Când a sunat telefonul, era în pivnița casei. Meșterea la un țambal, pentru că, pe lângă meseria de muzicant, mai este și lutier. Făurește instrumente. "Alo? Bună ziua" "Bună ziua". "Vă anunțăm că, în urma unei foarte riguroase selecții, ați fost nominalizat să primiți «National Heritage Fellowship», pentru contribuția adusă culturii americane". Nicolae Feraru era obișnuit cu chestiunile oficiale de nivel înalt, doar le cântase lui Nicolae Ceaușescu, Bill Clinton, Barrack Obama. Trăia de 25 de ani în Statele Unite și urcase pe scene importante. Dar a crezut că telefonul e o glumă ceva mai grosolană, așa că și-a văzut de-ale lui, nu i-a spus nici măcar soției despre el. "National Heritage Fellowship" înseamnă cea mai înaltă distincție guvernamentală americană acordată artelor tradiționale, și nici un român nu o primise până atunci. Asta era în iunie 2013. Peste o lună au sosit ziariști de la Washington, au stat trei zile la el la Chicago, l-au înregistrat, au făcut interviuri și l-au fotografiat, fotografii ce aveau să se transforme în afișe uriașe, amplasate în stațiile de metrou. Atunci a știut țambalistul din Rahova că-i treabă serioasă. În septembrie, a încărcat două țambale într-o mașină și a pornit, cu fiul său și cu ginerele, acordeonistul Sile Dorel, spre Washington, pentru a cânta la ceremonia de decernare a premiilor. Ce-a cântat acolo? Muzică tradițională românească, bineînțeles.
"Puneam un colț de pâine pe țambal și studiam toată ziua"
Nici n-ar fi visat la o asemenea onoare! A rămas impresionat de medalie, de premiul substanțial, de scrisoarea de felicitare de la președintele Statelor Unite, de felul în care s-au purtat cu el, ca și cu un mare star. Cu o singură amintire neplăcută a rămas din toată această poveste: i-a dispărut pe drum, nu știe nimeni cum, țambalul cel mic, urât și ca vai de el, pe care americanii îl rugaseră să-l aducă la Washington. Fusese țambalul bunicului, pe care acesta îl luase cu el pe front, în Primul Război Mondial. Cânta acolo, cu el atârnat de gât, în tranșee, să le mai treacă soldaților de urât.
Nicolae Feraru s-a născut în Rahova și și-a împărțit copilăria între cartierul bucureștean și Băneasa, care era pe atunci o comună, unde locuiau bunicii din partea mamei. Bunicul cântase cu clarinetul, cel din partea tatălui, cu cobza și cu țambalul. Avea, așadar, pe cine să moștenească. Chiar și tatăl lui avea un țambal mic, pe care nu-l prea folosea, iar el, când era mic, trei, patru ani, lua ciocănelele și bătea la țambal, când era tata plecat. Mama îl scotea de pe unde-l ascunsese tatăl și îi dădea țambalul, și, când găsea corzi rupte, îi zicea că s-au rupt singure, de la căldură, de la frig. Nicolae își tot lua câte-o scatoalcă de la tată-său, care-i spunea să lase țambalul și să se apuce de orice alt instrument. Până într-o zi, când băiatul crescuse, așa că l-a luat și i-a explicat cu frumosul de ce nu voia să-l facă țambalist. "Eu îl vedeam cum vine de pe la nunți, rupt de oboseală, se așeza cu noi la masă și adormea săracu' pe scaun. Pe atunci, nunțile durau de vineri-sâmbătă, până luni seara. Sâmbăta cântai până pe la 1-2-3 noaptea, te trezeai la 6 dimineața duminică, îți dădeai cu apă pe față de la fântână, îți dădeau ceva să mănânci și apoi porneai prin sat, din poartă-n poartă. Hai că ăla cu vioara o ține ușor, ăla cu acordeonul are hamurile alea, da' să umbli cu țambalu atârnat de gît e teroare. Așa mi-a explicat tata, dar când a văzut că-mi place, îmi place, îmi place, n-a avut încotro. Copilăria mea s-a rezumat în mare parte la instrument. Mai mergeam și eu cu băieții la ștrand, la furat flori de tei, dar mai toată ziua eram la instrument. Nu m-a împins nimeni de la spate, «ia și studiază». Mama gătea, mă duceam la ea, la