Vara caselor pustii

Matei Florian
Ulița, gardul, o poartă pe care o des­chizi.

Grădina cu zarzavaturi, cu pă­sări, cu pomi înfloriți. Bolta de viță de vie. Câinele care te recunoaște și latră. Cocoșul care cântă. Prispa, geamlâcurile, lăsătoarea, șan­dra­­ma­ua, polata. Toate sunt la locurile lor. Ca întot­deauna. Te simt și copiii, te întâmpină, îți sar în brațe. Îi mângâi, scoți apă din fântână, te speli cu ea pe față. Îți tragi sufletul. Zâmbești. Rufele sunt întinse pe culme, soarele încă mai dogorăște, dar nu-i mai simți arsura. E liniște, e bine, pisica îți toarce la pi­cioa­re, ai ajuns. Și nicăieri nu poa­te fi mai bine de­cât aici. Aici e to­tul. Tot ceea ce știi și îți e mai a­proape. Te des­calți, intri înăun­tru. Pereții se umplu de lumină, perdelele se um­flă de la vânt, po­delele trosnesc sub pașii tăi. Vei mâ­n­ca în cu­rând, vei povesti, va fi seara, te vei ru­ga, va fi noapte, vei adormi. Ai ajuns în cel mai sim­plu și mai curat loc de pe pământ. Ai ajuns acasă.

Pădurile de miere

Am pornit iar prin Dobrogea, tele­leu, la vre­mea teilor care înfloresc. Mie­zul lumii este acum aici, o inimă care zvâc­nește, verde, ne­sfârșită, cu un miros înnebunitor de floare și zumzet de albine. Înfloresc pădurile de tei din Munții Do­bro­gei. Pădurile as­tea șerpuitoare, care nu par să aibă sfârșit, care se tot întind, de la culmile mă­ci­nate de timp ale mun­ților, până la oglinda verzuie și unduită a Dunării. E sărbătoare. Sărbătoarea ne­știută a pământului, de care se bucură acum albinele, din care va curge mai târziu mierea.
Am găsit Dobrogea aproape pustie. Liniștea as­ta stranie a turmelor de capre răsfirate pe dea­lurile golașe, cu arbuști țâșnind ici și colo, în mijlocul singurătății. Viața neștiută și zum­zetul continuu a mii și mii de in­secte. Lanurile vălurite, colorate în cele mai vindecătoare culori de verde, gal­ben, roșu și mov. Șopârlele din tufe, țes­toasele traversând încet șoselele pustii, berzele în cuiburi, ochiurile de apă, tot soarele ăsta ne­milos, adunat în­tr-un singur loc, aici, în Dobrogea, caii la umbra copacilor, caii ăștia, fără de care frumusețea lumii în care trăim ar fi fost știrbită. Apoi, ascunse printre șoselele astea nesfârșite, satele. Satele astea cu oa­meni, oamenii aceștia cu case. Case. Martorii smeriți ai vieților noastre pe acest pământ. Adăpostul bucuriilor și tristeților noastre, plămădite din mâi­nile noastre, care se umplu de via­ța noastră și devin, la rândul lor, ființe. Case pe care le ridicăm și trăiesc tăcute prin noi. Doar că noi, oamenii, mai și plecăm. Ne ducem altundeva, într-o lume mai mare, în locuri lumi­noase, în locuri cu verdeață, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și sus­pinul. Ele, însă, casele, mai rămân. Unele devin acasă pentru alți oameni, altele rămân pustii și mai poartă o vreme ecoul unor vieți care s-au dus. Apoi se duc și ele. Țara noastră se umple, încet, de astfel de case. Casele bătrânilor noștri, case care au însemnat acasă, case care se duc. În pe­reții lor care se scorojesc și se macină, poveștile așteaptă tăcute. E o altă limbă acolo, limba ne­știută a zidurilor și a ferestrelor. Dincolo de singurătate și părăginire, locuințele astea bă­trâ­ne încă mai poartă via­­ța celor care au tră­it în ele. Pentru fiin­țe­le astea cu oase din chir­pici sau din lemn, am bătut tot dru­mul ăsta lung prin inima pădurilor de tei. Oa­me­nii s-au dus, dar ca­sele mai trăiesc. Și un­de este viață e și po­veste. Putem înce­pe.

