E atât de mică și neajutorată, așa, cum stă lângă muntele de cărți! Mă apropii încetișor, de parcă aș putea s-o trezesc.
Bunica Olga are un aer de fetiță smerită, așa cum se odihnește cu mâinile pe piept. Doamne, când s-a topit așa? Ai zice că încape în căușul palmelor. Un pumn de om a mai rămas din ea! Cu părul alb, strălucitor, și linia gurii căzută, într-o grimasă a unei neînduplecate hotărâri pe care o știe doar ea. Cu vârful pantofilor negri, înțepând vălul ce o acoperă ușor, pregătiți s-o ducă departe. Înveșmântată toată în negru stins. Înconjurată de lumânări ce abia îndrăznesc să pâlpâie. Și de un pâlc de oameni, c-un tremur de lacrimi în ochi, ce povestesc ceva în șoaptă. Murmurul se topește, la intrarea mea, într-un Dumnezeu s-o ierte, susurat cu sfială. Eu nu găsesc ce să spun. Ea, cu siguranță, ar fi știut.
Cred că, de altfel, este prima dată când tace. Când nu mă-ntâmpină în prag, plină de vervă, într-una din rochiile ei vaporoase, înflorate. Cu cârlionții de culoarea castanei coapte, prinși cu două clame de păr, cu fruntea largă, dezvelită într-un gest al unei dezarmante sincerități. Cu nasul acvilin și o atitudine fermă, învingătoare. Într-o vreme când eram foarte mică, întreaga casă avea spiritul ei. Ușa se deschidea cu râsul său, pereții luminau și-n noapte, dați de bunica Olga cu var de un alb obraznic, imaculat, aromele minunate din bucătărie mă alintau și răspândeau emoția diafană a unui cămin pe deplin fericit, iar serile se topeau, toate, în vraja basmelor tot de ea spuse. Mă cuibăream în așternutul rece și scrobit, mirosind mereu a proaspăt, și așteptam să deschidă câte o carte din care să-mi citească, cu nemiluita, povești. Și citea și iar citea și parcă niciodată nu obosea. Iar basmele acelea de demult îmi răsună în suflet și azi, și toate au glasul ei. De parcă bunica Olga ar fi naratorul unic al tuturor istoriilor care există și cu care am crescut.
Ea, în schimb, nu a crescut așa. La doar 19 ani, era deja mamă pentru primul ei copil, iar la 21, mai avea încă doi. Pentru ca apoi, la 45 de ani, să renunțe la toată viața ei ca să fie bunică. Să mă crească pe mine și, apoi, pe fratele meu și pe verișorii mei. Și tot atunci, a rămas văduvă. De fapt, aș putea spune că bunica Olga n-a avut niciodată o viață a ei, ci a trăit mereu pentru alții - pentru părinți și frați, apoi pentru copii, iar mai târziu, pentru nepoți. Născută la Sighetu Marmației, într-o familie de români nevoiți să vorbească mai mult ungurește, nu numai că nu a uitat limba maternă, ba chiar a citit atât de mult în română, încât întotdeauna am crezut că, de-ar fi vrut, ar fi putut oricând să scrie și ea. Mai mult, a învățat și germană, franceză și latină. Limbi pe care, la 80 de ani, încă le mai știa. În 1944, în timpul războiului, s-a refugiat cu părinții și cei patru frați în Oltenia. Și-a strâns toată viața într-un geamantan și, înghesuită într-un vagon de tren cu alte mii de bieți dezrădăcinați, a luat drumul pribegiei. Iar soarta a oprit-o într-un orășel aflat între Slatina și Craiova, unde s-a și căsătorit, la 18 ani. Aici și-a trăit apoi toată viața și nu s-a mai întors la familia ei, care s-a restabilit, după război, în Maramureș. O auzeam, când mai crescusem puțin, vorbind la telefon cu frații ei, ungurește, limbă din care eu nu știu nici măcar un cuvânt. Odată, când aveam vreo 14 ani, bunica Olga m-a dus la Sighet să-mi cunosc ramura de familie din partea ei. Vorbeau toți stâlcit românește, iar, între ei, doar în maghiară. Singura amintire plăcută de atunci a fost Cimitirul vesel de la Săpânța, la care tot mamaie Olga m-a dus. Cu inscripțiile lui vesele, românești.