bucătărie, luam o bucată de pâine, era pâinea aia mare, rotundă, o puneam pe țambal și continuam să studiez. Nu-mi trebuia nici mâncare, nici fete. Dacă nu ai iubire față de instrument, o chemare interioară, n-ai făcut nimic, rămâi un amator. Și, la 6-7 ani, o luam pe sora mea, sau pe unul din copiii din cartier, și fugeam la nunți, să ascultăm muzica. Dacă m-ați fi văzut, cu pantalonașii ăia scurți și «blond» cum eram, că seara nu mă vedeai, eram doar o umbră, mergeam pe stradă și nu știa nimeni dacă-s eu sau nu-s eu. Păi, odată mi-a dat mama să mănânc pâine neagră și mi-am mușcat mâna, nu se vedea diferența. În sfârșit, mai glumesc și eu. Nunțile se țineau la cort, în mijlocul străzii. Dacă ploua, mânca omu' și-i mai curgea apă-n strachina cu sarmale. Așa era pe timpuri, acum ne-am modernizat, suntem «fancy». Și eu stăteam într-o parte și ascultam atent, fugeam acasă și puneam imediat mâna pe instrument. Pe la 14 ani, aveam să aflu pe pielea mea ce spunea tata despre nunți. Mă luau băieții din cartier să cânt cu ei la câte-o nuntă, te miri prin ce sat, pe lângă București. Rupeam ecusonul de pe braț și mergeam în uniforma de la liceu. Nu mă duceam neapărat pentru bani, chiar dacă n-am fost o familie de oameni bogați (când mergeam la o nuntă, purtam pantofii mamei, eu nu aveam). Poate ei luau câte 500 de lei și mie-mi dădeau câte-o sută, dar mă duceam să capăt experiență și asta a contat foarte mult. Cântam eu ce cântam, până nu mai puteam să țin țambalu' de gât, și atunci îl sprijineau doi țărani, unu din stânga, unu din dreapta, se îmbătau ăia, se-nclina țambalu', eu continuam să cânt, cântam și jucam, erau toți beți, nici dracu' nu mai știa ce cântam eu acolo".
"Mi-a plăcut să port o conversație și cu ministrul, și cu omul de jos"
Când tatăl său a văzut cât de tare îndrăgește țambalul, l-a dus la cel mai bun profesor, la Mitică Ciuciu, cel de la care învățase tainele instrumentului și faimosul Toni Iordache. A plătit lecțiile doar două luni, pentru că, după aceea, Nicolae a devenit de-al casei. Tatăl meu nu era de nivelul lui Ciuciu, care cânta cu orchestra simfonică, îi cânta lui Gheorghiu Dej și la toți miniștrii. "În plus, n-o să înveți niciodată 100% meseria doar de la tata, pentru că nu mai ai rușinea aia față de profesor. Îmi pare rău că oameni ca Mitică Ciuciu și alte mari personalități nu mai sunt cunoscuți acum, mulți dintre cei ce au învățat meserie de la ei i-au uitat. El avea un băiat, cam de-o vârstă cu mine, pe care tot Nicolae îl chema. Și când spunea «Nicolae, du-te și ia o pâine», săream eu. Dormeam cu el, mâncam cu el, plecam cu el, după două luni, zice maică-sa «De-acum, ești ca băiatu' nostru». Venea mama pe acolo «Ce faci, maică, nu mai dai pe acasă?». Am stat la ei până m-am căsătorit, ba și după aia, că mă suna Mitică Ciuciu la două noaptea, să mă duc să-i iau un medicament, avea o boală de piele, și mă duceam. Am învățat multe de la el, atât ca profesor, cât și ca om. M-a ajutat să-mi formez caracterul. Sunt mulți lăutari buni, dar la capitolul caracter... Sau sunt limitați, nu prea au ce vorbi în afară de muzică. Mie mi-a plăcut să pot să port o discuție, și cu cel de jos, și cu ministru'. De-aia, mi-a plăcut mereu să fiu în preajma celor mai mari ca mine, să am de la cine învăța. De la unu de vârsta mea ce să învăț? Pe atunci, trecerea de la o generație la alta se făcea lin, învățam și transmiteam mai departe. Tristețea de astăzi e că s-a căscat o prăpastie între generații. Când am ieșit prima oară din țară, la 17 ani, în Bulgaria, am fost invitați la o masă mare, la municipalitate. Ne-au pus ăia niște furculițe, cuțite întortocheate, nu știam ce-s alea. M-am făcut și eu că mă duc la WC și m-am ascuns să văd cum se mănâncă peștele, cu ce cuțit".