Între munte și apă

În Jijila, în cen­tru. O comună mare, pe o șo­sea pustie, la ora amiezii, ora aceea când soa­rele topește lucru­rile și ascunde oamenii în curțile și casele lor. Oprim. Măcinul e aproape, Dunărea. Balta Jijilei e o deltă în miniatură, a fost secată cu timpul de mărețele realizări socialiste. Dar inimile oamenilor au rămas aceleași, oameni aflați între munte și apă, ciobani și pescari. Începuturile locuirii se pierd în lumina timpurilor. Doar la o aruncătură de băț, pe același pământ, strălucea, acum mai bine de două mii de ani, o măreție de cetate geto-dacică, pome­nită și de Ptolemeu în scrierile sale: Dinogeția. Aici, în locurile acestea moleșite de soare, au bântuit și kutrigurii și scandinavii și vizigoții. Aici a fost descoperit unul dintre cele mai ciudate cimi­tire de pe teritoriul patriei noastre: sute de vase, cu cranii de om în ele. Aici au venit apoi, cu veacuri în urmă, ciobanii brăneni în transhumanța lor. Aici, la poalele Măcinului, pășunile erau mă­noa­se, iar drumul înapoi, spre casă, mult prea lung. Și-au făcut o nouă casă și au rămas. Au rămas și pescarii lipoveni, doar balta Jijilei era pe atunci o minune, plină de stuf și pește. De unit, și pe unii și pe alții, i-a unit biserica. În jurul ei s-a ridicat satul. Așa era pe atunci, în vremurile vechi, mun­te și apă, pescari și ciobani, o singură biserică, un singur loc încărcat de istorie, în care am ajuns și noi, acum. Căutăm urmele. Le găsim. Liliana Ale­cu era omul de care aveam nevoie. Ne des­chide o ușă în bi­blioteca pe care o are în grijă. Tot acolo se află și istoria satului, o mică parte din ea, istoria oame­nilor de aici. La multe porți a bătut și în multe poduri cu păianjeni a urcat, ca să strângă mica ei comoară. Ne arată, obiect cu obiect, cum arăta viața oamenilor de aici: tocila, opincile, strungul de lemn, vâslele, icoanele, uneltele fierarilor, războaiele de țesut, ștergarele - țoalele, covoarele în patru, cinci ițe, cum era obiceiul, "în culori ochioase - roșu, roz, pentru soacre și nași, că asta era zestrea femeilor", foto­grafiile vechi, icoanele, păpușile de lut împo­do­bite cu flori și coji de ouă, care se lăsau pe apă ca să invoce ploaia - caloianul. Credințele vechi și noi, obiceiurile unor oameni care nu mai sunt, dar pe care îi vezi, vii, în fotografii. Casele lor. Unele mai există, altele nu, altele se pregătesc să nu mai fie. "O să vă duc la Mama Sica și o să vedeți ce­va de-adevă­ra­te­lea". De la Ma­ma Sica are Li­lia­na Alecu strun­gul de lemn. Era gata să-l arunce pe foc bătrâna, că moșul ei n-avea cum să mai lu­cre­ze la el, că abia ce se pră­pă­dise. "Nu, nu, nu, Mamă Sica, aide, dă-l în­coa­ce la muzeu, că-ți aduc eu lemne câte vrei", a în­duplecat-o bi­blio­­tecara pe bătrână, și a salvat de la foc bijuteria asta, pe care o vedem acum. "Câte comori or mai fi prin poduri, câte or fi deja cenușă, nici nu vreau să mă gândesc!", oftează și zâmbește în același timp doamna Alecu. Femeia asta știe ce noi uităm. Că obiectele unei case au o viață a lor, că ele trebuie să trăiască mai departe, chiar dacă oamenii care s-au folosit de ele nu mai sunt. Și ar trebui să se întâmple la fel și cu cel mai tainic și mai de preț lucru pe care l-a putut avea un om într-o viață: casa lui. Spre casele astea din Jijila plecăm acum, călăuziți de Liliana Alecu.