Bunica Olga este, însă, cea care mi-a explicat sensul fiecărui cuvânt în română, pe care nu-l înțelegeam când eram copil. Și, dacă mă gândesc mai bine, limba pe care o vorbesc și o scriu are sensurile deslușite de ea, atunci, tare demult, când învățam să vorbesc. Aș putea spune că limba mea maternă este limba poveștilor pe care mamaie Olga mi le citea. De altfel, când era tânără și avea deja trei nepoți, Olguța, așa cum îi spuneau toți din oraș, era o poveste în sine. Cu un aer mereu primăvăratec, radiind voie bună și o energie uriașă, era un fel de prințesă a orășelului de pe Olteț. Lucra la primărie, ca dactilografă, iar sarcina ei era să bată la mașină scrierile oamenilor deștepți din județul întreg. O preferau cu toții pe ea, pentru că redacta fără greșeală, în ritmul nerăbdător al dictării, cărți științifice sau lucrări de doctorat. Dar asta era înainte de a mă naște eu. Apoi, pe mașina de scris s-a așternut praful. Și o amintire a rămas și talentul ei de a dactilografia. Însă, și devenită bunică, Olguța tot Olguța era. Vioaie și vorbăreață, mă lua de mână când ieșea în oraș și mă ducea cu ea peste tot, la piață sau la magazinul universal din centru. Dar covorul ei roșu, calea pe care pășea mereu neobosită și dichisită, era unica străduță din Balș, prăfuită și neasfaltată, ce trecea dreaptă și mândră printre casele ce-i răsăreau de-o parte și de alta. Acum, strada s-a preschimbat în drum european, iar, în locul căsuțelor de altădată, au răsărit blocurile cenușii, impersonale, ridicate pe vremea lui Ceaușescu. Iar fiecare drum prin orășel, cu bunica Olga de mână, era lung cât o zi de post. Din doi în doi pași, femeia asta sveltă și energică se oprea cu câte cineva de vorbă. Și sporovăiau și turuiau povești, iar eu n-o lăsam nicio clipă să zăbovească și o trăgeam cu îndărătnicie de mână, nerăbdătoare să ajungem în locul spre care ne-am pornit. Acum, aș mai vrea să merg cu ea pe drumul drept și simplu și să mai pot asculta istorioarele pe care le depăna pe-atunci. Tot așa cum aș mai vrea ca timpul călătoriei sale să nu se fi sfârșit. Tot mamaie Olga era omul care făcea în locul nostru, al tuturor, treburile simple, omenești. Ea pregătea masa, din rațiile meschine de dinainte de Revoluție. Nu știu prin ce magie reușea să pregătească mese atât de bogate, dintr-atât de puțin. Și tot ea se trezea, de zeci de ori pe noapte, când eram bolnavă, și-mi aducea ceai sau apă sau îmi punea o compresă rece pe frunte. Ai fi zis că bunica Olga nu avea somn și nu ostenea niciodată. Sau, când aveam nevoie de o învoire de la școală, tot pe ea o rugam să sune și să vorbească în numele meu. Cu o diplomație rară și o bucurie nemaipomenită de a comunica întruna cu oamenii, reușea să obțină întotdeauna tot ce voia.
În ultimii ei ani de viață, însă, după un accident vascular cerebral, bunica Olga nu i-a mai recunoscut, o vreme, nici pe mama și tata, nici pe fratele sau verii mei. Singura de care își aducea aminte eram, nu se știe de ce, eu. Când veneam de la facultate și intram la ea în cameră, știa imediat cine sunt, ba chiar nu uitase niciun detaliu din copilăria mea, nici din poveștile citite odinioară, până târziu în noapte. După aproape un an, amintirile i s-au reîntregit. Își recăpătase trecutul și frânturile din viața apusă. Doar că era atât de sleită de puteri, atât de vlăguită și neajutorată, încât nu mai putea trăi așa cum știa ea. Singurul drum pe care picioarele uscate și tremurânde o mai purtau era cel din camera ei până-n bucătărie. Se sprijinea cu mâinile stoarse de sevă și culoare, în care moartea începuse să prindă putere, deja, de pereții holului. Și se strecura ca o stafie din care viața se scursese mai mult de jumătate. Dar nu o răbda inima să stea în pat. Se târa, cu picioarele slăbănoage și nesigure, atât de viguroase cândva, până în camerele din față, în care stăteam noi, doar ca să vadă ce mai facem.
