!" Și, urmând vocea care susura cuvintele în șoaptă, două boabe mari de lacrimi i-au alunecat din ochii al­baștri. Ruga ei, venită nu din cărți, ci din adâncul inimii, ne unește sufletele. Și cum stăm așa, în fața ferestrei prin care se scurge lumina serii, înțeleg că m-am întors într-o lume veche, când mâinile nodu­roase ale țăranilor nu uitau niciodată să prindă în palme mâinile pruncilor care plecau în necunoscut. Rugile însoțitoare de drum. Mă rup cu greu. Nu știu cum să mă ridic și să mă mișc în afecțiunea simplă, dar uriașă, în care Maria Popa, bătrâna în vârstă de 89 de ani, m-a aruncat fără să mă pregătească. Viața ei, ca a multor altor femei din satele răsfirate la poalele Munților Cindrel, a curs înrâurită de pre­zența Sfântului Ardealului.
"Când l-am cunoscut pă părintele n-aveam decât șaișpe ani. Am fost tinără, cochilă. Nouă ne plăcea să căutăm cuvântul lui Dumnezeu. Ș-apăi când muma mé o auzit de părintele Arse­nie de la Sâmbăta s-o și dus la el. Când o vinit, o zâs că ea n-o mai văzut așe un om, că e un sfânt! Ie! Mumăăăă! Când am auzit-o, am zâs mintenaș că mă duc și io! Ș-apăi o mers o hină d-a noastră și m-o luat cu ea. Și-o fo' tare bine. La Sâmbăta iaște o cărare, de la chilia unde stătea părintele, și pân' la biserică. Și venea pă cărare părintele, iară noi, mai multe muieri din sat, îl așteptam, care pe o parte, care pe alta. Ș-apăi când l-am văzut, draaaagu' meu ș'a lu' Dumnezău, nu știu cum să spui... N-am întâlnit, nici n-am văzut om ca el, să sâmți așé o tărie în el! Că el nu vorghea multe. Da' nu era ocoș, ori ceva, ba grăia cu lumea blând și cu drag. Ș-apăi, când o fo' în rând cu mine, numa-l văd că țâpă o mână și mă ié de subsuori și pleacă cu mine ș-apăi îmi zice: «Mă, hai te duc la mânăstire, că tu ești un suflet bun! Hai te duc la mânăs­tirea de maici de la Bistrița». Io, nimic! Ce să spun? Nimic nu i-am zâs, dragu' de el... Când am venit înapoi acasă, m-or luat părinții din prag: «Văzu­tu-l-ai, zâs-o ceva?» Ș-apăi le-am spus că părintele o zâs să mărg la mânăstire. D-apăi ei s-or mâhnit, că numa' pă mine mă mai aveau acasă. Mai aveam o soră, da' ea s-o măritat ș-o plecat la casa ei. Și mi-or spus părin­ții: «Da' pă noi cine ne mai grijește, fata noastră? Noi ție îți dăm toate ielea, ca să ne grijească și pe noi cine­va». Și cum io n-am fost um­blată atâta pă la mânăstiri, așa o rămas, ca ei. Ié... Ș-apăi io m-am măritat, da' doi ani n-am avut copii. Noi vream, mi-i rușine să spui, că io n-am făcut lucruri d-alea de să fac acum. Da' nu cădeam grea... Așa c-am zâs cătă omu' mieu: «Io mă duc la mânăstire, la Prislop, la pă­rin­tele Arsănie, poa­te poci vorbi cum­va cu el la spovedanie, că io vreau să am copii. Că dacă nu, viața asta niciun rost nu are doar pentru pofta trupului». Ș-apăi așa o fost, am ajuns la Pris­lop ș-am mărs la părintele. Eram în jenunchi când i-am spus că vreau să am copii. Parcă îl văd ș-acu', cum mi-o arătat cu deș­tu' mare în pal­mă ș-alalate patru răsfirate: «Uite atâți copii vei avea!». Ș-apăi, cum o zâs el, așa o fost! Atâția copii ne-o dat Dumnezeu, câți mi-o spus părintele Arsănie! Patru! Draaaagu' de el, parcă acuma îl văz, cum o știut el dinainte toate ielea... Toate le știa draaaagu' de el!".
O întreb pe mama Ma­ria dacă s-a dus după Pă­rintele Arsenie și la Mânăs­tirea Prislop, unde fusese mutat de la Sâmbăta.