Mama Sica

Ne oprim la Mama Sica. "Chiru Sica, mamă, Chiru Sica". Are 82 de ani bătuți pe muchie. De 10 ani, de când i s-a prăpădit bărbatul, trăiește sin­gură. Copiii și nepoții i s-au răspândit prin lume, că doar Dobrogea e mare, iar casa pă­rin­tească prea mică. Ne latră un câine: "Mamă Si­caaaa, haida, ce-ai fi umblând?!", strigă Liliana. Umblă greu Mama Sica, nu-i ușor să vii din grădină sprijinită într-o sapă în mâna stângă și o boată, în cea dreaptă. "Vin, vin", și tot vine, greu, cu sapa și boa­ta în mâini, cu puținul ei de viață, prin soarele ăsta nemilos. "Se dărâmă, mamă, toate, când baba nu mai poate", ne zâmbește bă­trâ­na, iar Liliana Alecu ne șoptește să n-o credem: toamna trecută, tocmai ce-și pregătea un butoiaș mic de rachiu, ca să-și îndulcească cu un păhăruț serile de iarnă. "Lucru, mamă, ce să fac, lucru. Cum mai pot. Că e o ierbărie-n grădinăăă, hăăăi... Uite așa, cu bățu-n mână ca să mă spri­jin, dau drumu' la sapa din ailantă mână, și uite așa, sap, ce să fac? Da,' uite, leminișoare a dat Domnul să-mi iau din timp și acu aștept cloșca să scoată puișorii, că atâta bucurie mai am și eu". Fierar i-a fost bărbatul, că așa au făcut și casa, musai cu atelier, să mește­rească el acolo. "Că el făcea căruțile să sune clan­ga-clanga, nimeni nu mai făcea ca el. Ei, își mai făcea el treabă în atelier și de altceva; aia după ce s-o dus, am aflat. I-am găsit sticlele de beutură lânga teica cu scule, acolo, lângă sticlele cu vaselină și ulei. Da' să știi că tot acasă se-ntorcea, chiar dacă o mai ocolea. Aia-i". Caută o cheie lungă după tocul ușii: "Să dea Dumnezeu să o discui, că s-o paradit și ușile alea!". Mergem încet în urma ei: o boată, o sapă, două mâini, o bătrână. Cheia lungă intră în broască, ușa se deschide, intrăm în atelier: o viață de om. De obiectele astea nu mai are nevoie nimeni, dar toate spun o poveste de demult, povestea unui fierar din Jijila care făcea, ca nimeni altul, căruțele să sune clan­ga-clanga. E liniște, e viață, e totul. Unelte uitate. Bătrâna ni le arată pe fiecare în parte. "O să se ducă toate, când m-oi duce și eu, cum o să se ducă și casa asta". "Păi cum?", o întreb pe Mama Sica. Doar are copii, nepoți... "Ăia or să-și facă altele, ce nevoie au ei de bătrâna asta de casă a me?! Toate ajung acolo, unde ajung toate cășile. Acolo, pe Valea Largă. A mea și a moșului, tot acolo s-o duce, când n-oi mai fi". Mama Sica știe ceva ce noi nu știam. Că și casele au un loc al lor în care se duc când mor. Cimitirul lor de case, locul lor tainic, cu umbră și verdeață, odihna lor de veci, de martori tăcuți, de duhuri tencuite. Acolo, în Valea Largă, lângă apă. Mama Sica tace, apoi zâmbește, apoi zice: "Aș vrea să plec și eu după moșul meu, dar nu pot. Îi strig pe toți: luați-mă și luați-mă și luați-mă, dar în­că nu m-aude nimeni. Nu e cum vreau eu, mamă". Mama Sica e singură. Copiii și ne­po­ții nu mai țin de casa părintească. Dusă e casa cu mușcate și pământ galben a Mamaiei Ve­li­ca, dusă e și cea a lui moș Timofte. Doar vi­și­nii, șopârlele și păsările din streșini foșnesc în limba aceea tainică, a unui acasă care a fost. Mân­gâiem pereții, dăm la o parte buruienile, îi mulțu­mim Lilianei Alecu, mergem mai departe, intrăm în inima pădurilor de tei.