"Mai vino și pe la mine prin cameră, să mai vorbim", îmi tot spunea. Avea aproape 90 de ani, dar mintea îi era la fel de limpede ca în tinerețe. N-aveam niciodată timp să stau cu ea atât cât și-ar fi dorit. Nici să-i ascult poveștile sau să îi spun care mai este viața mea. Se plângea, mai tot timpul, de cât e de slăbită și fără vlagă și fără rost. Și se văieta că o dor dinții, atâți câți mai avea. "Să ai grijă de tine, mamaie! Că nimeni n-o să aibă dacă tu nu ai. Iar eu nu știu cât o mai duc". O lăsam tot mai mult singură pe biata Olga. Viața noastră nu mai trecea prin camera ei. Încăperea în care stătea devenise un sanctuar în care moartea își făcea, încet-încet, culcușul.
Au lăsat-o mai întâi picioarele, cele care, altădată, băteau orașul în lung și-n lat, de-aș putea spune chiar că strada ce taie localitatea olteană de la un cap la altul e inventată de pașii ei. Și atunci când nu mai putea să se țină pe oasele slăbănoage și sleite, cât să ajungă până la bibliotecă, ne cerea nouă cărțile. Mama sau eu îi duceam, roman după roman, din rafturile înalte ca munții, din sufragerie, unde Olga nu mai ajungea. Apoi, au lăsat-o și ochii și nicio pereche de ochelari nu o mai ajuta să citească. Atunci cred că s-a terminat cu adevărat viața ei și s-a stins în ea ultima zvâcnire de bucurie a sufletului. Nici glas, parcă, nu mai avea în vremea aceea, mama îi lăsase un clopoțel lângă pat, ca Olga s-o poată chema, la nevoie. Bunica a locuit, toată viața, în odăița aceea, în casa părinților mei, pentru ca noi, nepoții, "să nu creștem cu cheia de gât". Apoi am plecat la facultate, apoi ne-am căsătorit, și eu, și fratele meu. Și ajungeam tot mai rar acasă. "Mai veniți și voi pe la mine, măi mamaie! Că nu se știe câte zile oi mai avea. Să-mi mai spuneți și mie ce mai faceți". Și zilele goneau, una după alta, iar bunica Olga se topea ca o lumânare, iar noi tot mai rar ajungeam să stăm cu ea.
Până când, într-o seară, m-a sunat mama: "A murit Olga. Vino acasă!". Mi-a povestit că s-a stins repede, în tăcere. A tras aer adânc în piept de câteva ori, de parcă și-ar fi făcut curaj s-o apuce pe lungul drum fără întoarcere pe care o pornea. A plecat fără cuvinte. Era tare bătrână! Atât de bătrână, încât toți oamenii din vremea ei erau de mult duși. Orașul, cu chipul lui de acum, nu-și mai amintea nici el de ea. Poate doar străduța, prima ei prietenă din Balș, să nu o fi uitat pe Olga, așa cum mergea ea, tânără și țanțoșă și plină de viață, mai întâi la 18 ani, când tocmai se refugiase cu familia în Oltenia, apoi la 19 ani, când legăna primul ei prunc, apoi la 45, când mă născusem și eu și mă purta peste tot cu ea pe străduță. Pe fosta ulicioară, devenită acum drum european, a pornit-o și micul nostru alai, ce o conducea pe bunica Olga la groapă. O mână de oameni - familia și câțiva cunoscuți. "Păi, cum? Mamaie Olga mai trăia?" - a întrebat, cu mirare, o vecină, când a aflat de ce aveam doliu la ușă. Mai trăia, pentru că o uitase Dumnezeu, cum se spune. Și o cam uitaserăm și noi, ce-i drept.
Acum, smerită, din sicriu, bunica Olga a depănat ultima ei poveste. O poveste despre oamenii noștri dragi, pe care uităm prea des să-i privim, să-i iubim, să-i ascultăm. Pentru care n-avem niciodată timp, cărora nu ni se pare important să le facem zilele mai calde și mai frumoase. Micul convoi funerar a lăsat-o pe mamaie Olga în criptă, singură-singurică. Așa cum a și trăit, în ultimii ei ani. Câteva lacrimi au curs, câteva lumânări au pâlpâit în adierea vântului, câteva flori s-au așezat sfioase pe mormânt. Măcar ele vor rămâne cu ea! Însoțitoare vii, pe drumul cel lung al morții...
ALINA DINCĂ