În Rahova funcționau mai multe burse ale lăutarilor, unde aceștia erau angajați. La două, trei stații de tramvai, era câte un restaurant, "La Marinică", sau "Strugurelu'", și acolo se strângeau lăutarii, în funcție de nivel. Unii cântau doar la nunțile de la țară, alții aveau alte pretenții. Nicolae a fost de mic ambițios, n-a vrut să rămână să-și aștepte clienții la restaurant, sau să se oprească la cântatul la colț de stradă. Când au apărut în vitrine televizoare și se strângea toată strada să vadă un film, "Sfântul", sau ce mai era pe atunci, el îi vedea pe cei mai buni muzicanți țigani cum cântă pe scaun, în orchestră. Îi vedea la restaurantul Ciocârlia, din Piața Unirii, pe frații Calotă, cum cântă cu papioanele la gât. Cum îi așteaptă soțiile lui Mitică Ciuciu sau Toni Iordache să se întoarcă din turneele din străinătate, plini de cadouri. Și așa voia să ajungă și el. Spune că dacă-ți dorești ceva foarte foarte mult, nu se poate să nu-ți iasă. Dar îți trebuie și șansă. "Am avut șansa să cânt alături de mari muzicanți, Ion Drăgoi, George Carabulea, Radu Simion, și am avut multe de învățat de la ei. Aveam 22 de ani și a venit la Caru' cu Bere, unde cântam, maestru' Gică Petrescu, care eram mult mai mare ca mine. Zice, «Vreau să-l ascult pe băiatu' cu țambalu'». După asta, vine și mă întreabă: «Vrei să mergi cu mine-n turneu în Canada? Șase luni». Eu, când am auzit, tocmai mă însurasem, cum să-mi las soția acasă, dacă o fură cineva? Da' m-am dus. Am făcut repetiții la el acasă, a fost singurul om la care am văzut cartea de vizită a lui Ceaușescu. Pe măsuță, sub cristal. Unii zic acum că Gică Petrescu a fost zgârcit, că așa și pe dincolo. Era un om extraordinar, și vă dau un singur exemplu. Știți cum se procedează acum într-o formație, nu? Solistul ia 50%, restul 50. E, am cântat șase luni într-un restaurant în Montreal și, într-o seară, vine un multimilionar evreu, de 80 de ani. Mare bogătan, fusese și el pianist, și i-a plăcut cum am cântat. Urcă un om de-al lui pe scenă, îi dă lui Gică Petrescu în mână un plic, și mai pune un plic pe țambal, pentru instrumentiști. La pauză, vă dau cuvântul meu de om, maestrul Gică Petrescu zice «Băieți, ia veniți încoace! Ia desfaceți plicul vostru». Erau 1000 de dolari. Îl desface și el pe-al lui. 1000 de dolari. Știți ce-a făcut? I-a pus laolaltă și i-a împărțit în mod egal! Cine mai face așa ceva? De asta spun, am avut de la cine învăța, să-mi formez caracterul. De la oameni ca Toni Iordache, care se purta frumos cu toată lumea, n-ar fi zis un cuvânt urât despre cineva. Și mergeți acum în Chicago și întrebați de Nicolae Feraru, vedeți ce spune lumea despre mine, ca om, nu neapărat ca meserie".