"Acasă" al lui Hristache Tătulea


Hristache Tătulea s-a dus și el la Domnul acum câțiva ani. Lu­mea îl numea primarul satu­lui ăsta din mijlocul pă­du­rilor de tei. Nu era primar, ci tâmplar. Pe vremea când era el în putere, 180 de oa­meni locuiau aici. Un loc bi­ne­cuvântat, ne spune cea care ne călăuzește de la o casă la alta, doamna Mi­ha­ela Tudor. "Păi, gândiți-vă cum e în mai, aici, când în­verzește pă­du­rea. O minunăție! Și a­cum, cu teiul în floa­re, când tot locul ăs­ta e numai umbră și floare și parfum! Că nu e di­mi­neață să n-auzi căprioa­rele foșnind aproape. Iar­na doar ce e mai greu, când vine pustiul și vântul ăsta aspru de Do­bro­gea, și dacă nin­ge, că ați vă­zut cum e drumul, e mai greu să ieși de aici la șosea. Și astea ca astea, da­că n-ar fi șacalii. Când se pun ei noap­tea să chiorlăie și să țipe, te ia mai așa cu fiori. Și țipă toată iarna, credeți-mă. Dar și iarna trece, până la urmă, nu?!", ne zâmbește Mihaela Tudor și ne arată drumul săl­bă­ticit spre casa lui Hristache Tătulea. Trebuie să dăm la o parte tulpini învălmășite și să urcăm o costișă mică, doar ca să răzbim. Șopârlele se ascund în desișuri, cârâie niște coțofene. N-a mai fost nimeni de mult la acasă al lui Hristache Tătulea. Aproape singur a ri­dicat casa. Ajutat doar de câțiva oa­meni din sat. Om de ispravă, dintr-o bucată, Hristache, se vede după cum a șlefuit căpriorii, du­pă prispă și geam­lâcuri, că a pus suflet în ce a făcut. Liniștea e mare, e ver­dea­­ță și umbră adâncă. Timpul s-a oprit în loc. Cănile și ulcelele, o pe­riuță de dinți, o mătură, o spumieră, o cheie, au rămas neatinse de ani buni pe prispa casei. De parcă ar mai aș­tepta pe cineva să vină, să le scoată din adormirea lor. Dar nu va veni ni­meni, ne spune Mi­­haela Tudor. Aici, pe pris­pa casei ăs­te­ia, unde se odih­nesc acum o pe­ri­u­ță de dinți, o mă­­tu­ră, o spu­mie­ră, câ­teva căni și o che­ie, poate chiar din că­nile acestea, Hris­­tache Tătulea a ciocnit niște pa­ha­re de vin, în se­rile mai răcoroa­se, de vară. Hris­ta­che era un băr­bat care nu se fe­rea de nimeni și de nimic, puter­nic, mândru de ca­sa pe care o cons­tru­ise cu mâi­nile lui. O vă­gă­ună, un hă­țiș, o ca­să, o viață. Hris­tache Tătulea n-a mai ieșit din satul acesta în­conjurat de păduri, iar casa va pleca și ea încet, în urma lui.

Casele de pe lumea cealaltă

"Se duce pământul, curge la vale, se duc și ca­sele noastre cu el. Or să ajungă toate în Valea Lar­gă". Am trecut prin satul Căprioara, un pa­radis al cailor și al dealurilor pustii, cu case de po­veste, care alunecă înspre uitare. Am găsit în satul Măgurele, din comuna Topolog, caiete de de­sen, fotografii ale unor oameni care nu mai sunt, cărți poștale de la băi, roți și fuse de la răz­boaiele de țesut, și pe un om care să ne spună cum alunecă pământul. Am închis ochii și am visat câmpuri de maci și păduri de tei și munți stranii, i-am deschis și am văzut că toate sunt aievea, aici, în Dobrogea, și, fără să știm, am ajuns în para­disul caselor părăsite. Oriunde ne-am fi întors și am fi privit, nu am văzut nici țipenie de om, doar case, case și numai case pustii.
Și a cântat un cocoș și nu era om să-l audă. Și a lătrat un câine și a pustiu s-a auzit lătratul lui. Și a nechezat un cal și nimeni n-a fost să-l liniș­teas­că. Și a trecut o pisică, și pe acoperișul unei case s-a odihnit. Și s-a aplecat un vișin, iar roa­dele lui au atins pământul.

Foto: Mircea Struțeanu