"Cum să nu! Am fost la mânăstire la Prislop cu le­lea, cu soru' mea. Ș-apăi, cum mergeam pe cale, o vinit maica stareță și-o zâs cătă noi: «Vaaai, dra­gele mele, ați vinit!», Noi n-am știut că ce-i, ne-am mirat cum de ne cunoaște pe noi maica. Ș-apăi ea ne-o spus că o vinit părintele la ea și i-o zâs: «Mai­că, să ai grije că acum vine la mânăstire cineva, da' tu să-i spui să mă aștepte, că io mă duc puțin în munte să mă rog». Ié! Cum o știut el că noi vinim, de o spus să ne aștepte? Că doară noi nu l-am anun­țat dinainte! Ș-apăi să vă mai spun o minune mare, pă care am văzut-o la Prislop. Că noi când meream atunci la părintele Arsănie, stam acolo câte-o săptămână. Și numa' mă întâlnesc cu o fe­meie bătrână, care m-o cunoscut după port, că io mi-s de pin părțile ei. Ș-apăi mi-o zâs săraca: «Auzi, fata mé. Io am o nepoată care nu știu ce are, da' e beteagă de picioare. E ca și cum nu le-ar avé, nu poate sta pă ele. Ș-apăi am auzit de părintele Arsănie și am venit aici. Nu faci bine să ghii și 'mneata pe la ea, că sunteți de-o samă, și poate mai vorghiți d-ale voastre?». «Ghiu, cum să nu!» Ș-apăi m-am dus ș-am văzut-o. I-o părut bine sărmana că are și ea pă cineva dă vârsta ei dă povestit. Draga mé, era beteagă rău, o dureau picioarele de nu știa ce-i, de nu putea deloc umbla. Nu știu cât o hi tre­cut, n-o' fost tri zile, că o venit iar bună-sa la mine, să ghiu la ea iară, că începe a miere sângură! Ș-așa o fost, o început încet a miere, ș-apăi am fost cu ea dă braț pân' la peștera lu' Sfântu' Ioan de la Pris­lop. O mers săraca de ea, s-o vin­decat de picioare cu rugăciunile părintelui! Ș-apăi la urmă să vă spui că am auzit-o vorghind și pă mama părintelui, mamă-sa care l-a făcut, femeia lui Dumnezău, și ea. Venise la el și, într-o dimineață, o ieșit din chilie și ne-o spus câteva cuvinte, tăte duhovnicești. O iubit-o tare părintele Arsă­nie! L-am văzut odată când a primit-o la mânăstire. Eram în ușa bucătă­riei și ea venea pă cărare. O femeie 'naltă, ca pă­rin­tele, care o fost și el tare fal­nic. Venea pe cale și zâcea: «Arsănie, dragu' ma­mii, Arsănie! Arsănie, dragu' mamii, Arsănie!». Ș-apăi părintele o ieșit și o alergat cătă ea cu mânile larg deschise, așa. Ș-o luat-o în brațe și s-or ținut strâns multă vreme...
Părintele Arsănie o fost un sfânt! Altceva nu pot să spui despre el. Așa crez. Ș-acum, când merg la mormânt la el, când văz crucea, nu știu cum să vă spui, da' parcă-l văd pă părintele, de parcă ar fi viu. Ș-apăi, mi-aduc aminte de tăte cuvintele pă care mi le-o spus... Vaaaii, dragu' de părintele meu! Îi dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut și că m-am plecat de tri ori sub epitrahilu' lui."

D-na EFTIMIA M.
Desenul din palmă


Doamne Eftimia este o femeie distinsă. În tinerețe, luată de val, a avut un moment când s-a depărtat de biserică. Îmi spune asta, și o pală de tris­tețe i se așterne fugar pe ochi. Apoi a venit încer­carea. De niciunde, fără nicio explicație, soțul i-a murit într-o noapte. O întâmplare peste care, de obicei, trecem mai greu, dar trecem. La ea, însă, s-a petrecut ceva în adânc, un cutremur care a ră­vășit-o.
"Nu știu de ce, dar m-am speriat groaz­nic de moartea lui. Nu se justifica prin nimic, fusese om sănătos și puternic. Se rupsese ceva în mine. Parcă aveam pe piept o piatră. Eram tânără, aveam 26 de ani și eram o fire energică, dar, deodată, nu mai puteam, îmi era tare frică de moarte și, mai ales, că mor nespovedită... Medicii nu mi-au spus nimic, ziceau că sunt normală, dar eu simțeam că mor! Mă și programasem la doi doctori mari din Cluj, cardiologi, fiindcă eram sigură că am ceva la inimă și o să mor. Îmi și pregă­tisem hainele cu care să mă îngroape! Psi­hologic, ai fi zis că e o stare de depresie, dar în rest, eram sănătoasă. Și, îmi aduc bine aminte, pe 13 septembrie 1986, mama a venit la mine, la Sebeș, și mi-a spus că a aflat adresa părintelui Arsenie Boca și că mergem la el, la Drăgănescu. Am plecat chiar în acea noapte. Când am ajuns acolo, mama m-a luat de braț, că eram tare slăbită, și mi-a spus să mergem să îl căutăm pe părintele. L-am văzut pe aleea care venea de la bise­rică. Stătea de vorbă cu cineva și avea în mână o poză. S-a întors către noi, ne-a măsurat din cap până în picioare, și a zis: «Așa-i, măi, vă cău­tați sănătatea la doctori... Mergeți, mă, la Dum­nezeu, că vă găsiți sănătatea mai bine decât cu toți doctorii!». Ș-apăi și-a deschis palma și mi-a arătat cu degetul ară­tător: «Ia Dumnezeu omul de aici și îl mută din­colo, că știe el de ce!». Atât mi-a zis și nimic altceva. Iar eu am venit acasă și am și uitat că am fost bolnavă și că am avut vreodată starea aia de panică. Și de atunci nici nu am mai avut nimic".