"N-ai să găsești două nații mai asemănătoare ca țiganii și negrii"
În Canada, i s-a oferit un contract de șapte ori mai avantajos, însă a refuzat. Trebuia să se întoarcă acasă, i se născuse primul copil. O fetiță, pe care a văzut-o seara, când a sosit, și a doua zi a plecat din nou în turneu. "De aia zic, mai în glumă, mai în serios. Sunt însurat de 47 de ani, dar soția mea de fapt e țambalul, pe el nu l-am părăsit niciodată. Soția e și ea din neam de lăutari, din familia Carabulea. Am cunoscut-o la Urziceni, unde am avut concert pe stadion, avea 14 ani. Am continuat cu scrisori, apoi a venit ea în București. Avem cinci copii, o familie fericită, și pentru asta îi datorez multe soacrei mele. Soție de lăutar, o tempera pe soția mea când se mai enerva. Că pe unde am umblat, ce-am făcut. «Ce, nu știi că-i muzicant, nu știi pe cine ai luat?». Ea a fost singura persoană căreia i-am spus că voi rămâne-n America. Nu i-am spus mamei, tatălui sau soției, ei i-am spus".
Nicolae Feraru spune că o ducea bine pe vremea lui Ceaușescu. Cânta la cele mai selecte restaurante, înregistra, avea pașaportul plin de vize, Franța, Belgia, Germania, Italia, Canada, Statele Unite...Atmosfera în România sfârșitului anilor '80 devenise însă apăsătoare și, în plus, s-a supărat, pentru că emisiunea pe care o înregistrase pentru televiziune nu s-a difuzat din cauză că avea pielea întunecată. A rămas în America în 1988, și faptul că este țigan l-a ajutat în obținerea cetățeniei. Nu i-a fost deloc ușor la început, departe de familie, printre străini. A început să cânte în comunitățile românești, la biserică, apoi la nunți, și-a închiriat o casă. Apoi au început telefoanele, invitațiile, să cânte cu unguri, cu polonezi, cu mexicani, la festivaluri diferite. Pe lângă asta, a muncit 15 ani în fabrică, pentru a rămâne cu o pensie și a le asigura tot ce le trebuie copiilor săi. Familia a venit în America în 1994. "Poți să studiezi cât de mult poți, dar trebuie să ai și șansă. Șansa mea a fost să ajung aici, în America. Dacă aș fi stat în România, aș fi rămas un țigan oarecare, ce cântă la țambal, nimic mai mult. Eu m-am mândrit mereu cu titlul acesta de țigan, pentru mine este o onoare. Și în America a fost la mare preț, o mândrie și un noroc. N-ai să găsești două nații mai apropiate ca țiganii și negrii. Îi vezi pe stradă, cum dau cu mătura și fredonează un cântecel, au ureche muzicală perfectă. Avem aceeași culoare, avem aceeași istorie a suferinței, ei au fost sclavi, noi robi. Mă mândresc că sunt țigan, pentru că sunt un țigan din aceia care fac cinste țării, nu din ăia care fură găini de prin curți. Mi-a spus-o odată un ambasador «Maestre, nu eu sunt ambasadorul României, dumneavoastră sunteți! Prin dumneavoastră se face cunoscută România în lume»".
Înapoi acasă
De curând, a avut loc un concert la care au cântat trei generații de Feraru pe scenă: Nicolae, fiul său Laurențiu, și nepoțelul de doi ani și jumătate. La 70 de ani, după aproape 30 de ani de America, Nicolae Feraru și-a lăsat acolo băiatul cel mare să cânte în locul său, și-a făcut bagajele, și-a luat soția și s-a întors în această vară la București. Spune că vrea să rămână definitiv aici, chiar dacă are un ușor gust amar, legat de faptul cu statul român nu l-a băgat cu nimic în seamă. Chiar dacă e dezamăgit de ceea ce se-ntâmplă aici, de nivelul de jos în care a ajuns muzica, de felul în care nu sunt respectate valorile din cultură, chiar dacă spune că la Chicago se simte mai mult decât acasă. Chiar dacă știe că aici sunt șanse mici să fie solicitat să cânte pe undeva, ceva îl trage acasă, în orașul natal. Nu-i bătrânețea. E un bărbat în putere, voios, pus pe treabă. "Știți ce-mi place aici cel mai mult? Să ies dimineața devreme pe stradă, să aud oamenii vorbind, să merg în piață, să intru-n vorbă cu lumea. Să miros o roșie românească, să cunosc oameni noi. Asta mă face să vreau să mă întorc acasă".