Maica Ierusalima Ghibu, Mânăstirea Râmeț
"Dumnezeu are un plan cu tine"


Maica Ierusalima a fost sufletul Mânăstirii Râ­meț. După moartea fulgerătoare a părintelui Dome­tie Manola­che, duhov­nicul obștii, toată greutatea stă­reției a rămas pe umerii ei. De­cenii întregi s-a luptat, mai întâi cu autoritățile comuniste, apoi cu cele aduse de tranziție. Și în tot acest răs­timp, s-a rezemat pe rugăciunile marilor părinți care au călău­zit-o în viață. Între ei, la locul cel mai de cinste stă pă­rintele Arsenie Boca. Fără el, maica Ierusa­lima nu ar fi luat calea călugăriei.
"L-am cunoscut de copilă. Am fugit de acasă ca să-l cunosc, pentru că tata nu mă lăsa. Pă­rintele mi-a spus încă de la început: «Măi, tu să fii cu­minte, să te ferești de bărbați și să înveți, mă! Să înveți, că Dumnezeu are un plan cu tine. Tu ești scrisă undeva acolo sus». El ținea foarte mult la copiii care iubeau cartea, iar eu învățam bine, eram mereu premiantă. Dar, la unsprezece ani, câți aveam când am mers prima oară la el, nu price­peam ce voia să îmi spună. Părintele nu vorbea mult, se uita la tine și îți arunca așa, câte o vorbă. Mie mi-a spus direct: «Ce-ai făcut, mă? Ai fugit de acasă? Ce bătaie o să încasezi când o să te întorci! Să asculți de tatăl tău și de mama ta!». Dar eu nu ascultam... De când am mers prima oară la el, a rămas pentru mine părintele «Arsenie Sfântul». Și nu puteam să nu merg la el. Lângă el simțeam o liniște, o stare de bine, de parcă ceva se completa în mine. Mi-era tare dor să mă duc să-l văd, dar tata nu mă lăsa și mă bătea. Zicea cătă mine: «Tu, ți-o stricat călugării capu'! Zi: tată, fă bine de mă iartă, că nu mă mai duc!». Iar eu i-am răspuns: «Tată, fă bine de mă iartă, dar dacă scăp din mâinile tale, eu tot acolo merg!». Ș-apăi atâta m-o bătut tata cu gâr­baciul, de o trebuit să-mi pună mama varză murată să mă fac bine. Dar eu m-am dus mereu, am fugit de acasă la părintele de douăzeci de ori. Și, de fieștecare dată, am luat bătaie! I-am spus părintelui, iar el mi-a zis: «Dă-i pace, mă, că o să vină el la mine».
Și, într-adevăr, după câțiva ani, tata o avut un necaz. Era măcelar și cineva l-o turnat că taie animale, ceea ce era interzis în anii aceia, când trebuia să dăm la stat cote. Și a fost judecat și a primit o condamnare de trei ani de zile. În necazul ăla mare, s-o dus să-l caute pe părintele Arsenie. Când o ajuns la mânăstire, părintele era la poartă și i-o zis: «Hai mă, că de când te aștept! Ce făcură ăștia, mă, ți-or dat trei ani? De doi pot să te scap, dar de unul nu pot, că ai făcut niște lucruri în viață pe care nu trebuia să le faci.» Și când o venit tata înapoi de la mânăstire o zis către mama: «Tu, Mărie, să știi că părin­tele ăsta într-adevăr este sfânt!». Ș-apăi, la urmă, i-or dat numa' un an de pușcărie, dar cu suspendare.
Părintele Arsenie Boca a fost patronul vieții mele duhovnicești și datorită lui m-am hotărât eu pentru viața asta. El m-a știut tot­deauna, până în străfund. Parcă îl văd și acum. S-o uitat la mine și mi-o spus: «Măi, sentiment... Hmmm...». Și-și mișca palma dreap­tă, așa, a îndoială. Apoi a mai adăugat: «Rațiune, din cap până în picioare, ca sabia de foc!». Aveam să înțeleg asta mult mai târ­ziu. El a avut grijă de mine toată viața. Odată a mers la el un frate și, de cum l-a întâlnit, l-a întrebat dacă am murit. Fratele i-a răspuns că nu, că trăiesc, și atunci l-a întrebat al cui este mormântul proaspăt de la Râmeț. Pă­rintele Arsenie nu avea cum să știe de acest mormânt, pentru că nu îi spusese nimeni de el, îl văzuse doar cu duhul. Și atunci fratele i-a spus că este al maicii Spiridona, iar părintele i-a zis: «Înseamnă că Dumnezeu și-a schimbat planul cu maica Ierusalima».
Ce să vă mai spun despre el? Trăiesc și simt mai mult decât pot vorbi!".